ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 300/2022

Ședința publică din data de 09 februarie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. 1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 02 martie 2020, sub nr. x/2020, revizuenta A. a formulat, în contradictoriu cu intimatele Comuna Snagov, prin primar, Comisia Locală Snagov pentru aplicarea legilor fondului funciar, Instituția Prefectului Județului Ilfov, prin prefect, B. și C., cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr. 1803 din 02 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Buftea, ca fiind potrivnică deciziei nr. 3918 A din 23 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 3039 din 03 martie 2021, Judecătoria Buftea, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 30 martie 2020, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 92F din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva sentinței civile nr. 1803 din 02 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2006.

În motivare, această instanță a reținut că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 este incident atunci când o hotărâre definitivă este contrazisă de o altă hotărâre definitivă, care îi încalcă celei dintâi puterea de lucru judecat. Însă, acest motiv de revizuire nu este incident atunci când se tinde la desființarea celei dintâi hotărâri, ca urmare a potrivniciei celei ulterioare, ci doar când se urmărește desființarea hotărârii ulterioare pentru nerespectarea puterii de lucru judecat a celei dintâi, această contradicție între hotărâri neputând fi speculată în vederea desființării celei dintâi dintre ele, întrucât nu cea dintâi a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii ulterioare, pentru a fi desființată, ci invers.

Concluzionând, instanța a reținut ca fiind inadmisibilă cererea de revizuire prin care se tinde la desființarea unei hotărâri din anul 2007 pe motiv că ar încălca puterea de lucru judecat a unei hotărâri din anul 2019, întrucât la momentul pronunțării hotărârii atacate (cea din 2007), aceasta nu a încălcat nici o putere de lucru judecat ci, dimpotrivă, ea a devenit lucru judecat pentru litigiile ulterioare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de recurs revizuenta A..

Prin cererea de recurs, recurenta-revizuentă a susținut că sentința atacată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ. de la 1865 din materia motivării hotărârilor, dar și cu cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 322, respectiv a art. 327 C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din același cod, precum și a normelor din materia puterii de lucru judecat, ajungându-se, în mod eronat, la concluzia că revizuirea/anularea s-ar putea face numai asupra hotărârii mai noi și nicidecum în detrimentul celei mai vechi.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, acela al nerespectării normelor de procedură (art. 304 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ.), recurenta a susținut sintagma "anulării celei din urmă hotărâri" din cuprinsul art. 327 alin. (1) C. proc. civ. nu se referă la cea din urmă hotărâre din punct de vedere cronologic, ci la hotărârea atacată, fiind lipsit de sens a anula o hotărâre care nu a fost atacată.

Astfel, recurenta a susținut că instanța de revizuire nu a motivat în contra acestei interpretări și nici nu a arătat motivele pentru care a respins cererea, respectiv nu a indicat ce anume din conținutul art. 322 C. proc. civ. conduce la concluzia că, din două hotărâri definitive, doar cea mai recentă hotărâre poate fi revizuită, cea mai veche hotărâre fiind nerevizuibilă.

A mai arătat că art. 327 alin. (1) C. proc. civ. nu este o normă contrară art. 322 C. proc. civ., ci este o normă subsecventă, completatoare a acestuia, care reglementează procedura de urmat după ce se stabilește admisibilitatea revizuirii în condițiile art. 327 C. proc. civ., astfel că este greșită soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire pe care art. 322 o definește ca admisibilă.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, cu privire la greșita aplicare a legii, recurenta a învederat că nici dispoziițiile art. 322 alin. (1) pct. 7, nici art. 327 alin. (1) C. proc. civ. și nicio altă normă nu face distinție cronologică între hotărârile potrivnice, singurele condiții impuse de legiuitor fiind ca respectivele hotărâri potrivnice să existe în același timp și oricare dintre ele să fi fost atacată, nefiind evidențiată nicio relevanță a celei dintâi față de cea ulterioară, constatarea potrivniciei putându-se face numai în raport cu hotărârea atacată, deoarece hotărârea neatacată nu se poate anula chiar dacă ar fi cea din urmă hotărâre.

