ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2561/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța: să dispună obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile (inclusiv a TVA-ului aferent remunerației, valabil la data facturării/plații efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autovehiculelor - autocare/autobuze/microbuze deținute de aceasta, în perioada 1 decembrie 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză). A estimat că suma datorată de pârâtă pentru perioada dedusă judecații este de 51.495 RON la care se adaugă TVA, aceasta urmând a fi precizată după administrarea probatoriului în cauză; obligarea pârâtei la plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației a remunerației, calculate de la data scadenței până la data achitării efective a remunerațiilor; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente remunerațiilor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere de la data scadenței până la data plății efective a remunerațiilor datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din prezenta cauză; în subsidiar, în cazul în care pârâta nu furnizează informațiile necesare pentru acoperirea integrală a remunerației datorate, potrivit art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată, obligarea pârâtei la plata triplului remunerațiilor ce vor fi determinate în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1963 din 23 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a IlI-a Civilă a admis excepția prescripției extinctive, a respins cererea, ca efect al prescripției extinctive în ce privește pretențiile mai vechi de 3 ani anterior introducerii acțiunii și a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 819A din 21 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva sentinței civile nr. 1963/23.09.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IlI-a Civilă.

A anulat sentința și, evocând fondul, a admis în parte cererea. A obligat pârâta la 962,37 RON către reclamantă, reprezentând drepturi pentru comunicare publică de fonograme în perioada 1.12.2013-30.09.2017. A respins în rest pretențiile, ca neîntemeiate. A obligat pârâta la 1.500 RON către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată parțiale pentru prima instanță. A obligat intimata-pârâtă la 3.500 RON către apelanta-reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta a formulat, în esență, următoarele critici:

- instanța a ignorat sentința civilă nr. 170/02.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care s-a tranșat definitiv gradul de dotare al mai multor mijloace de transport deținute de către intimata-pârâtă, inclusiv a celor 14 microbuze, și implicit dacă pentru acestea se datorează sau nu remunerație pentru utilizarea de fonograme în scop ambiental;

- și în ceea ce privește circulara internă emisă de pârâtă, instanța de apel în mod eronat o reține ca element probator definitoriu în soluționarea cauzei, cu încălcarea autorității de lucru judecat, relativ la considerentele de la pg. 9 paragraf 7 și 8 din decizia civilă nr. 1499A/22.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, unde s-a reținut că acest înscris emană de la pârâtă și nu poate fi opus acesteia în lipsa unei date certe;

- instanța de apel a reținut în mod eronat varianta I a raportului de expertiză, care are în vedere doar documentele provenite de la pârâtă și le exclude pe cele provenite de la autorități; din adresele RAR existente la dosar reiese că mai multe mijloace de transport deținute și utilizate de pârâtă obținuseră clasificarea Categoria I de confort, ceea ce presupune dotarea lor cu sisteme de sonorizare și radio/radiocasetofon/cd;

- prin Ordinul nr. 1148/2014 a fost îndepărtată obligativitatea dotării mijloacelor de transport cu radiocasetofon/radio/cd pentru obținerea categoriei I de confort, însă acest ordin a fost adoptat abia în iulie 2014 iar prin acesta nu a fost îndepărtată condiția dotării cu instalație de sonorizare și nu a fost impusă îndepărtarea radio/cd-urilor din mijloacele de transport;

- prin Ordinul nr. 1147/2009 se definesc categoriile de omologare, prin O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere se definesc noțiunile de autobuz și autocar; toate autovehiculele deținute de pârâtă, clasificate în Categoria I de confort și poartă mențiunea autobuz M3 CL III sunt, de fapt, autocare, în accepțiunea legislației privind activitatea de transport, dar și în accepțiunea drepturilor de autor;

- soluția instanței de apel este greșită și din perspectiva respingerii cererii de probatoriu solicitată de aceasta.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație si Justiție

Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, având în considerare argumentele ce succed.

Sub o primă critică formulată cu privire la decizia atacată, recurenta susține că s-a ignorat autoritatea de lucru judecat a două hotărâri pronunțate într-un alt dosar, și anume sentința civilă nr. 170, pronunțată de Tribunalul București și decizia nr. 1499 A, pronunțată de Curtea de Apel București.

În litigiul anterior, purtat între aceleași părți litigante, s-au solicitat despăgubiri până la data de 3.12.2013 pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autocarelor/microbuzelor și autogărilor deținute de către pârâtă în acea perioadă.

