ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2706/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 12 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții E. și F. - succesor al G. S.R.L., constatarea nulității absolute a contractului de împrumut cu garanție reală imobiliară, autentificat sub nr. x/03.12.2003 de Notar public H. din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociați H. și I., contract încheiat între E., în calitate de împrumutător si G. S.R.L., în calitate de împrumutat, constatarea nulității absolute a garanției reale imobiliare constituite prin contractul de împrumut asupra imobilului situat în intravilanul Comunei Măneciu, sat Cheia, jud. Prahova, tarlaua x, parcela x, înscrise în cartea funciară nr. x (nr. vechi carte funciară: x), identificat cu nr. cadastral x, anularea actului subsecvent, respectiv a actului de adjudecare din data 14 februarie 2017, încheiat între Birou Executor Judecătoresc J. și E., în cadrul dosarului de executare nr. 60/2007, anularea garanției reale imobiliare constituite asupra imobilului (teren în suprafață de 9.401,52 mp și construcții) situat în intravilanul Comunei Măneciu, Sat Cheia, jud. Prahova, tarlaua x, parcela x, înscris în cartea funciară nr. x (nr. vechi x), cu nr. cadastral x, în vederea garantării restituirii sumei pretins împrumutate și repunerea părților în situația anterioară. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 192 și art. 194 C. proc. civ. Prin încheierea din 27 martie 2019, pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale și a fost înaintată cauza, spre soluționare, secției a VI-a civile a Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în data de 21 mai 2019, sub nr. x/2018*. Prin încheierea din 17 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale și a fost înaintată cauza, spre soluționare, secției a IV-a civile a Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență. Prin sentința civilă nr. 93 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 21 octombrie 2019, sub nr. x/2018.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 645 din 24 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții E. și F. - succesor al G. S.R.L.; a fost anulat contractul de împrumut cu garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x/3.12.2003 de Notar public H. din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociați H. și I., precum și garanția reală imobiliară constituită asupra imobilului situat în intravilanul comunei Măneciu, sat Cheia, județul Prahova, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu 569; a fost anulat actul subsecvent reprezentat de actul de adjudecare din data de 14.02.2017, emis în dosarul de adjudecare nr. x/2007 al J. și au fost obligați pârâții la plata în solidar către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 16362,74 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 685 A din 04 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile declarate de către apelantul-pârât E., împotriva sentinței civile nr. 645/24.06.2020 și a încheierii din 27.05.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C. și D. și cu intimatul-pârât F., succesor al G., ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 685 A din 04 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul E.. Prin cererea de recurs formulată prin av. K. și av. L., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea recursului, recurentul a prezentat în primele 8 pagini ale recursului situația de fapt a litigiului, după care a susținut că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 22 și art. 476 alin. (1) C. proc. civ., precum și a art. 124 din Constituție, întrucât instanța nu a stabilit corect situația de fapt, ca o concluzie logică a probatoriului administrat, nu a stabilit corect normele legale aplicabile situației de fapt și nu a aplicat corect legea la situația de fapt. Or, controlul judiciar exercitat asupra sentinței apelate este unul superficial, formal, instanța de apel însușindu-și soluția nelegală a primei instanțe. O altă critică a recurentului a vizat faptul că instanța de apel a analizat validitatea contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. x/03.12.2003 într-o manieră proprie, nesusținută juridic, raportat la dispozițiile art. 1564 C. civ. A mai arătat recurentul că, în cauză, considerentele curții de apel ar fi corecte dacă ar fi vorba despre un contract de împrumut încheiat printr-un înscris sub semnătură privată, însă, în speță, este vorba despre un contract încheiat în formă autentică, care potrivit dispozițiilor art. 1173 C. civ. de la 1864 și a celor din cuprinsul Legii nr. 36/1995, face deplină dovadă față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul. Prin urmare, înscrisul autentic se bucură de autenticitate și de validitate, fiind opozabil erga omnes, iar cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, sarcina probei incumbând celui care îl contestă. În cauză, reclamanții nu au demarat această procedură, iar citarea dispozițiilor art. 5 și art. 6 din O.G. nr. 15/1996 nu are nicio legătură cu pretenția dedusă judecății, legea civilă necondiționând valabilitatea contractului de împrumut de transferul sumei în contul societății, sens în care nu pot fi primite argumentele instanței de apel referitoare la lipsa înregistrării sumei împrumutate de pârât în evidențele contabile ale G. S.R.L.. De asemenea, curtea de apel nu a aplicat corespunzător nici dispozițiile legale referitoare la contractul de mandat, respectiv întinderea mandatului acordat de societatea G. S.R.L. în