ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la data de 14 septembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, în contradictoriu cu pârâta S.C. Electrificare CFR S.A. prin Sucursala Iași, a solicitat obligarea la plata sumei de 1964555,30 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x nr. x și seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, emise pentru consumul de energie electrică servicii interne STE (substații de tracțiune electrică).

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 532/2019 din 03 aprilie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta CF CFR S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași, în contradictoriu cu pârâta S.C. ELECTRIFICARE CFR S.A.; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1964555,30 RON, reprezentând contravaloarea facturilor G nr. x și G nr. x, ambele din 31 octombrie 2017; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 23250,55 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 435 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de pârâta S.C. Electrificare CFR S.A. împotriva sentinței civile nr. 532/2019 din 03 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași împotriva pârâtei S.C. Electrificare CFR S.A. și a dispus obligarea acesteia să plătească pârâtei S.C. Electrificare CFR S.A. suma de 11625,28 de RON, reprezentând taxă de timbru în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta Compania Națională Căi Ferate CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași. Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanta Compania Națională CF CFR S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului. În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare invocate, reclamanta Compania Națională CF CFR S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași a învederat următoarele: În mod nelegal instanța de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile vechiul C. civ., având în vedere faptul că măsurile dispuse în sarcina Sucursalei Regionale CF Iași prin Decizia nr. 85/2015 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Iași, vizau contractul de închiriere a instalațiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice, nr. 1/6377/1444 încheiat la data de 05 septembrie 2006. De asemenea, facturile seria x nr. x și seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, au fost emise în baza contractelor de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 și nr. 51 din 26 iunie 2014, iar nu în baza contractului de închiriere nr. x/6377/1444 din 05 septembrie 2006, menționarea acestuia în cuprinsul deciziei Curții de Conturi fiind făcută cu scopul de a evidenția temeiul legal pentru care pârâta administra substațiile de tracțiune electrică și celelalte instalații de electrificare aparținând infrastructurii feroviare publice. Astfel, cu această ocazie, auditorii Curții de Conturi au constatat că la nivelul celor 12 substații de transport electric a fost înregistrat și achitat consumul de energie electrică din bugetul Sucursalei Regionale CF Iași, fără ca acestea să fie ulterior recuperate, cu încălcarea prevederile H.G. nr. 569/2006 (soluția Curții de Conturi a fost contestată și a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Iași, soluționată prin sentința civilă nr. .634/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1214/2017 a Curții de Apel Iași). De altfel, refacturarea contravalorii energiei electrice utilizate de către S.C. Electrificare CFR S.A. București, prin emiterea facturilor seria x nr. x și seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, este conformă pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 și nr. 51 din 26 iunie 2014. A mai susținut recurenta că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1556 alin. (1) din C. civ. În acest sens, susținerea pârâtei potrivit căreia, conform art. 7.31 din contractul de închiriere nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, reclamanta CN CF CFR S.A. Sucursala CF Iași avea obligația să pună la dispoziția S.C. Electrificare CFR S.A. veniturile necesare acoperirii cheltuielilor necesare pentru administrarea infrastructurii feroviare publice, nu vizează neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 și nr. 51 din 26 iunie 2014, și, ca atare, în cauză nu este poate fi invocată excepția de neexecutare. De asemenea, din considerentele sentinței civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iași rezultă că cele două facturi au fost emise în temeiul dispozițiilor pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 și nr. 51 din 26 iunie 2014. Instanța de apel, în mod nelegal, reține faptul că substațiile