De asemenea, nu există nicio normă care să diferențieze între puterea de lucru judecat a două sau mai multe hotărâri definitive ori a puterii a două sau mai multe norme legale în vigoare, contradictorii și emise în epoci diferite cronologic.

Sintagma "cea din urmă hotărâre" nu poate însemna în mod obligatoriu hotărârea ulterioară, din moment ce nu hotărârea ulterioară a fost atacată.

Recurenta a mai susținut că instanța de revizuire a reținut greșit că putere de lucru judecat are numai cea dintâi hotărâre și că numai puterea celei de-a doua (din urmă) putea să o încalce pe cea dintâi, cu posibilitatea ca numai hotărârea ulterioară temporar să fie anulată. Puterea de lucru judecat există și are superioritate în raport cu o cerere în curs de soluționare, potrivit art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., iar instanța de revizuire are competența de a încuviința sau nu revizuirea, de a constata care hotărâre a fost atacată, iar în cazul potrivniciei de a anula hotărârea care a încălcat prevederile legale.

Intimatul Instituția Prefectului Ilfov a depus întâmpinare, la 4 noiembrie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, prin sentința atacată, instanța de revizuire, în mod corect și legal, a reținut că dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. sunt incidente atunci când o hotărâre definitivă este contrazisă de o altă hotărâre, iar nu și atunci când se tinde la desființarea celei dintâi ca urmare a potrivniciei celei ulterioare.

La aceeași dată, intimata Comuna Snagov a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii primei instanțe, ca legală, iar în situația în care instanța va admite recursul și va casa hotărârea primei instanțe, a solicitat, în rejudecare, admiterea excepției tardivității cererii de revizuire și, pe cale de consecință, respingerea revizuirii, ca tardivă, admiterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire și respingerea cererii, ca inadmisibilă, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea cererii în consecință, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

La data de 8 noiembrie 2021, recurenta a depus cerere de întregire a acțiunii, formulată în temeiul art. 132 C. proc. civ.

La 8 februarie 2022, recurenta a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motivul de recurs, în sensul că instanța de revizuire nu a motivat în contra interpretării art. 327 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la hotărârea atacată, iar nu la cea din urmă hotărâre din punct de vedere cronologic, respectiv că instanța de revizuire nu a arătat motivele pentru care a respins cererea de revizuire și nici nu a arătat de ce numai cea mai recentă hotărâre poate fi revizuită, se reține că această critică care vizează motivarea hotărârii judecătorești atacate, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 din același cod, este nefondată.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, ­scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările esențiale ale părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raționamentul judiciar ce întemeiază soluția adoptată în cauza dedusă judecății și reprezintă o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate, în mod real și efectiv de instanță.

Raportând principiile enunțate la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentei legate de incidența dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de revizuire se încadrează în exigențele prevăzute de art. 261 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 al Convenției Europene, în condițiile în care instanța și-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii instanței și de dispozițiile legale în materia revizuirii.

Contrar susținerilor recurentei-revizuente, considerentele criticate nu sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de revizuire a reținut, riguros, că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident atunci când se tinde la desființarea celei dintâi hotărâri, ca urmare a potrivniciei celei ulterioare, ci doar când se urmărește desființarea hotărârii ulterioare pentru nerespectarea autorității de lucru judecat a celei dintâi, această contradicție între hotărâri neputând fi speculată în vederea desființării celei dintâi dintre ele, întrucât nu cea dintâi a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii ulterioare, pentru a fi desființată, ci invers.

Totodată se reține că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei, ci reprezintă o aplicare a criteriilor de analiză impuse de lege la circumstanțele specifice pricinii, instanța de revizuire aplicând corect textul art. 327 alin. (1) C. proc. civ. și reținând, în raport cu situația concretă dedusă judecății, că la momentul pronunțării hotărârii atacate, în anul 2007, această hotărâre nu a încălcat nicio autoritate de lucru judecat, ci ea a devenit lucru judecat pentru litigiile ulterioare.

Aceste considerente au justificat, în mod corect și legal, soluția pronunțată în analiza revizurii, cu consecința respingerii căii de atac, ca inadmisibilă.