vederea încheierii contractului. Instanța de apel, deși a citat corect dispozițiile art. 1537 C. civ. de la 1864, a interpretat eronat acest text legal, recurentul făcând referire în continuare la aspecte de fapt privind contextul în care a fost acordat împrumutul și înțelegerea pe care a avut-o cu pârâtul F.. Astfel, a arătat că mandatarul M. avea împuternicire implicită de a încasa suma de bani împrumutată de recurent G. S.R.L., acesta acționând în limitele statuate de art. 1537 C. civ. și nu cu depășirea acestora, cum eronat a reținut curtea de apel. Recurentul a mai învederat că sunt lipsite de relevanță juridică susținerile potrivit cărora uzanțele circuitului civil nu erau în sensul acordării împrumutului în numerar, atât timp cât legiuitorul nu a instituit o normă legală imperativă, de natură a condiționa încheierea valabilă a contractului de împrumut de transferul prin virament bancar a sumei împrumutate, argumentele instanței de apel în respingerea căii de atac neavând nicio legătură cu cauza. Prin cererea de recurs formulată prin N., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, și evocarea fondului, iar în subsidiar trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat anularea contractului de împrumut cu garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x/03.12.2003 de Notar public H. din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociați H. și I., precum și garanția reală imobiliară constituită asupra imobilului situat în intravilanul comunei Măneciu, sat Cheia, județul Prahova, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu 569, dar și a actului subsecvent reprezentat de actul de adjudecare din data de 14.02.2017, emis în dosarul nr. x/2007 al J.. În dezvoltarea recursului, recurentul a prezentat în primele 12 pagini ale cererii de recurs considerente din cuprinsul deciziei atacate și situația de fapt a litigiului. O primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a vizat depășirea atribuțiilor judecătorești de către instanța de apel, care nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, recurentul a opinat că prin încălcarea dreptului la un proces echitabil ca urmare a nepronunțării asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, instanța a comis un exces de putere, întrucât nu le-a permis reprezentanților recurentului să își susțină ideile, a impus un interval de timp pentru pledoarie, i-a întrerupt în repetate rânduri și a dat cuvântul părții adverse, în ciuda insistențelor avocatului de a relua cuvântul, fiind împiedicat să ceară instanței emiterea unei adrese la Parchetul din Bulgaria pentru a conforma cu originalul raportul depus. De asemenea, instanța a refuzat audierea martorilor, respectiv a martorului O., persoana de contact dintre recurent și F., care cunoștea cum s-au petrecut lucrurile. În continuare, recurentul a redat fragmente din declarația martorului O. de la dosarul penal atașat la volumul I Anexa III. A mai arătat recurentul că instanța a refuzat și audierea martorului M., care era împuternicit de F. să administreze societatea G. S.R.L., redând fragmente din declarația acestuia dată în dosarul penal volumul I Anexa V, precum și situația litigioasă dintre părți. Astfel, M. avea mandat să acționeze în numele societății și în numele lui F., încă din anul 2003 fiind administrator și director executiv cu contract de muncă al societății. Procura autentificată sub nr. x din 02 decembrie 2003 la Notariatul public P. nu se află în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Vălenii de Munte, având ca obiect contestație la executare, iar în motivarea hotărârii pronunțate în respectivul dosar nu se regăsesc aspecte legate de dreptul împuternicitului M. de a primi suma de bani în numerar; de asemenea, acțiunea inițială de anulare a contractului formulată de aceeași reclamanți, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca urmare a admiterii excepțiilor de netimbrare și lipsei coparticipării procesuale pasive, întrucât reclamanții nu l-au chemat în judecată pe intimatul F. alături de recurent. Instanța de apel nu a ținut cont de procura generală, de înscrisurile de la dosar, de declarațiile din dosarul penal, care ar fi putut conduce instanța la concluzia că imobilul a fost eliberat de sarcini ca urmare a achitării datoriei care greva imobilul de sarcini, cu bani obținuți de la recurent. Recurentul a redat fragmente din declarația lui F., care a încercat să dovedească restituirea datoriei cu o procură falsă autentificată sub nr. x/12.10.2003 de BNP Q., prin care recurentul l-ar fi împuternicit pe R. să radieze ipoteca și ar fi recunoscut restituirea împrumutului, deși recurentul era arestat în Bulgaria. Prin decizia nr. 130 din 5 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă si pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2006, a fost admis recursul formulat de către recurentul din prezenta cauză împotriva deciziei nr. 198/28.02.2006, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția civilă și a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a numitului R. de a solicita radierea dreptului de ipotecă și a interdicției de grevare și înstrăinare a imobilului situat în com. Măneciu, sat Cheia, jud. Prahova, înscris în cartea funciară sub nr. x Măneciu, invocată din oficiu. Au fost modificate în tot ambele hotărâri în sensul că a fost anulată cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate. În motivare, s-a reținut, în esență, că radierea a fost realizată ca efect al unei cereri formulate prin mandatar cu procura specială autentificată sub nr. x/12.10.2003 de BNP