de tracțiune electrică nu pot fi exploatate autonom, acestea fiind parte componentă a infrastructurii feroviare, art. 9.22 din contractele de prestări servicii x din 01 octombrie 2013 și nr. 51/26 iunie 2014 precizând că S.C. Electrificare S.A. suportă contravaloarea consumul de energie electrică pentru spațiile închiriate de la CNCFR S.A.. În mod greșit instanța de apel a constatat că utilitățile sunt aferente spațiilor ocupate de prestator, în contextul în care această noțiunea nu este definită în contract, iar contractul de închiriere nr. x/6377/1444 din 05 septembrie 2006 definește noțiunea de utilități ca fiind energie electrică necesară asigurării bunei funcționări a spațiilor administrative și tehnologice ale locatarului. Or, se impunea ca instanța de apel să interpreteze prevederile contractuale prin coroborare cu dispozițiile H.G. nr. 569/2006. Astfel, prevederile contractului nr. x/1.444 din 05 septembrie 2006 definește noțiunile de instalații de electrificare și utilități ca reprezentând energia electrică, energia termică, gaze naturale, apa și alte resurse necesare asigurării bunei funcționări a spațiilor tehnologice și administrative a locatarului. La art. 2.8 din același contract se prevede că locatorul asigură contra cost, în limita posibilităților tehnice, utilitățile necesare pentru activitățile desfășurate de locatar, iar conform art. 7.25, locatarul are obligația să acopere cheltuielile de administrare a instalațiilor de electrificare pentru desfășurarea transporturilor publice de mărfuri și călători din veniturile aferente exploatării acestora. Potrivit pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 și nr. 51 din 26 iunie 2014, coroborat cu Cap. I din contractul de închiriere a instalațiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1.6377/1.444 din 05 septembrie 2006, pentru spațiile închiriate, S.C. Electrificare CFR S.A. are obligația de a achita contravaloarea energiei electrice utilizate pentru buna funcționare a spațiilor administrative și tehnologice și de a monta pe cheltuială proprie grupuri de măsurare a energiei electrice. Aceste aspecte au fost tranșate prin sentința civilă nr. 634/2016 a Tribunalului Iași, care se opun cu putere de lucru judecat în prezenta pricină, în temeiul prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, reținerile instanței de apel potrivit cărora trebuie făcută o distincție între consumuri tehnologice și consumuri de natură administrativă, sunt în contradicție cu considerentele sentinței civile anterior menționate. În ceea ce privește caracterul cert al creanței datorate, acesta reiese din împrejurarea că, urmare a soluționării definitive a contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei Curții de Conturi, care a făcut obiectul dosarului Tribunalului Iași nr. 6822/998/2015, au fost emise facturile fiscale seria x nr. x și seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017 aferente abaterilor constatate de către auditori. În ce privește afirmațiile apelantei privind faptul că datorită schimbărilor legislative apărute ulterior încheierii contractului nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, SC "ELECTRIFICARE CFR" S.A. nu a putut uza de licența de distribuire și nu a putut realiza venituri, rămân simple alegații, lipsite de semnificație juridică.

Apărările formulate în cauză. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei la data de 30 decembrie 2020, conform dovezilor aflate la fila x. La data de 29 ianuarie 2021, prin poștă, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel. În motivare, în esență, s-a susținut că instanța de apel a analizat în mod judicios mijloacele de probă administrate, respectiv a încadrat juridic și a motivat corect soluția adoptată, aplicând corect normele care reglementează interpretarea contractelor. Totodată, în mod nelegal se afirmă în recurs că instanța de apel a apreciat eronat că raportul juridic dintre părți este guvernat de vechiul C. civ., având în vedere măsurile dispuse prin decizia nr. 85/2015 a Curții de Conturi României, Camera de Conturi Iași care vizează contractul nr. x/6377/1144/05.09.2006. Precizează intimata că, în speță, consumul de energie electrică servicii interne STE reprezintă un consum tehnologic, care nu se regăsește în niciunul dintre contractele încheiate, fiind în sarcina recurentei, că s-a reținut corect îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru a opera excepția de neexecutare a contractului, între cele trei convenții existând o strânsă legătură, iar intimata nu a beneficiat de prevederile art. 7.31 și 7.32 din contractul de închiriere. Referitor la invocarea de către recurentă a considerentelor sentinței civile nr. 634/2016/CA a Tribunalului Iași, se susține că în acel litigiu, reclamanta a exprimat un punct de vedere care contrazice argumentele invocate în prezenta cauză, respectiv că această hotărâre, ca și decizia nr. 85/2015 A Curții de Conturi nu pot fi utilizate în cauză. În ceea ce privește cererea recurentei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, intimata-pârâtă a solicitat instanței respingerea acesteia, în lipsa depunerii de către recurentă a înscrisurilor doveditoare. