ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2566/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

După deliberare,

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă, la data de 31.03.2016, sub nr. x/2016, reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., a formulat acțiune în răspundere civila delictuala, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- 1. dl. A.- în calitate de președinte al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R., dl. B.- în calitate de membru al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R., dna. C. - în calitate de membru al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R. și dna. D.- în calitate de membru al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R., numiți prin Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 892/04.11.2011- să fie obligați în solidar la plata sumei de 3.675.548 RON cu titlul de prejudiciu ca urmare a stabilirii eronate a drepturilor salariale ale personalului contractual și persoanelor cu funcții de conducere încadrat la I.S.C.T.R. în perioada decembrie 2011 - octombrie 2012;

- 2. dl. E.- în calitate de președinte al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R., dl. F. - în calitate de membru al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R., dl. G.- în calitate de membru al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R., J. - în calitate de membru al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R. și I. - în calitate de membru al Consiliului de Conducere al I.S.C.T.R. - numiți prin Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1374/03.09.2012 - să fie obligați în solidar la plata sumei de 18.655.398 RON cu titlul de prejudiciu ca urmare a stabilirii eronate a drepturilor salariale ale personalului contractual și persoanelor cu funcții de conducere încadrat la I.S.C.T.R. în perioada noiembrie 2012 - iunie 2015.

Prin sentința civilă nr. 1719/16.12.2016 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H. și I..

Prin decizia nr. 401A din 9 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția lipsei de interes privind declararea apelului de către reclamantă, ca nefondată.

A respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelantul - reclamant Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier și apelul incident formulat de apelantele - pârâte C. și D. împotriva sentinței civile nr. 1719/16.12.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A luat act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei nr. 401A din 9 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat, în esență, următoarele critici:

- prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece rămâne nerecuperat un prejudiciu stabilit atât de Curtea de Conturi a României, cât și de către Curtea de Apel București prin sentința nr. 33/20.05.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reținut că repararea sumelor nu trebuie să se facă din bugetul instituției, ci de la persoanele responsabile de producerea prejudiciului (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.);

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii; pe de-o parte, curtea de apel subliniază că simpla adoptare a Legii nr. 78/2018 nu este de natură să determine admisibilitatea acțiunii, având în vedere că între momentul constatării neregulilor de către Curtea de Conturi și momentul adoptării legii a fost timp suficient pentru ca aceasta să inițieze demersurile necesare pentru recuperarea sumelor de bani plătite eronat cu titlu de drepturi de la salariații săi; pe de altă parte, prin adoptarea Legii nr. 78/2018, curtea consideră că legiuitorul a înlăturat orice formă de recuperare a prejudiciului creat prin plata drepturilor salariale necuvenite până la data intrării în vigoare a actului normativ (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.);

- răspunderea civilă incidentă în speță este cea delictuală, iar nu răspunderea civilă contractuală, pentru ca pârâții să poată beneficia de dispozițiile Legii nr. 78/2018;

- reprezentanții Ministerului Transporturilor nu au calitatea de funcționari publici sau angajați ai unităților aflate în subordinea sa; așa cum reiese din dispozițiile art. 13 din Anexa I la H.G. nr. 1088/2011, membrii consiliului de conducere al reclamantei își îndeplinesc atribuțiile prevăzute de lege în baza mandatului acordat de Ministrul Transporturilor în temeiul Ordinului nr. 281/19.03.2009;

- în mod eronat s-a reținut aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999 și prevederilor Codului Muncii;

- în mod nelegal au fost confirmate prin hotărârea din apel alegațiile instanței de fond potrivit cărora mandatul membrilor consiliului de conducere "nu se confundă cu mandatul de drept comun reglementat de art. 2009-2038 C. civ., mandat care este un contract civil, consensual, cu titlu gratuit"; în speță sunt aplicabile prevederile art. 2010 C. civ., art. 16 și 17 din H.G. nr. 1088/2011, precum și prevederile Legii nr. 31/1990;

- se susține că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în continuare fiind redate apărările susținute de către acesta în fața instanței de fond.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la 22 septembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluția de primire din 29 septembrie 2020 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare.