Q., însă BNP Q. nu mai există ca birou individual din anul 2000, când s-a asociat cu alte birouri, formând Biroul Notarilor Publici ETICA, din evidentele căruia autentificarea nr. x datează din 17.03.2004, iar nu din 12.10.2004, și vizează o declarație dată de doi soți în vederea obținerii unei locuințe, iar nu o procură. S-a mai reținut că la dosar nu s-a depus originalul procurii speciale nr. x/2004 prin care se pretinde că recurentul l-ar fi împuternicit pe numitul R. să promoveze cerere de radiere. Recurentul a solicitat instanței de recurs să analizeze întâmpinările depuse de intimatul F. în fața primei instanțe și în fața instanței de apel pentru a se observa cum acesta și-a schimbat în calea de atac poziția procesuală. A mai arătat că excesul de putere a președintelui completului de apel a continuat și prin refuzul acestuia de a consemna în declarația martorului S. aspecte importante pe care martorul le-a arătat, dar nu au fost menționate în declarație, aspecte care rezultă din înregistrarea ședinței de judecată pe care o atașează cererii de recurs. În continuare, recurentul a redat fragmente din transcrierea ședinței de apel, respectiv momentul când a fost audiat martorul S.. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat regulile a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a ignorat probe evidente, susținând în motivarea hotărârii contrariul realității, care reieșea din probele noi pe care le-a depus la dosar, coroborate cu cele existente, iar instanța s-a antepronunțat având convingerea, încă de la început, că suma nu a fost remisă, și susținând în mod părtinitor interesele reclamanților. Astfel, prin încălcarea normelor procedurale, instanța a creat recurentului o vătămare ce conduce la nulitatea hotărârii. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat securitatea și încrederea cetățenilor în actele autentificate la notarul public, dar și prezumția legală pe care legea o conferă actului notarial. Prin anularea actului juridic dedus judecății, instanța a încălcat principii fundamentale ale dreptului legate de activitatea și rolul unui notar public în societate, respectiv securitatea juridică (semnarea de către notar a actului autentic dă încredere conținutului sau datei sale, contractul având valoare de lege între părți), libertatea contractuală (notarul nu impune hotărârea sa părților), justiția preventivă (notariatul constituie un mod de acces la justiția necontencioasă, notarul evitând în special includerea în contract a unor clauze abuzive, imorale sau ilegale), protecția consumatorilor, rezolvarea amiabilă a conflictelor, transparența deciziilor, eficacitatea economică a actului autentic. Potrivit dispozițiilor art. 1173 din C. civ., "actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată", deci, înscrisul autentic se bucură de autenticitate și valabilitate, fiind opozabil erga omnes și, prin urmare, cel care îl folosește este scutit de orice altă dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă. În privința mențiunilor ce reprezintă constatările personale ale agentului instrumentator (notarului), contestarea acestora se poate realiza numai prin înscrierea în fals, procedură de care nu au uzat intimații-reclamanți din prezenta cauză. În continuare, recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 966 și art. 967 C. civ., precum și la art. 270 C. proc. civ., care conferă putere doveditoare actului notarial. A arătat că prima instanță a anulat contractul de împrumut și actele subsecvente, pe motiv că nu sunt probe pentru dovedirea remiterii sumei de 380.000 euro către G. S.R.L. și pentru că în apărările formulate recurentul nu a solicitat administrarea unui asemenea probatoriu. Or, recurentul a opinat că nu trebuia să prezinte un alt probatoriu, în condițiile în care avea un act autentic în care se arăta expres de către ambele părți că banii s-au dat înainte de semnarea actelor, aspect care rezultă și din declarația martorului S.. Recurentul a indicat, ulterior, aspecte de fapt cu privire la circumstanțele în care s-au remis banii. A mai arătat că atât noua legislație, cât și cea veche, reglementează prezumțiile ca fiind "consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut", cu alte cuvinte, prezumțiile sunt opinii întemeiate pe aparențe, ipoteze sau deducții, astfel cum își găsesc definiția în limbajul comun. Recurentul a continuat raționamentul prezentând, din nou, aspecte de fapt, ale litigiului, după care a susținut că, atât timp cât a prezentat un act autentificat la notar care atestă că debitorul său a primit integral banii, iar documentele depuse în susținerea apelului se coroborează cu cele deja existente la dosar, probarea faptului că nu a plătit suma de bani cădea în sarcina intimaților-reclamanți. Or, aceștia nu au dovedit că suma nu s-a achitat, ci au încercat să inducă în eroare instanțele ca să se creadă că împuternicitul nu ar fi avut dreptul să primească banii în numele societății. Concluzionând, recurentul a arătat că a fost de bună-credință, a împrumutat o sumă foarte mare unor persoane necunoscute, pentru că i s-a garantat acest împrumut cu un imobil valoros evaluat și consemnat printr-o garanție și ipotecă de rang 1. Însă a fost indus în eroare de aceștia, care s-au prezentat ca oameni de afaceri prosperi și care i-au garantat că vor restitui suma împrumutată. Așadar, recurentul a arătat că nu are nicio culpă că împrumutul nu a fost înregistrat în contabilitatea societății, că nu s-a consemnat în procura lui M. că poate încasa banii în numele societății și nici că s-au prezentat acte false cu semnătura sa pentru radierea ipotecii. În aceste condiții, instanțele nu aveau dreptul să îi anuleze contractul, iar reaua voință a intimatului-reclamant F. a fost dovedită prin probatoriul administrat. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți în data de 26 octombrie 2022 și intimatului-pârât F. .