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 08 februarie 2021, conform dovezii aflate la fila x, care la 23 februarie 2021, data poștei, a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 octombrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta CN CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, împotriva deciziei nr. 435/2020 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2022, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Critica privind determinarea greșită a legii aplicabile raportului juridic dedus judecății, care se impune a fi analizată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată. Astfel, recurenta pretinde că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut incidența prevederilor vechiul C. civ., susținând că facturile seria x nr. x și seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, au fost emise în baza contractelor de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 și nr. 51 din 26 iunie 2014, iar nu în baza contractului de închiriere nr. x/6377/1444 din 05 septembrie 2006, menționarea acestuia în cuprinsul Deciziei Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Iași, nr. 85/2015 fiind făcută cu scopul de a evidenția temeiul legal pentru care pârâta administra substațiile de tracțiune electrică și celelalte instalații de electrificare aparținând infrastructurii feroviare publice. Înalta Curte reține sub acest aspect că, în aplicarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, determinarea cauzei drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților a presupus, în speță, în concret, raportarea în mod necesar la clauzele convențiilor încheiate între părțile litigante și determinarea conținutului acestora. În speță, prin Decizia nr. 85/2015, Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Iași, a dispus, în sarcina Sucursalei Regionale CF Iași, stabilirea, evidențierea în contabilitate și recuperarea integrală a sumelor avansate din bugetul companiei aferente tuturor utilităților, inclusiv a consumurilor de energie electrică de joasă tensiune, de care au beneficiat, pe parcursul anilor 2014-2015 și anterior acestora, substațiile de tracțiune electrică administrate de S.C. ELECTRIFICARE CFR S.A. București, în baza contractului de închiriere a instalațiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice, nr. 1/6377/1.144/09.2006, încheiat între părțile litigante. Contestația formulată împotriva deciziei Curții de Conturi nr. 85/2015 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 634/2016/CA pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II -a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă 1214/2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Potrivit situației de fapt a cauzei, reclamanta a facturat suma de 1.964.555,30 RON reprezentând consum energie electrică servicii interne STE (substații de tracțiune electrică) conform dispozițiilor auditorilor externi, fiind emise factura G nr. x/31.10.2017, reprezentând contravaloarea consumului de energie electrică servicii interne STE pentru perioada 01.01.2011-31.12.2012, și, respectiv factura nr. x/31.10.2017, reprezentând contravaloarea consumului de energie electrică servicii interne STE pentru perioada 01.01.2013-30.04.2015. Așadar, consumul de energie electrică refacturat a fost înregistrat, conform stării de fapt a cauzei, anterior încheierii celor două contracte de prestări servicii nr. x/01.10.2013 și nr. y/26.06.2014. Deși recurenta contestă statuarea instanței de apel în sensul că obligația de plată a consumului de energie electrică la nivelul celor 12 substații de transport electric derivă din executarea contractului de închiriere a instalațiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1.6377/1.444/09.2006, instanța de recurs nu poate valida această critică, de vreme ce ea nu este susținută de argumente apte să o fundamenteze factual și juridic. Astfel, instanța de apel a reținut corect că, în conformitate cu prevederile contractului de închiriere a instalațiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006 încheiat între Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, în calitate de locator