ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26.02.2015, reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier (I.S.C.T.R.) a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Rutieră Română la îndeplinirea obligației legale de plată a procentului stabilit în sarcina sa de dispozițiile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 prin achitarea sumei de 67.746.650 RON, aferentă perioadei 01.01.2012 - 31.10.2013, actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală calculate de la data scadenței și până la îndeplinirea obligației de plată.

Reclamantul a precizat că art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013, procentul datorat de ARR fiind diminuat de la 60% la 20%, în discuție fiind însă perioada anterioară modificării actului normativ, respectiv: 40.587.532 RON reprezentând diferență de plată pentru anul 2012 și 27.159.118 RON reprezentând diferență de plătit pentru anul 2013, creanța sa îndeplinind condițiile impuse de art. 662 din C. proc. civ., de a fi certă, lichidă și exigibilă.

Prin sentința nr. 939/29.06.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată, precum și cererile de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor și a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 1518A din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a admis acțiunea precizată a reclamantului.

Pârâta Autoritatea Rutieră Română a fost obligată să plătească reclamantului ISCTR suma de 18.094.667,78 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare, și suma de 871.211,89 RON, reprezentând actualizare cu rata inflației, calculate la sumele datorate în baza art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 31 septembrie 2013.

Împotriva deciziei sus-menționate, pârâta Autoritatea Rutieră Română a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta pârtă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 26/2011, art. 4 alin. (3) și (4), art. 37 alin. (1) și art. 50 din Legea nr. 500/2002, art. 204 alin. (1) din OMFP nr. 2985/20011, pct. 2.4 din OMFP nr. 1720/2012 și O.G. nr. 13/2011.

După o prezentare a situației de fapt, recurenta susține că în mod eronat instanța de apel a reținut incidența în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale, în condiții în care, răspunderea civilă delictuală ar fi intervenit dacă instituția ar fi încălcat dispozițiile legale menționate. Mai susține că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 cu modificările și completările ulterioare coroborate cu cele ale art. 7 alin. (6) din H.G. nr. 625/1998 cu modificările și completările ulterioare și că chiar instanța de apel a reținut că " într-adevăr O.G. nr. 26/2011 nu prevede și nici printr-o înțelegere a părților nu s-a stabilit că obligația de plată reglementată la art. 3 este purtătoare de dobândă", caz în care, decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor anterior menționate.

Ca atare, recurenta arată că poate fi considerată o faptă ilicită a instituției încălcarea dispozițiilor legale menționaste anterior și efectuarea de plăți către ISCTR fără ca acestea să fie aprobate de Ministerul Transporturilor-ordonatorul principal de credite.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a depus punct de vedere la raport, susținând că recursul este admisibil și a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) litera. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, se constată că desi prin cererea de recus, recurenta a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu pot fi încadrate în dispozițiile legale invocate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Prin decizia recurată, instanța de apel a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele de 18.094.667,78 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare și de 871.211,89 RON, reprezentând actualizare cu rata inflației, calculate la sumele datorate în baza art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 31 septembrie 2013.

S-a reținut că O.G. nr. 26/2011 nu prevede și nici printr-o înțelegere a părților nu s-a stabilit că obligația de plată reglementată la art. 3 lit. b) este purtătoare de dobândă, însă atâta vreme cât este vorba despre o obligație legală de plată a unor sume de bani, neîndeplinirea sa la scadență - lunar - constituie o faptă ilicită, ce antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

S-a mai reținut că din coroborarea dispoziților art. 1381 alin. (3, art. 1531 alin. (1) și (2) și art. 1535 din C. civ. rezultă că, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele moratorii se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit, lipsa unei stipulații exprese a nivelului acestora având drept consecință acordarea de daune interese sub forma dobânzii legale penalizatoare, stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Susținerile din recurs referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiile O.G. nr. 26/2011, art. 4 alin. (3) și (4), art. 37 alin. (1) și art. 50 din Legea nr. 500/2002, art. 204 alin. (1) din OMFP nr. 2985/20011, pct. 2.4 din OMFP nr. 1720/2012 și O.G. nr. 13/2011, sunt doar simple afirmații, recurenta pârâtă nearătând modalitatea în care instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate.

Simpla indicare a unor prevederi legale în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta Autoritatea Rutieră Română- ARR împotriva deciziei nr. 15191A din 21 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.