Apărările formulate în cauză În data de 11 noiembrie 2022, intimatul-pârât F. a transmis, prin poștă, întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității, intimatul a arătat că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare expres prevăzute de lege, nefiind suficientă doar relatarea faptelor procesului, întrucât recursul nu are caracter devolutiv și nici nu vizează situația de fapt. Întâmpinarea a fost comunicată părților în 18 noiembrie 2022 . Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât și a excepției nulității, iar pe fond, admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 685A din 04 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 14 decembrie 2023 în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând legalitatea hotărârii recurate în raport cu motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea pârâtă în prezentul proces este nefondat. 1. Astfel, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul afirmă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de apel, întrucât: nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. a comis un exces de putere, prin nerespectarea dreptului la un proces echitabil, urmare a nepronunțării asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, a refuzului de a administra probe utile și necesare(a se vedea declarații de martori); a faptului că nu a permis reprezentanților aleși ai apelantului să își susțină ideile, i-a întrerupt și a impus un interval de timp pentru pledoarie; a dat cuvântul părții adverse, în pofida insistențelor avocatului de a relua cuvântul pentru a formula o cerere în probațiune; nu a ținut cont de înscrisurile probatorii, inclusiv cele din dosarul penal; a refuzat să consemneze aspecte relevante din depoziția unuia dintre martorii audiați. Motivul este nefondat. Articolul 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. prevede următorul motiv de casare: "când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești". Conform unei constante și consistente jurisprudențe a Înaltei Curți, precum și doctrinei de specialitate juridică, conținutul sintagmei"depășirea atribuțiilor judecătorești"semnifică încălcarea de către instanța de judecată a unui domeniu rezervat altei puteri a statului, o depășire a prerogativelor puterii judecătorești, prin intruziune în sfera activității puterii legislative ori a celei executive. Este vorba despre un "exces de putere", prin atingeri aduse principiilor constituționale care determină limitele în care trebuie să se restrângă puterile statului, astfel că nu orice pretinsă încălcare a legii, a normelor de competență ori a celor procesuale, poate fi considerată ipoteză de exces de putere. Acest motiv de casare trebuie valorizat prin referire la raporturile dintre instanțele judecătorești și celelalte puteri a le statului, în sens larg vorbind, în esență, el vizând încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin aceea că: săvârșește un act de competența exclusivă a puterii legislative ori executive; se pronunță în considerarea unor dispoziții generale; aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare; extinde sfera de aplicare a unei norme speciale; consfințește, cu valoare de lege, texte abrogat; declară neconstituționalitatea unei legi adoptate în sistemul Constituției în vigoare, substituindu-se Curții Constituționale și altele asemenea. Astfel fiind, lipsa rolului activ al instanței, încălcarea dreptului la un proces echitabil prin maniera în care a condus ședința de judecată, a administrat și/sau a apreciat probele, potrivit celor susținute și amplu argumentate de recurent nu ar putea fi considerate forme ale excesului de putere, în măsură să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. judecătorii instanței de apel și-au exercitat, practic, propriile atribuții, cele specifice judecății, fără să încalce atribuțiile recunoscute altei autorități statale. Așa fiind, acest motiv de casare nu poate fi primit, iar criticile referitoare la pretinsa încălcare a unor norme de procedură în etapa administrării probelor vor fi apreciate în continuare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2 Prin criticile circumscrise cazului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"-, recurentul afirmă că instanța de apel a ignorat probe evidente, nu a consemnat aspecte importante din declarațiile martorilor audiați și a reținut,în motivarea hotărârii, contrariul realității, care reieșea din probele noi pe care le-a depus la dosar, coroborate cu cele existente; mai mult, instanța s-a antepronunțat, având convingerea, încă de la început, că suma nu a fost remisă susținând, în mod părtinitor, interesele reclamanților. Astfel, prin încălcarea normelor procedurale, instanța a creat recurentului o vătămare ce conduce la nulitatea hotărârii. Înalta Curte observă că recurentul reafirmă, în termeni generali de această dată, aplicarea greșită a legii de procedură de către instanța de apel, cu prilejul încuviințării, administrării și aprecierii probelor, criticile fiind detaliate prin motivul anterior, acela întemeiat pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ. Acest motiv de recurs este nefondat. În ceea ce privește critica referitoare la aprecierea probelor administrate, precum și aceea cu