și S.C. Electrificare CFR S.A. București, în calitate de locatar, reclamanta a închiriat pârâtei instalațiile de electrificare aparținând infrastructurii feroviare publice, în vederea administrării acestora de către locatar, pentru o perioadă de 20 ani, începând cu data de 05.09.2006. În temeiul acestei convenții, toate activele infrastructurii feroviare publice (instalațiile de electrificare - liniile de contact, PCV uri, clădiri, grupuri electrice, clădiri, substații tracțiune electrice STE-uri, grup electrogen, etc.) au fost predate către Divizia de Electrificare Iași din cadrul S.C. Electrificare CFR S.A., conform protocolului de predare primire nr. x/2006, respectiv nr. x- anexele 3-9. Prin aceelași contract, părțile au definit noțiunile de instalații de electrificare și utilități, stipulând expres că acestea din urmă cuprind energia electrică, energia termică, gaze naturale, apa și alte resurse, necesare asigurării bunei funcționări a spațiilor tehnologice și administrative a locatarului. La punctul 2.8 din această convenție s-a prevăzut, în concordanță cu prevederile art. 5 și 7 din H.G. nr. 569/2006, că locatorul asigură contra cost, în limita posibilităților tehnice, utilitățile necesare pentru activitățile desfășurate de locatar, iar la punctul 7.25 s-a stipulat că locatarul are obligația să acopere cheltuielile de administrare a instalațiilor de electrificare din veniturile aferente exploatării acestora, pentru desfășurarea transporturilor publice de mărfuri și călători. De asemenea, instanța de apel reținut că substațiile de tracțiune, constituie, potrivit anexei 2, lit. d), pct. 13 din H.G. nr. 581/1998, una dintre componentele instalațiilor de tracțiune electrică și de electroalimentare aferente liniilor de cale ferată, respectiv că singurul administrator al infrastructurii feroviare este reclamanta, aceasta fiind cea care asigură, potrivit acestui act normativ funcționarea, întreținerea și repararea infrastructurii feroviare publice. Ulterior perfectării contractului de închiriere, între Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București prin Sucursala Căi Ferate Iași și S.C. Electrificare CFR S.A. București s-au încheiat contractele de prestări servicii nr. x/01.10.2013 și nr. y/26.06.2014. Aceste convenții ulterioare au avut ca obiect prestarea de servicii energetice și lucrări de montare, exploatare, întreținere, modernizare, reparații și intervenții la instalațiile de electrificare, inclusiv asistență tehnică, beneficiarul serviciilor sus menționate fiind reclamanta Sucursala Regională CF Iași, care conform pct. 10.6 din contractele de prestări servicii, și-a asumat obligația de a achita contravaloarea serviciilor/lucrărilor realizate, verificate și acceptate de către responsabilii desemnați. Așa cum corect s-a reținut de către instanța de apel, spre deosebire de contractele de prestări servicii invocate de recurentă, care reglementează exclusiv obligația de a suporta contravaloarea utilităților consumate pentru spațiile închiriate de la C.N. C.F. CFR S.A.,(în sensul că prin utilități în cadrul acestor contracte se consideră consumul aferent spațiilor ocupate de prestator, adică un consum administrativ: iluminat, birouri, magazii, polizoare, bormașini, etc.) și care nu includ clauze care să reglementeze componenta de administrare a bunurilor, în contractul de închiriere nr. x/6377/1.144/05.09.2006 părțile au stipulat expres că utilitățile care trebuie suportate de locatar, sunt repezentate de: "energie electrică, necesară asigurării bunei funcționări a spațiilor administrative și tehnologice ale locatarului". Raportat la acest context factual, susținerea din recurs în sensul că refacturarea contravalorii energiei electrice utilizate de către S.C. Electrificare CFR S.A. București, prin emiterea facturilor seria x nr. x și seria x nr. x, ambele din 31 octombrie 2017, nu este circumscrisă executării contractului de închiriere nr. x/6377/1.144/05.09.2006, ci este conformă pct. 9.22 din contractele de prestări servicii nr. x din 01 octombrie 2013 și nr. 51 din 26 iunie 2014, nu relevă o ipoteză de aplicare eronată, în speță, a unei norme legale sau de interpretare eronată a unor clauze contractuale, în sensul atribuirii acestora a unui alt înțeles decât cel care rezultă din ansamblul convențiilor analizate, ci propune o altă modalitate de analiză a probatoriilor. Or, în ceea ce privește constatarea faptelor deduse judecății, astfel cum acestea rezultă din probatoriile administrate de părți, se impune mențiunea că aceasta este în sarcina exclusivă a instanțelor de fond, motiv pentru care nu poate face obiect al criticilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În