În consecință, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei formulate în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu pot determina admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizând greșita interpretare de către instanța de revizuire a sintagmei "anularea celei din urmă hotărâri" din cuprinsul art. 327 alin. (1) C. proc. civ., se rețin următoarele:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul unei cereri de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., invocate de revizuentă ca temei al cererii sale, se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Interpretând dispozițiile legale anterior redate, reiese că invocarea acestui motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat, ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Rațiunea reglementării condițiilor de admisibilitate anterior menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți, ceea ce face ca executarea hotărârilor să fie imposibil de realizat, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, cea care înfrânge principiul autorității lucrului judecat.

În cauza dedusă judecății, revizuenta a solicitat, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea sentinței civile nr. 1803 din 02 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Buftea, ca fiind potrivnică deciziei nr. 3918 A din 23 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov.

Se constată că, astfel cum corect a reținut și curtea de apel, hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost pronunțată anterior celei față de care s-a invocat contrarietatea, astfel că nu poate fi îndeplinită condiția nesocotirii autorității de lucru judecat, având în vedere că revizuenta a solicitat anularea primei hotărâri și nu a celei de-a doua dintre cele pretins potrivnice.

În același sens, se reține că instanța de revizuire nu este o instanță de control judiciar și deci nu poate să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice este greșită, ci doar să constate că prin ultima hotărâre s-a nesocotit autoritatea lucrului judecat cu care este învestită prima hotărâre.

Contrar susținerilor recurentei-revizuente, instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. răspunde acestui imperativ, al respectării puterii de lucru judecat, dar și celui referitor la asigurarea securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei, pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni" (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009).

Totodată, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părții nemulțumite dreptul la o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluției pronunțate în primul proces. Necesitatea îndeplinirii acestei condiții de admisibilitate a revizuirii este recunoscută în mod constant în literatura de specialitate și în practica judiciară, neexistând vreo controversă care să justifice o abordare diferită a acestei probleme de drept.

Sub acest aspect se reține că, întrucât unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca hotărârile judecătorești definitive să nu fie repuse în discuție (cauza Brumărescu împotriva României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare.

Se reține, așadar, că în situația cererilor de revizuire întemeiate pe existența contrarietății de hotărâri, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., admiterea cererii de revizuire are ca singură consecință, potrivit art. 327 alin. (1) din același cod, anularea celei de-a doua hotărâri, fără a îngădui și alte rezolvări care țin de fondul dreptului litigios.

O asemenea soluție legală își are justificare în faptul că legea socotește neavenită cea de-a doua hotărâre, lăsând să se înțeleagă că aceasta, fără distincție, trebuie lipsită de orice efecte (anulată), în considerarea faptului că, dacă în cel de-al doilea proces s-ar fi invocat și admis excepția autorității de lucru judecat, acțiunea reclamantului ar fi fost respinsă pentru acest motiv, fără a mai fi cercetată pe fondul ei ori sub alte aspecte, astfel că nu s-ar mai fi ajuns să fie pronunțată o hotărâre care să o contrazică pe cea pronunțată în primul proces.

Or, în speță, raportat la împrejurarea că revizuenta a solicitat anularea primei hotărâri, față de cea ulterioară, nu se mai pune problema autorității de lucru judecat, astfel încât, făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, instanța a constatat inadmisibilitatea cererii de revizuire.

În acest context, se reține că nefondate sunt și criticile recurentei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1201 C. civ. și a art. 166 C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, având în vedere reținerile instanței de revizuire referitoare la hotărârile invocate ca fiind contradictorii, precum și faptul că revizuenta a solicitat anularea hotarârii care a fost prima pronunțată, Înalta Curte constată că instanța de revizuire a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt nefondate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva sentinței civile nr. 92/F din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

În ceea ce privește solicitarea intimatei Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Snagov de acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că aceasta nu a depus, la dosar, dovezi care să indice cuantumul cheltuielilor efectuate în prezenta cauză, ipoteză în care Înalta Curte urmează a respinge această cerere, în considerarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva sentinței civile nr. 92/F din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Snagov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 februarie 2022.