privire la probele a căror administrare nu a fost încuviințată (înscrisuri din dosarul penal, declarații de martori), se constată că, în concret, recurentul nu invocă încălcarea niciunei norme procesuale imperative referitoare la legalitatea probelor administrate, la încălcarea unor reguli concrete de propunere, administrare și apreciere a probelor, la puterea lor doveditoare prestabilită de lege, nicio neregularitate procesuală de esență, susceptibilă să cauzeze o vătămare, ci se referă, în detaliu, la pertinența și concludența probelor care i-au fost respinse de către instanță, arătând faptele care ar fi trebuit să fie demonstrate în sprijinul apărărilor formulate, susține că instanța a greșit în aprecierea unor declarații de martori, ignorând aspecte esențiale. Or, concludența și utilitatea unei probe, aprecierea aptitudinii unei probe de a conduce la soluționarea procesului, modul în care probatoriul a fost evaluat de către instanța de apel(ca instanță a fondului), pentru a reține o anumită stare de fapt, toate acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii, care nu ar putea fi cenzurate în recurs, instanța de fond fiind suverană în această privință. Recursul rămâne o cale extraordinară de atac, limitată la examinarea conformității deciziei pronunțate în apel cu regulile de drept aplicabile. Or, atunci când critică decizia instanței de apel pentru neîncuviințarea unor probe pe care le socotește concludente și utile, recurentul tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanța de apel, iar aceasta excedează unei veritabile critici de nelegalitate. Verificând decizia instanței de apel, Înalta Curte nu poate identifica respingeri de probe complet nemotivate ori prezentând aparența unei măsuri arbitrare, observă că a avut loc o examinare a probelor administrate, atât individual, cât și în ansamblul lor, iar această examinare se reflectă cu suficientă claritate în considerentele hotărârii. Împrejurarea legată de o limitare a cuvântului avocaților aleși ai părții,invocată de recurent, precum și aceea referitoare la o pretinsă antepronunțare a judecătorului, dedusă din utilizarea, în considerentele deciziei, a locuțiunii" convingere intimă" nu sunt de natură a determina casarea, prin ele însele, trebuind constatată și vătămarea cauzată prin aceste pretinse neregularități procedurale, în cazul cărora vătămarea nu se prezumă, nefiind sancționate cu nulități exprese. Înalta Curte reamintește că, prin art. 258 corelat cu art. 264 C. proc. civ., judecătorului fondului (primă instanță și apel) i-a fost atribuită atât competența de a evalua și de a hotărî în privința administrării probelor utile și concludente pentru stabilirea situației de fapt, cât și libertatea de a aprecia probele care au fost administrate " potrivit convingerii sale", exceptând situațiile în care legea stabilește puterea lor doveditoare. Așa fiind, aprecierea instanței de apel că anumite probe solicitate în apărare nu ar fi concludente, precum și invocarea "convingerii intime" formate în urma examinării probelor care au fost administrate, cu privire la faptul că "nicio remitere a vreunei sume de bani nu s-a produs", se circumscriu acestor competențe legale. Pentru toate aceste motive, acest caz de recurs va fi respins. 3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat de recurentul E. prin cele două declarații de recurs, ambele depuse în termenul legal de motivare a recursului. Este astfel susținută o aplicare greșită a normelor de drept material sub două aspecte esențiale: forța probantă a înscrisului autentic în privința mențiunii referitoare la remiterea banilor împrumutați și împuternicirea mandatarului M. de a încasa respectiva sumă de bani. Sub aspectul stării de fapt, instanțele fondului(prima instanță și instanța de apel) au stabilit cu certitudine existența unui contract de împrumut cu garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/03.12.2003 de către H. și I., având ca obiect suma de 380.000 dolari SUA, încheiat la data de 3 decembrie 2003, între pârâtul E., în calitate de împrumutător, și S.C. G., în calitate de împrumutată, reprezentată de către M. în temeiul procurii autentificate date de pârâtul F., în calitate de asociat unic, sub nr. x/2.12.2003; suma împrumutată urma să fie restituită integral și obligatoriu în dolari SUA, la data de 03.06.2004, cu posibilitatea prelungirii termenului. Prin procura autentificată sub nr. x/2.12.2003 la BNP P., S.C. G. S.R.L., prin F., l-a împuternicit pe numitul M. ca, în numele societății și pentru societate, să contracteze un împrumut, care ar urma să fie garantat cu imobilul G.. Societatea împrumutată, S.C. G. S.R.L., a garantat suma împrumutată cu imobilul proprietatea societății, situat în intravilanul comunei Măneciu, sat Cheia, județul Prahova, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu 569, compus din teren în suprafață de 9041,77 mp. și construcții edificate pe acest teren, asupra cărora s-a constituit în favoarea împrumutătorului E. o ipotecă convențională precum și o interdicție de vânzare și de grevare până la achitarea integrală a debitului. Părțile contractante au scutit notarul de obligația de intabulare în cartea funciară a dreptului de ipotecă și a interdicției de înstrăinare și de grevare. Mandatarul societății împrumutate a declarat, în numele societății, că a primit suma convenită cu titlu de împrumut. Astfel cum în mod corect a relevat instanța de apel, divergența existentă între părțile litigante vizează existența valabilă a contractului de împrumut de consumație, respectiv de a ști dacă împrumutul a fost