acest sens sunt dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinare care se realizează de instanța de recurs cu luarea în considerare a aspectele de fapt ale cauzei așa cum acestea au fost stabilite la judecata în fond a litigiului. De altfel, contrar opiniei recurentei, statuarea instanței de apel este în deplină concordanță cu aspectele tranșate deja prin decizia civilă nr. 1214/2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, invocată de recurentă, prin care s-a reținut, validându-se constatările auditorilor Curții de Conturi consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 85/2015, că "prevederile contractuale sunt cele care conturează drepturile și obligațiile reclamantei", iar nu modul de stabilire a tarifului de către distribuitorul de energie electrică, care privește raporturile dintre acest distribuitor și operatori de transport feroviar. Prin aceeași decizie s-a constatat că "potrivit contractului de închiriere, care este în deplină concordanță cu întreaga economie a H.G. nr. 596/2006 (art. 7 alin. (1) … ), locatarul este cel care are obligația de a acoperi cheltuielile de administrare a instalațiilor de electrificare închiriate, sursa fiind veniturile aferente exploatării. Că în aceste sume se includ și sume provenite de la reclamantă, conform art. 7.31 sau 7.32 din contract sau conform art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 569/2006, pe lângă celelalte sume, nu înseamnă că reclamanta are obligația de a achita contravaloarea energiei electrice necesare pentru funcționarea acestor instalații. În cazul în care s-ar fi dorit de părți în alt mod, ar fi avut posibilitatea explicitării sau stipulării acestor aspecte în contractele încheiate, după cum posibilitatea desființării contractului de închiriere la momentul când au realizat că S.C. Electrificare CFR S.A. nu poate obține licența de distribuitor care i-ar fi permis perceperea directă de tarife din distribuția de energie". De asemenea, s-a reținut că "obligația plății cheltuielilor de administrare în sarcina filialei care a închiriat instalațiile nu face parte din categoria obligațiilor reclamantei în care se substituie filiala ci, sunt obligații proprii ale chiriasului". Ca urmare, nici argumentul recurentei care aduce în dezbatere considerentele sentinței civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iași, nu are valența invocată de aceasta, cu atât mai mult cu cât, nici în cuprinsul acestei hotărâri, devenită definitivă prin decizia anterior evocată, nu se regăsesc argumente decizorii care să susțină neechivoc existența unei statuări a instanței învestite cu analiza contestației împotriva deciziei nr. 85/2015 a Curții de Conturi în sensul evocat de reclamantă, anume că pârâta datorează reclamantei contravaloarea curentului electric facturat în temeiul contractelor de prestări servicii, iar nu în temeiul contractului de închiriere. Din acest unghi, se impune a fi observat că efectul pozitiv (ca și cel negativ) al lucrului judecat se manifestă pe planul relativității efectelor hotărârii judecătorești, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune existența acelorași părți între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior. Or, spre deosebire de pârâtă, căreia hotărârea judecătorească pronunțată în litigul anterior îi poate fi opusă doar ca mijloc de probă, față de care se admite dovada contrară (dat fiind că aceasta nu a avut calitatea de parte, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, al Tribunalului Iași), recurenta reclamantă CN CFR S.A. București prin Sucursala Regională Căi Ferate Iași, a avut calitatea de parte în litigiul în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești menționate. Ca atare, recurenta nu poate nega puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1214/2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respins recursul declarat de aceasta împotriva sentinței civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iași. În acelasi sens, pârâta nu poate nega efectul de opozabilitate al acestui act jurisdicțional, în sensul de mijloc de probă, invocând punctul de vedere exprimat de partea adversă în litigiul anterior, în ceea ce o privește, câtă vreme, în speță, apărarea sa s-a limitat la negarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat al sus menționatei hotărâri, fără însă a fi circumscrisă unor aspecte apte să demonstreze invalidarea puterii sale probatorii de act autentic. În consecință, instanța de recurs constată că deși recurenta a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 634/2016 a Tribunalului Iași, construcția juridică a acesteia, în ceea ce privește soluția dată de