La 5 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimații-pârâți F., G. și E. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

La 4 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimatul-pârât I. a formulat întâmpinare, prin care solicită constatarea nulității recursului.

Totodată, la 9 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat.

De asemenea, la 10 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., au formulat întâmpinare și intimatele-pârâte C. și D., prin care invocă excepția inadmisibilității aspectelor de fond invocate direct în recurs, excepția nulității recursului pentru netimbrare și pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ.

La 13 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., a formulată întâmpinare și intimatul-pârât A., prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat .

La aceeași dată, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., a formulat întâmpinare și intimatul-pârât H., prin care invocă aceleași excepții de la fond, și anume inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, lipsa de interes și lipsa calității procesuale pasive .

Întâmpinările au fost comunicate părților, fiind depuse răspunsuri la întâmpinare de către recurent.

Prin încheierea din 25 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamant și a fixat termen de judecată la 28 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului

A priori, cu privire la timbrajul aferent cererii de recurs, instanța constată că reclamantul este o instituție finanțată din venituri proprii, conform dispozițiilor art. I pct. 2 și art. III din Legea nr. 325/2015, iar obiectul litigiului, reprezentat de drepturi salariale stabilite și plătite eronat personalului instituției, provenind din veniturile inspectoratului, care au, în totalitate, alte surse decât bugetul de stat, nu poate constitui venituri publice, în sensul dispozițiilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel că nu beneficiază de scutirea prevăzută de acest text de lege.

Prin urmare, având în vedere și soluția pronunțată în primă instanță de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, coroborat cu prevederile art. 23 alin. (2) din aceeași ordonanță, Înalta Curte constată că recurentul datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 de RON, aferente acestei etape procesuale.

Examinând recursul reclamantului Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R., prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este de reținut că în motivarea în fapt a acestuia recurentul a susținut că prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, conform art. 174 alin. (1) și (2) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ., deoarece rămâne nerecuperat un prejudiciu stabilit atât de Curtea de Conturi a României, cât și de către Curtea de Apel București prin sentința nr. 33/20.05.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reținut că repararea sumelor nu trebuie să se facă din bugetul instituției, ci de la persoanele responsabile de producerea prejudiciului.

Potrivit art. 174 alin. (1) și (2) C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public."

Conform art. 175 alin. (1): "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia."

Observând motivarea în fapt a acestui motiv de recurs se constată că recurentul nu a arătat care sunt cerințele legale, de fond sau de formă, care nu au fost respectate de instanța de apel prin pronunțarea deciziei atacate în cauză care să ducă la constatarea nulității hotărârii ca act de procedură.

Simplul fapt că, urmare a respingerii apelului formulat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, ar "rămâne nerecuperat un prejudiciu stabilit atât de Curtea de Conturi a României, cât și de către Curtea de Apel București prin sentința nr. 33/20.05.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reținut că repararea sumelor nu trebuie să se facă din bugetul instituției, ci de la persoanele responsabile de producerea prejudiciului" nu duce la concluzia că instanța de apel, prin decizia atacată, a încălcat vreo cerință legală, de fond sau de formă, în sensul art. 174 alin. (1) și (2) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, raportat la motivarea în fapt formulată de către recurent, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că recurentul a citat următoarele pasaje din decizia recurată:

"(…) se impune examinarea incidenței legii 78/2018 și a consecințelor sale juridice, în condițiile în care acest act normativ reglementează exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata sumelor încasate nelegal, constatate ca atare de că către Curtea de Conturi sau alte structuri/instituții cu atribuții de control a unor prejudicii. Cu titlu prealabil, Curtea semnalează aplicabilitatea în cauză a prevederilor acestei legi, în condițiile în care instituția reclamantă, deși este finanțată din venituri proprii atât la data introducerii acțiunii cât și actualmente, conform dispozițiilor art. I pct. 2 și art. III din legea 325/2015, faptul că sumele utilizate pentru plata drepturilor salariale, obiect al litigiului, au fost alocate din bugetul său, face ca acestea să se încadreze, din punct de vedere al prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 27 din legea 500/2002 în categoria fondurilor publice.