efectiv plătit societății împrumutate. Pârâtul E. susține că remiterea banilor împrumutați s-a realizat, făcând trimitere la mențiunile contractului autentic în acest sens, precum și la împuternicirea mandatarului M. de a încheia contractul de împrumut. Dimpotrivă, pârâtul F. (la data actului, asociat unic și reprezentant legal al S.C. G. S.R.L., iar în prezent, atras în proces ca succesor al acestei societăți, radiate) neagă primirea banilor și susține că nu a dat împuternicire mandatarului M. să primească banii în numele și pe seama societății. În privința reclamanților, aceștia invocă nedovedirea tradițiunii sumei de bani împrumutate și lipsa împuternicirii mandatarului M. spre a încasa respectiva sumă de bani. În urma analizei și sintezei probelor administrate, instanțele fondului(prima instanță și instanța de apel) au stabilit că nu a fost probată tradițiunea sumei pretins împrumutate, întrucât: - prin expertiza judiciară contabilă efectuată în dosarul penal x/2010, administrată în prezenta cauză în cadrul probei cu înscrisuri, s-a concluzionat că împrumutul nu a fost înregistrat în contabilitatea S.C. G. S.R.L. și, de asemenea, nu există niciun document din care să rezulte că un asemenea împrumut ar fi fost returnat de S.C. G. S.R.L.; o tradițiune către această societate lipsește; - pârâtul F. a susținut în mod constant, în cadrul prezentului proces, precum și prin declarațiile date în dosarul penal, că remiterea sumei de bani nu a avut loc, iar pârâtul E. a invocat buna sa credință, fără nicio referire concretă cu privire la modalitatea efectivă în care banii pretins împrumutați au fost predați; - procura însăși, prin conținutul ei, nu conferă mandatarului împuternicirea de a primi suma de bani împrumutată, în numele și pe seama societății împrumutate, mandatul fiind dat strict pentru încheierea contractului de împrumut și pentru operațiunile pregătitoare ale acestei încheieri. Or, în lipsa împuternicirii exprese de a primi suma de bani împrumutată, nu se poate specula că voința mandantei (societatea comercială) ar fi fost ca mandatarul să încaseze banii în numerar, căci dacă acesta ar fi fost cazul, împuternicirea ar fi arătat-o expres; - plata în numerar a sumei împrumutate către mandatarul M. (în sensul celor declarate de martorul S.) nu valorează, în lipsa împuternicirii acestuia să încaseze împrumutul, remitere a banilor către persoana juridică împrumutată; din declarația martorului S. rezultă doar numărarea de către mandatar a unei sume de bani neprecizate, această declarație imprecisă nefiind de natură să confere o greutate probatorie suplimentară mențiunii din contract referitoare la primirea, respectiv plata împrumutului; - declarația contractanților în sensul plății, respectiv al primirii sumei de bani împrumutate, a fost consemnată în cuprinsul actului autentic de împrumut, însă aceasta are o forță probantă proprie, răsturnată de probele care atestă că suma de bani nu a fost încasată niciodată de societatea mandantă, care este parte în contract (împrumutat), în vreme ce mandatarul în nume propriu nu este parte în contract și nu devine parte a unui raport juridic obligațional cu sorginte volițională. În considerarea acestor circumstanțe de fapt, precum și a dispozițiilor art. 1576, art. 1537, art. 966, art. 1173 alin. (1), art. 1191 C. civ. din 1864 (aplicabil la data încheierii contractului), art. 56-65 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, instanța de apel a concluzionat în sensul că lipsa tradițiunii sumei de bani împrumutate semnifică lipsa cauzei contractului de împrumut, care nu s-a format în mod valabil. În lipsa încasării banilor de către societatea împrumutată, o eventuală plată a sumei împrumutate către mandatarul care și-a depășit limitele împuternicirii nu valorează tradițiune și deci contractul de împrumut nu s-a format în mod valabil, impunându-se admiterea acțiunii. Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată textual: "În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății." Consecvent acestei poziții procesuale, recurentul explică, în detaliu, în cuprinsul celor două declarații de recurs, care au fost raporturile dintre părți și care au fost circumstanțele reale ale încheierii contractului de împrumut, înțelegerile reale existente pentru ca împrumutul să fie acordat în numerar, care au fost limitele procurii acordate mandatarului, dincolo de ceea ce s-a menționat prin înscrisul încheiat în acest sens, in ce manieră ar fi trebuit înțeleasa și interpretată de către instanța de apel declarația martorului S., care sunt prezumțiile pe care a instanța de apel le putea trage din toate aceste fapte, pretins dovedite in proces. Totodată, recurentul evocă buna sa credință în raporturile substanțiale care au luat naștere între părți și lipsa oricărei culpe în omisiunea înregistrării împrumutului in contabilitatea societății împrumutate. Înalta Curte observă că toate acestea sunt aspecte de netemeinicie, împrejurări care pun în discuție însăși starea de fapt care a fost stabilită în cauză de către instanța de apel, ca instanță a fondului, în considerarea unei competențe depline pe care legea de procedură i-o conferă, sub acest aspect. De altfel, recurentul pornește de la premisa, exprimată cu suficientă claritate, a unei situații de fapt care "a fost greșit calificată" și care a determinat o aplicare greșită a legii. Înalta Curte reamintește că, în reglementarea actuală a recursului, niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu permite un control, fie el și unul limitat, de netemeinicie, incidența recursului fiind limitată