curtea de apel excepției de nelegalitate invocată de pârâtă, nu poate fi validată în speță. A mai susținut recurenta că, în mod eronat, instanța de apel nu a interpretat prevederile contractuale prin coroborare cu dispozițiile H.G. nr. 569/2006. Nici această critică nu poate fi primită, recurenta ignorând nepermis faptul că, acest act normativ cu caracter secundar are ca obiect de reglementare condițiile de închiriere a instalațiilor de tracțiune electrică și de electroalimentare și a rețelei de telecomunicații CFR, cu echipamentele aferente, ale infrastructurii feroviare publice, către filialele sale, în "vederea administrării acestora pentru desfășurarea transporturilor publice de mărfuri și de persoane, iar nu condițiile pentru încheierea unor contracte de prestări servicii. Or, invocând acest argument, recurenta nu face decât să confirme propria sa poziție procesuală oscilantă și contradictorie în ceea ce privește fundamentul pretențiilor deduse judecății, întrucât, deși susține că pârâta datorează contravaloarea curentului electric facturat conform celor două contracte de prestări servicii (neîncheiate la momentul la care, parțial, acest consum a fost realizat, și deci era datorat), acceptă incidența în cauză a H.G. nr. 569/2006, act normativ care reglementează, așa cum s-a reținut anterior, condițiile de închiriere a instalațiilor de tracțiune electrică și de electroalimentare și a rețelei de telecomunicații CFR. De altfel, formulând această critică, recurenta-reclamantă s-a limitat la a susține că prevederile contractuale analizate nu ar fi primit interpretarea corectă, raportat la conținutul actului normativ menționat, fără însă ca argumentele critice subsumate acestui motiv de recurs să combată statuările instanței de apel. Câtă vreme, interpretarea dată de instanța de apel clauzelor contractelor analizate este în deplină concordanță și cu considerentele deciziei civile nr. 1214/2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a realizat inclusiv o atare analiză, orice altă susținere în ceea ce privește efectele și întinderea acestor clauze contractuale, ar avea ca efect negarea de către recurentă a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei hotărâri judecătorești, ceea ce este inadmisibil. Raportat la starea de fapt anterior prezentată, este corect raționamentul instanței de apel care, raportându-se la conținutul concret al clauzelor contractuale inserate de părțile litigante în contractul de închiriere a instalațiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006, respectiv cele inserate în contractele de prestări servicii nr. x/01.10.2013 și y/26.06.2014, la caracterul succesiv al prestațiilor, respectiv la momentul nașterii dreptului de creanță dedus judecății, a statuat că nu pot fi validate susținerile recurentei în sensul că pretențiile acesteia au drept cauză neexecutarea obligațiilor asumate de pârâtă prin contractele de prestări servicii anterior menționate. În acest punct al analizei se impune a fi observat că, de vreme ce dreptul de creanță pretins a fi recunoscut în cauză este reprezentat de contravaloarea consumului de energie electrică refacturat în executarea contractului de închiriere a instalațiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006, în speță, erau incidente dispozițiile vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii acestei convenții. Aceasta întrucât, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din noul C. civ. și respectiv, art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011, în materia contractelor, legiuitorul a stabilit ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, atât în privința condițiilor de validitate, cât și pentru alte aspecte precum: cauzele de ineficacitate; regulile de interpretare a actului; efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi) ori încetarea contractului. Prin urmare, chiar dacă contractul de închiriere a instalațiilor de electrificare a infrastructurii feroviare publice nr. 1/6377/1.444/09.2006, este un contract cu executare succesivă, efectele acestuia rămân guvernate de legea în vigoare la data încheierii lui, iar nu de reglementările în vigoare la momentul emiterii facturilor prin care se pretinde executarea unor obligații de plată care au ca izvor un contract încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ. În consecință, din această perspectivă, este irelevant momentul la care reclamanta a procedat la refacturarea contravalorii energiei electrice, prin emiterea facturilor seria x nr. x și seria x nr. x, așa cum se pretinde în recurs. Nici critica vizând încălcarea, în speță, a prevederilor H.G. nr. 569/2006, ce