A priori, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat că soluția din dosarul anterior, nr. x/2014, soluționat prin sentința civilă 170/02.02.2018, pronunțată de Tribunalul București, este una definitivă, la dosarul cauzei fiind depusă doar hotărârea pronunțată în apel, respectiv decizia civilă nr. 1499A/22.10.2019 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2019, iar, pe de altă parte, acest demers judiciar vizează un alt interval de timp.

De altfel, în ceea ce privește gradul de dotare cu instalații de difuzare a fonogramelor, instanța de apel a analizat pretențiile reclamantei începând cu decembrie 2013 și a avut în vedere procesele-verbale de predare - primire a autovehiculelor care nu sunt echipate cu radio/CD, a celor care nu au fost echipate din construcție cu asemenea instalații, procesele-verbale care constată autovehiculele asupra cărora s-a intervenit la cererea deținătorului, instalațiile de sonorizare de orice tip fiind demontate, precum și adresa RAR prin care se comunică că, începând cu data de 23.07.2014, nu mai este obligatorie dotarea cu radio/CD a autobuzelor și microbuzelor din categoria I de confort.

S-a mai susținut de către recurentă că clasificarea mijloacelor de trensport în Categoria I generează prezumția că acestea sunt dotate cu radio/CD, însă aceasta ignoră faptul că prin Ordinul Ministerului Transportului nr. 1148/2014 a fost îndepărtată obligativitatea dotării mijloacelor de transport (autobuze, microbuze) cu radiocasetofon sau radio/cd pentru obținerea categoriei I de confort, acestea trebuind dotate cu o instalație de sonorizare pentru transmiterea diverselor informații.

Recurenta a arătat că instanța de apel în mod greșit a valorificat o notă internă a pârâtei și că în mod eronat o reține ca element probator definitoriu în soluționarea cauzei, însă, din lecturarea considerentelor nu rezultă cele afirmate de către reclamantă, aceste susțineri ale reclamantei fiind străine de motivarea deciziei atacate.

În ceea ce privește incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod eronat varianta I a raportului de expertiză, care are în vedere doar documentele provenite de la pârâtă.

Or, instanța de apel a reținut că această variantă se corelează cu concluziile referitoare la nivelul de utilizare a fonogramelor, ce rezultă din situația de fapt concretă.

În cuprinsul deciziei atacate este explicitat de ce a fost luată în considerare varianta I a raportului de expertiză, date fiind constatările expertului judiciar ce a ținut cont de informațiile din procesele-verbale mai sus menționate și de adrese C. și RAR, fiind identificate autobuzele și microbuzele dotate cu radio, apte de utilizare a fonogramelor. De altfel, conform raportului de expertiză și răspunsului la obiecțiunile formulate în cauză, despăgubirile pentru perioada solicitată de către reclamantă au fost propuse în două variante urmare a documentelor avute în vedere de expertul judiciar, înscrisuri depuse de reclamantă sau la cererea reclamantei (răspunsul la adresele către RAR și C., cât și de către pârâtă, în raport de obiectivele și de măsurile dispuse de către instanță.

Recurenta a mai susținut în memoriul de recurs că "analiza instanței de apel pornește de la o încălcare a dispozițiilor legale și metodologice care se referă explicit la obținerea pentru mijloacele de transport a categoriilor de omologare în funcție de gradul de confort oferit ce determină obligația de plată a remunerației pentru mijloacele de transport dotate cu sisteme de sonorizare", însă această susținere este una cu caracter general, întrucât reclamanta nu individualizează care sunt normele la care se raportează.

A mai arătat că pentru perioada decembrie 2013- iulie 2014 era obligatorie dotarea mijloacelor de transport din Categoria I cu radio/CD, însă instanța constată că această susținere nu a constituit obiecțiune la raportul de expertiză întocmit în cauză, nici motiv de apel, critica fiind formulată direct în recurs, iar, pe de altă parte, aceasta vizează modul de apreciere al probelor care a determinat stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor .

De asemenea, recurenta a arătat că au fost greșit evaluate probele și că cererea de probatoriu formulată de reclamantă a fost în mod eronat respinsă,

Cu privire la aceste critici subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că, în realitate, recurenta-reclamantă se prevalează de o serie de argumente ce vizează fondul pretențiilor sale și modul de apreciere a faptelor și probelor, și nicidecum legalitatea deciziei recurate.

Prin urmare, modul în care au fost construite aceste critici nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care în considerarea specificului acestei căi de atac examinarea este exclusă în această etapă procesuală.

Față de toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Văzând și culpa procesuală a părții, în raport cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe reclamanta B. - D. la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. - D., împotriva deciziei nr. 819A din 21 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe reclamanta B. - D. la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.