doar la cazuri de nelegalitate; recursul privește doar chestiuni de drept, "de legalitate substanțială ori formală(procedurală)". Prin urmare, aprecierea probelor este de resortul convingerii judecătorilor fondului(in cele două grade de jurisdicție), iar instanța de recurs nu ar putea cenzura aprecierea probatoriului, în scopul înlăturării unor "greșeli grave de fapt" și restabilirii faptelor, ea nu ar putea să rejudece dosarul din nou, sub toate aspectele, inclusiv cele de netemeinicie. Rolul instanței de recurs este acela de a judeca hotărârea recurată, de a verifica, pe baza acesteia, cum au fost aplicate normele de drept unei situații de fapt deja stabilite suveran de către ultima instanță a fondului, in cauză aceasta fiind instanța de apel. În raport cu cele ce preced, toate aspectele de netemeinicie din cuprinsul declarațiilor de recurs, anterior menționate, vor fi înlăturate, ca inadmisibile în recurs. Cu referire la contractul de împrumut de consumație cu garanție imobiliară a cărui valabilitate a fost pusă în discuție de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în mod corect instanța de apel, invocând art. 1576 din C. civ. din 1864(incident în raport cu data încheierii acestui contract), a subliniat caracterul real al acestui tip de contract, pentru validitatea sa fiind necesară remiterea bunului, concluzie care se desprinde din chiar definiția legală. Așadar, în lipsa predării bunului împrumutat(in speță, a remiterii materiale a sumei de bani), contractul de împrumut de consumație nu poate fi considerat că există în mod valabil, chiar dacă a fost dovedit acordul de voință al părților cu intenția de a constitui raportul juridic specific unui astfel de contract. De altfel, predarea lucrului fiind intrinsecă încheierii contractului, se consideră că un astfel de contract este unilateral, împrumutătorul neavând obligații, ci doar împrumutatul(in principal, obligația de restituire). Mai mult, tot în considerarea caracterului real al împrumutului de consumație, se consideră că nici transferul proprietății și al riscurilor nu operează înainte ca bunul să fi fost remis. Recurentul nu contestă calificarea dată de instanțe actului juridic dedus judecății și nici caracterul real al împrumutului de consumație, însă apreciază că remiterea efectivă a sumei împrumutate condiționează încheierea valabilă a contractului "dacă ne-am raporta la un contract de împrumut încheiat printr-un înscris sub semnătură privată", or, in speță, ne aflăm în prezența unui contract de împrumut încheiat în formă autentică, iar cu privire la acesta, argumentele instanței de apel referitoare la obligativitatea remiterii bunului împrumutat nu pot fi primite, întrucât actul autentic face dovada deplină, cu privire la dispozițiile și convențiile pe care le constată, conform art. 1173 din vechiul C. civ. Distincția pe care recurentul o face, intre un contract de împrumut de consumație încheiat în formă autentică și unul încheiat printr-un înscris sub semnătură privată excedează art. 1576 C. civ. din 1864, întrucât legiuitorul nu operează cu o astfel de distincție, atunci când definește împrumutul de consumație, evidențiind caracterul real al acestuia, indiferent de forma în care a fost încheiat. Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretului legii nu îi este permis să distingă. Împrumutul de consumație este un contract real, iar acest atribut vizează condițiile de fond în care un astfel de contract poate fi încheiat în mod valabil și poate produce efecte, fiind necesar ca acordul de voințe al părților să fie însoțit sau urmat de remiterea materială a bunului; remiterea este o condiție de perfectare a contractului și, tocmai de aceea, un asemenea contract este considerat a fi unul real, iar nu consensual. Împrejurarea că el a fost încheiat, în prezenta cauză, prin înscris autentic, fără ca legea să oblige la îndeplinirea unei astfel de formalități, este legată de dovada contractului, de forța probantă pe care un înscris autentic o poate avea, iar nu de existența contractului in sine. Prin urmare aceste critici se vor înlătura, ca neîntemeiate. Referitor la dovada remiterii banilor împrumutați, apreciată în raport cu mențiunile din actul autentic, respectiv cu declarația contractanților făcută în sensul plății, respectiv al primirii sumei împrumutate, recurentul consideră că, în raport cu art. 1173 din C. civ. din 1864 și cu dispozițiile Legii nr. 136/1995, cu toate principiile care guvernează activitatea notarului public, aceste mențiuni fac dovada deplină, până la înscrierea în fals, actul autentic fiind însoțit de o puternică prezumție de autenticitate și de validitate. Or, reclamanții intimați nu au uzat de o astfel de procedură. Criticile sunt nefondate. În raport cu art. 1173 alin. (1) C. civ., "Actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată." Sub aspectul forței probante a înscrisului autentic, este adevărat că acesta face dovada deplină, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, însă numai cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, astfel cum în mod corect a subliniat și instanța de apel, evocând art. 56-65 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, în forma în vigoare la data încheierii actului juridic dedus judecății, conform cărora atribuțiile notarului public privesc: stabilirea identității părților, stabilirea consimțământului lor cu privire la actul juridic care este citit părților și cu privire la care notarul se asigură că părțile, luând cunoștință de cuprinsul său, sunt de acord cu perfectarea actului, semnătura, data înscrisului. Toate