Pe de o parte, Curtea subliniază că simpla adoptare a acestui act normativ nu este de natură să determine admisibilitatea acțiunii, având în vedere că între momentul constatării neregulilor de către Curtea de Conturi, adică la nivelul anului 2015, cu luarea în considerare inclusiv a intervalului de timp scurs datorită contestării aspectelor reținute de organul de control financiar și momentul adoptării legii 78/2018: 28 03 2018 a fost timp suficient pentru ca instituția reclamantă să inițieze demersurile necesare pentru recuperarea sumelor de bani plătite eronat cu titlu de drepturi salariale de la salariații săi. (…)

Prin adoptarea legii 78/2018, Curtea consideră că legiuitorul a înlăturat orice formă de recuperare a prejudiciului creat prin plata drepturilor salariale necuvenite până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel că acțiunea nu poate fi admisă nici din această perspectivă, indiferent de relevanța procesuală care s-ar da acestui act de clemență, în sensul inadmisibilității acțiunii sau a temeiniciei sale, în ipoteza în care s-ar evalua amnistia prevăzută de legiuitor drept un element ce ține de fondul litigiului."

Cu privire la aceste paragrafe recurentul nu a arătat în mod expres în care dintre situațiile prevăzute de punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., s-ar încadra motivarea instanței de apel, dar a subliniat sintagma "când cuprinde motive contradictorii".

Cu toate acestea, recurentul nu a menționat în mod concret în ce ar consta contradicțiile din motivarea instanței de apel raportat la paragrafele citate, pentru a se aprecia îndeplinirea condițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Chiar dacă s-ar considera implicit că paragrafele pretins contradictorii ar fi acelea că, pe de-o parte, curtea de apel subliniază că simpla adoptare a Legii nr. 78/2018 nu este de natură să determine admisibilitatea acțiunii, având în vedere că între momentul constatării neregulilor de către Curtea de Conturi și momentul adoptării legii a fost timp suficient pentru ca aceasta să inițieze demersurile necesare pentru recuperarea sumelor de bani plătite eronat cu titlu de drepturi de la salariații săi, iar pe de altă parte, curtea de apel consideră că prin adoptarea Legii nr. 78/2018, că legiuitorul a înlăturat orice formă de recuperare a prejudiciului creat prin plata drepturilor salariale necuvenite până la data intrării în vigoare a actului normativ, acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, instanța de apel a constatat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 78/2018 reclamantul putea uza de dispozițiile art. 256 și art. 257 din Codul Muncii, astfel că recuperarea prejudiciului s-ar fi realizat în mod direct, de la salariații care au încasat drepturile salariale necuvenite, însă după intrarea în vigoare a actului normativ evocat legiuitorul a exonerat salariații de la restituirea sumelor încasate nelegal. Prin urmare, aspectele reținute de către instanța de apel nu sunt contradictorii, ci sunt delimitate în perioade de timp, anterior și după apariția Legii nr. 78/2018.

În cadrul aceluiași motiv de recurs recurentul a formulat critici legate de fondul celor reținute de către instanța de apel, susținând că răspunderea civilă incidentă în speță este cea delictuală, iar nu răspunderea civilă contractuală, pentru ca pârâții să poată beneficia de dispozițiile Legii nr. 78/2018, că reprezentanții Ministerului Transporturilor nu au calitatea de funcționari publici sau angajați ai unităților aflate în subordinea sa, că așa cum reiese din dispozițiile art. 13 din Anexa I la H.G. nr. 1088/2011, membrii consiliului de conducere al reclamantei își îndeplinesc atribuțiile prevăzute de lege în baza mandatului acordat de Ministrul Transporturilor în temeiul Ordinului nr. 281/19.03.2009.

Aceste critici urmează a fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la relevanța în cauză a dispozițiilor Legii nr. 78/2018, instanța de apel a făcut trimitere la aceasta pentru a susține faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele răspunderii civile delictuale, chiar și în cazul în care s-ar considera admisibilă cererea de chemare în judecată.