se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., întrucât tinde la a evidneția o ipoteză de aplicare eronată a unor norme de drept substanțial, în cauză, nu poate fi validată. Instanța de recurs reține că în susținerea acestei critici, recurenta nu a expus argumente apte să releve incidența unei atare ipoteze de nelegalitate în speță, ci s-a limitat la a reda starea de fapt reținută în apel, raportat la clauzele contractuale supuse analizei și la a prezenta propria opinie asupra situației de fapt, mai exact propria interpretare a prevederilor contractuale, fără a fi adusă în dezbatere modalitatea în care, în apel au fost aplicate regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 977 și următoarele din C. civ. Astfel, deși, în speță, interpretarea clauzelor celor trei convenții a format obiect al disputei litigioase, dată fiind poziția divergentă a părților referitoare la izvorul dreptului de creanță dedus judecății, argumentele subsumate acestei critici nu relevă aspecte ce ar viza aplicarea eronată a unor reguli de interpretare, în raport cu aceste convenții, privite în sens de negotium și nici eventuale neconcordanțe între starea de fapt reținută și H.G. nr. 569/2006. Or, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate implica o reinterpretare a clauzelor individuale ale contractului, interpretarea probelor, inclusiv a înscrisurilor ce constată convenția, fiind apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intrând în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive. Tot astfel, de vreme ce părțile au înțeles să definească în cuprinsul convențiilor încheiate anumiți termeni, aprecierea instanței de apel în sensul că fiecare definiție trebuie asociată prevederilor contractuale din care face parte nu relevă o eroare în aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor, ci o corectă aplicare a normei inserate în art. 977 din C. civ. (potrivit cu care interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților), și a principiului interpretării sistematice, consacrat de art. 982 din C. civ., ceea ce presupune cercetarea ansamblului contractului, nefiind posibilă aplicarea și intrepretarea unei clauze contractuale prin extragerea sa din context. Nici critica vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 1556 alin. (1) din C. civ. nu poate fi validată. Astfel, așa cum s-a reținut în cele ce preced, dispozițiile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză, ci cele ale C. civ. de la 1864, act normativ care nu reglementează cu caracter general acest mijloc de apărare. Cu toate acestea, trebuie observat că potrivit unei jurisprudențe constante, validată și de doctrina de specialitate, în cazul în care una dintre părțile contractului sinalagmatic nu-și execută prestațiile la care s-a obligat cealaltă parte poate să îi opună excepția de neexecutare a contractului. Ceea ce se pretinde în speță, este lipsa de incidență a excepției de neexecutare a contractului de închiriere nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, mai exact a clauzei inserate în art. 7.31 din acest contract, prin care, până la obținerea licenței de distribuție de către locatar, reclamanta CN CF CFR S.A. Sucursala CF Iași și-a asumat obligația de a pune la dispoziția S.C. Electrificare CFR S.A. veniturile necesare acoperirii cheltuielilor necesare pentru administrarea infrastructurii feroviare publice, întrucât, în opinia recurentei, calitatea de creditor și debitor a părților litigante, una față de cealaltă, nu ar rezulta din aceeași convenție. În cauză, verificând raporturile juridice dintre părți, instanța de apel a constatat că ele au ca temei contractul sinalagmatic reprezentat de contractul de închiriere nr. x/6377/1144 din 05 septembrie 2006, iar obligațiile reciproce au caracter exigibil. De asemenea, s-a reținut că potrivit probelor administrate, ulterior încheierii contractului de închiriere menționat, mai exact începând cu data de 01.03.2014, pârâta a obținut licența de furnizare energie electrică, aceasta a preluat efectiv doar activitatea de furnizare a energiei electrice pe calea ferată. Cu toate acestea, ca urmare a schimbărilor legislative apărute ulterior încheierii contractului de închiriere, pârâta, în calitate de locatar nu a putut uza de licența de distribuție la care face trimitere art. 7.31 din contractul de închiriere, și în consecință, nu a putut realiza venituri din exploatarea instalațiilor de electrificare, aceste venituri fiind realizate de CNCF "CFR" S.A., care, a achitat către S.C. "Electrificare CFR" S.A. numai contravaloarea prestațiilor de întreținere și reparare ale instalațiilor realizate. Astfel, în prezent, intimata S.C. "Electrificare