acestea nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals. Printre atribuțiile notarului public nu este menționată însă verificarea și/sau numărarea sumei de bani remise în numerar ori în altă modalitate, astfel că, într-adevăr, o eventuală participare a notarului la aceste operațiuni nu este de natură a conferi caracter autentic (stricto sensu, de constatare personală) mențiunii cu privire la plata prețului. Cu privire la aceste mențiuni, și altele asemenea, care nu fac obiectul unor constatări personale ale celui care a autentificat înscrisul, înscrisul autentic se bucură de o prezumție de validitate, astfel că cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă; în acest sens sunt și dispozițiile art. 270 alin. (2) din C. proc. civ., invocate de recurentul însuși, potrivit cărora: "Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare persoane." Așa fiind, cu deplin temei, instanța de apel a concluzionat, referitor la forța probantă a declarațiilor părților în sensul plății, respectiv al primirii sumei de bani împrumutate, consemnată în cuprinsul actului autentic încheiat în data de 3 decembrie 2003, că ea are o forță probantă proprie, care, în circumstanțe normale, face dovada faptului declarat, fiind însă susceptibilă de dovada contrară, în condițiile art. 1191 și urm. C. civ. din 1864. Instanța de apel este cea care reține, în urma analizei și sintezei probelor care au fost administrate, inclusiv cele administrate cu prilejul judecății în apel, folosindu-se și de prezumțiile judiciare, în conformitate cu art. 329 din C. proc. civ., că proba contrară a fost făcută. În acest sens, invocă: inexistența vreunei mențiuni, in evidențele contabile ale societății împrumutate, cu privire la primirea/restituirea acestui împrumut (împrejurare necontestată de recurent); inexistența unui împuterniciri date mandatarului M. pentru a încasa el însuși suma împrumutată; recunoașterea pârâtului E. (împrumutătorul) că remiterea unei"părți" din bani s-ar fi produs în puterea altui împrumut; declarațiile pârâtului F.(reprezentantul societății împrumutate) că remiterea sumei de bani nu a avut loc. Remiterea banilor împrumutați este, în mod incontestabil, o împrejurare de fapt, iar concluziile instanței de apel, sub acest aspect, nu pot face obiectul unei cenzuri in recurs, prin reaprecierea probelor, conform celor anterior enunțate, referitoare la rolul și funcțiile recursului. Prin urmare, criticile recurentului, sub acest aspect, nu pot fi primite. Tot astfel, cu privire la lipsa împuternicirii mandatarului M. să încaseze suma împrumutată, aceasta a fost reținută de către instanța de apel în urma aprecierii unui înscris probator, prin analiza conținutului procurii autentificată sub nr. x/2.12.2003 la BNP P., care nu conferă mandatarului împuternicirea de a primi suma de bani împrumutată, în numele și pe seama societății împrumutate, aplicând regulile de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1537 C. civ. din 1864. Calificarea dată acestui contract de mandat, ca fiind unul special, cu reprezentare, nu a fost contestată în recurs, ceea ce contestă recurentul fiind limitele mandatului, astfel cum acestea au fost stabilite cu prilejul judecății in fond, prin interpretarea probelor. Recurentul recunoaște, de altfel, că în cuprinsul procurii nu există nicio mențiune expresă referitoare la împuternicirea dată mandatarului de a încasa el însuși, în numerar, suma de 380 mii USD (la nivelul anului 2003) împrumutată unei societăți comerciale, însă apreciază că o astfel de omisiune este fără relevanță. Cele reținute în fapt de către instanța de apel nu pot face obiectul unui control de netemeinicie în recurs, însă, Înalta Curte confirmă caracterul valabil al concluziilor instanței de apel, deduse din cele stabilite în fapt. Astfel, cu deplin temei, se apreciază că, în raport cu valoarea mare a împrumutului acordat unei societăți comerciale (care, de regulă, presupune o plată realizată prin virament bancar, fără ca vreo dispoziție a legii să oblige la aceasta) o astfel de împuternicire nu poate fi considerată implicită, în circumstanțele dovedite ale contractului de mandat supus analizei, în termenii în care acesta a fost formulat. Or, in lipsa unei împuterniciri exprese cu privire la încasarea sumei împrumutate de către mandatar, voința mandantei, în sensul încasării banilor în numerar de către mandatar, nu poate fi dedusă speculativ, în sensul celor afirmate de recurent. Prin urmare, atâta timp cât acest mandat a fost dat" strict pentru încheierea contractului de împrumut și pentru operațiunile pregătitoare ale acestei încheieri, dar nu pentru încasarea banilor de către M.", orice posibilă plată realizată către mandatar nu are valoarea unei remiteri a banilor către persoana juridică împrumutată, iar în absența remiterii, contractul nu există în mod valabil. Toate celelalte motive circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la declarația martorului S., la concluziile formulate în baza propriilor convingeri, la prezumțiile personale, la fapte apreciate a fi fost evidente, la alte operațiuni economice in care societatea împrumutată ar fi fost implicată, la propria credibilitate a recurentului și la buna sa credință, de altfel, necontestată în proces, însă fără relevanță sub aspect juridic, în această cauză dedusă judecății, nu au valoarea unor motive de nelegalitate, ele sunt aspecte de netemeinicie și vor înlăturate ca atare. Pentru cele ce preced, în absența unor motive de nulitate de ordine publică, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul ca nefondat.