Astfel, instanța de apel a considerat că "această formă de răspundere civilă poate funcționa doar cu observarea trăsăturilor sale definitorii: caracter subsidiar și rezidual, adică doar în limita sumei, în privința căreia s-a dovedit că nu a putut fi recuperată de la salariații instituției reclamante, beneficiarii direcți ai drepturilor salariale necuvenite."

În continuare instanța de apel a subliniat că "existența unei posibilități de recuperare a prejudiciului de natura celei anterior învederate, face ca cerințele răspunderii civile delictuale să nu fie cumulativ îndeplinite, din punct de vedere al prejudiciului, care nu poate fi cert, din punct de vedere al existenței cât și al cuantumului, datorită caracterului subsidiar și rezidual al răspunderii civile delictuale, atunci cât își găsesc incidența alte forme de răspundere sau alte modalități de recuperare a prejudiciului."

De asemenea, instanța de apel a mai reliefat că "nedeclanșarea unor astfel de demersuri, precum și orice impediment juridic intervenit în demararea acestora datorită pasivității sau, în orice alt mod, datorită conduitei nediligente a creditorului nu poate fi reținută drept o justificare viabilă pentru acțiunea pendinte și nu poate duce la concluzia îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale."

Acesta este contextul în care instanța de apel a considerat că se impune examinarea incidenței Legii nr. 78/2018 și a consecințelor sale juridice, concluzia nefiind aceea că pârâții ar beneficia în mod direct de prevederile acestei legi, în baza unei eventuale răspunderi contractuale, cum în mod eronat susține recurentul, ci că nu este îndeplinită condiția "caracterului subsidiar și rezidual al răspunderii civile delictuale, atunci cât își găsesc incidența alte forme de răspundere sau alte modalități de recuperare a prejudiciului."

În ceea ce privește faptul că reprezentanții Ministerului Transporturilor nu ar avea calitatea de funcționari publici sau angajați ai unităților aflate în subordinea sa și că așa cum reiese din dispozițiile art. 13 din Anexa I la H.G. nr. 1088/2011, membrii consiliului de conducere al reclamantei își îndeplinesc atribuțiile prevăzute de lege în baza mandatului acordat de Ministrul Transporturilor în temeiul Ordinului nr. 281/19.03.2009, este de observat că instanța de apel a reținut în mod expres că sunt fondate susținerile din apelul reclamantei în sensul că între pârâți și instituția reclamantă nu se pot identifica raporturi juridice specifice dreptului administrativ sau dreptului muncii și că între pârâți și instituția reclamantă se stabilesc raporturi juridice de mandat.

Tocmai pornind de la aceste premise instanța de apel a ajuns la concluzia că "o acțiune în răspundere civilă delictuală de natura celei pendinte nu este admisibilă, în condițiile în care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de regulile mandatului, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia angajării răspunderii civile contractuale pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor acordate în privința conducerii și administrării activității inspectoratului."

De asemenea, instanța de apel a evidențiat caracterul subsidiar al răspunderii civile delictuale, formă de răspundere ce constituie dreptul comun al răspunderii civile, și care este înlăturată de la aplicare în ipoteza în care intervine o formă specială de răspundere.

Astfel, sunt nefondate și aceste critici formulate în recurs.

Referitor la susținerile din recurs formulate pe fondul cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în sensul îndeplinirii condițiilor acestei răspunderi, nu se mai impune analiza acestora, atâta timp cât au fost constatate nefondate motivele de recurs prin care se urmărea casarea deciziei atacate, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile formulate împotriva sentinței prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată.

Mai mult, în cadrul acestora au fost reluate și motivele de apel care conțineau critici față de considerentele primei instanțe de fond legate de reținerea aplicabilității în speță a dispozițiilor art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999 și a prevederilor Codului Muncii și a faptului că mandatul membrilor consiliului de conducere nu s-ar confunda cu mandatul de drept comun reglementat de art. 2009-2038 C. civ., motive de apel considerate întemeiate de către instanța de apel.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Obligă recurentul reclamant la plata taxei judiciare de timbru de 50 RON.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R. împotriva deciziei civile nr. 401 A din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.