CFR"- S.A. asigură activitatea de furnizare a energiei electrice pentru rețeaua de contact feroviară pentru consumatorii finali racordați la rețeaua de contact feroviară și asigură energia pentru consumul de bază al rețelei feroviare, în timp ce activitatea de distribuție a energiei electrice pentru operatorii feroviari este efectuată de către reclamantă. Instanța de recurs reține că, în speță, recurenta nu a contestat circumstanțele factuale care au justificat concluzia instanței de apel în sensul validării apărării invocate de pârâtă ce viza excepția de neexecutare a contractului de închiriere nr. x/05.09.2006 respectiv că, deși potrivit art. 7.31 din contractul menționat, CNCF "CFR" S.A. avea obligația să pună la dispoziția S.C. "Electrificare CFR" S.A. toate veniturile prevăzute de art. 7.31 din contractul menționat necesare acoperirii cheltuielilor cu administrarea infrastructurii feroviare publice care au făcut obiectul contractului sus menționat, până la obținerea licenței de distribuție de către locatar, obligație exigibilă la data învestirii instanței de fond cu analiza cererii introductive, reclamanta, căreia îi revenea sarcina de a proba faptul îndeplinirii acestei obligații, nu a administrat astfel de dovezi. Astfel, ceea ce s-a susținut, fără a fi aduse în dezbatere aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, din această perspectivă, a fost faptul că aceste statuări ar fi lipsite de semnificație în cauză, întrucât creanța pretinsă în speță are ca fundament contractele de prestări servicii. Așa fiind, în condițiile în care neîndeplinirea obligației interdependente și reciproce de transfer a veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor cu administrarea infrastructurii feroviare publice care au făcut obiectul contractului de închiriere, până la obținerea licenței de distribuție de către locatar, asumată de către recurenta reclamantă a fost demonstrată, așadar o neexecutare parțială a obligațiilor suficient de importantă, în mod judicios a stabilit instanța de apel că aceasta nu poate pretinde constrângerea pârâtei la executarea propriilor obligații de plată asumate prin contractul de închiriere menționat. În acest punct al analizei se impune a fi observat că, de principiu, consecința admiterii excepției de neexecutare a contractului constă în suspendarea temporară a forței obligatorii a contractului, ceea ce înseamnă că nici contractul și nici forța sa obligatorie nu încetează, fiind doar suspendate, iar părțile nu pot fi considerate liberate de obligațiile lor. Ca atare, validarea acestui mijloc de apărare invocat de intimata pârâtă semnifică, în speță, faptul că aceasta din urmă nu poate fi urmărită silit în justiție pentru executarea obligațiilor sale, derivate din aceeași convenție, pârâta fiind îndreptățită să refuze executarea acestora. Raportat la considerentele anterior expuse, instanța de recurs apreciază că argumentele subsidiare ale instanței de apel care, raportându-se la clauza inserată în art. 9.22 din contractele de prestări servicii, la obligațiile stabilite conform dispozițiilor cap. II, art. 7, alin. (1) din O.U.G. nr. 89/2003, astfel cum a fost modificat acest act normativ prin Legea nr. 8/2004, în sarcina administratorului infrastructurii, respectiv la cele stabilite de art. 6 pct. 11 din H.G. nr. 581/1998, în sarcina intimatei și care au justificat concluzia acestei instanțe, relativă la incertitudinea creanței pretinse de recurentă, au valența unei analize supraabundente și inutile, câtă vreme, însăși admiterea excepției de neexecutare a contractului de închiriere are aptitudinea de a lipsi de eficacitate prezentul demers judiciar al reclamantei. De altfel, se impune a fi observat că această analiză subsecventă ignoră chiar situația premisă stabilită de instanța de prim control judiciar ca efect al analizei probatoriului - acea potrivit cu care creanța dedusă judecății are ca izvor contractul de închiriere nr. x/05.09.2006, iar nu cele două contracte de prestări servicii ale căror clauze au constituit suportul acestei analize subsidiare. Considerentele anterior prezentate, deși sunt suficiente pentru a justifica înlăturarea acestor ultime considerente supraabundente ale instanței de apel, impunând, totodată, concluzia inutilității unei analize distincte a criticilor care aduc în discuție nelegalitatea acestor statuări, nu invalidează însă soluția adoptată prin decizia recurată, raportat la caracterul nefondat al celorlalte critici analizate. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CN CF CFR S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași, împotriva deciziei nr. 435/2020 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.