ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2183/2021

Ședința publică din data de 26 octombrie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 6.08.2019 pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la plata remunerației unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada 01.05.2016 - la zi (data efectuării raportului de expertiză), cu aplicarea dispozițiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 pentru spațiile nedeclarate de pârâtă, ce urmează a fi actualizată cu rata inflației, în cuantum estimativ de 9.714 RON (fără TVA); la plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, datorate de la scadență până la data achitării efective și integrale a remunerațiilor datorate; la plata penalităților de întârziere în suma de 256,94 RON conform facturii fiscale nr. x/19.06.2017 stabilite pentru plata cu întârziere a remunerațiilor datorate pentru perioada 01.05.2015 - 30.04.2016 conform facturii fiscale nr. x/28.12.2015; la plata remunerației, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice și alte opere audiovizuale în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 01.03.2016 - la zi (data efectuării raportului de expertiză) ce urmează a fi actualizată cu rata inflației, în cuantum estimat de 1.845 RON (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, datorate de la scadență până la data achitării efective și integrale a remunerațiilor datorate, conform art. 10 din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 173/2007 la nivelul dobânzii legale calculată conform ratei de referință a dobânzii legale stabilite de Banca Națională a României.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 757/16.06.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței sale teritoriale, a admis în parte cererea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3537,5 RON reprezentând contravaloarea remunerației datorate producătorilor de fonograme pentru perioada 01.05.2016 - 31.07.2019 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 4274,26 RON calculate până la data de 15.06.2020, a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în continuare, începând cu data de 16.06.2020 și până la data plății efective, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.285 RON reprezentând contravaloarea remunerației datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 01.03.2016 - 31.07.2019 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 108 RON calculate până la data de 15.06.2020, a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în continuare, începând cu data de 16.06.2020 și până la data plății efective, prin raportare la rata dobânzii de referință a BNR, a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.100 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 682/20.04.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată către intimată în cuantum de 2000 RON.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând următoarele:

- Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, întrucât recurenta - pârâtă nu are calitatea de utilizator al muzicii în scop ambiental și, implicit, nu are calitatea de utilizator prin comunicarea publica a fonogramelor.

Recurenta a arătat că o parte din spațiul deținut cu destinația de pensiune nu este adecvată pentru difuzarea de muzică în scop ambiental, iar cealaltă parte, respectiv salonul de evenimente, este închiriată terților, care își organizează singuri evenimentul (nunți, botezuri, petreceri corporatiste etc.), inclusiv pentru asigurarea muzicii, recurenta punând spațiul la dispoziția lor și asigurându-le serviciile de alimentație publică.

S-a arătat, totodată, că în spațiul respectiv nu se difuzează fonograme, deoarece muzica este asigurată, în cadrul evenimentelor, de către artiști interpreți și executanți angajați de către terții care organizează evenimentul respectiv, formațiile muzicale aducându-și propriile instrumente și stații de amplificare și sonorizare, împrejurare ce explică prezența boxelor audio din planșele foto depuse la dosar de către reclamantă.

Astfel, recurenta nu are calitatea de organizator, deoarece nu suportă cheltuielile pentru evenimentele pentru care pune la dispoziție sala și furnizează serviciile de alimentație publică. Mai mult, nu are niciun avantaj direct sau indirect din "difuzarea de fonograme" în cadrul evenimentelor respective, iar aceste considerente sunt conforme dispozițiilor art. 3.6 pct. 2 din Decizia ORDA nr. 10/2016, cât și din celelalte decizii modificatoare sau completatoare, în care se menționează că "baza de calcul a remunerațiilor cuvenite comunicării publice a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual din comunicarea publică în scop lucrativ o reprezintă, după caz: (2) bugetul de cheltuieli al evenimentului/manifestației/spectacolului/turneului/campaniei ...".

Împrejurarea că societatea recurentă nu deține medii de stocare sau de redare (CD-uri, DVD-uri sau medii de stocare tip laptop memory stick), astfel încât nu se pot difuza sau pune la dispoziție fonograme către terți, reiese chiar din probatoriul administrat de reclamantă, respectiv din adresa secției de Poliție Rurală Albota.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că simpla calitate de unitate de alimentație publică sau deținerea de aparatură de sonorizare conferă unei persoane juridice calitatea de utilizator sau difuzor de fonograme, fiind necesare utilizarea și difuzarea acestora în scop comercial.

Or, singura dovadă în sensul difuzării de muzică ambientală este procesul-verbal întocmit de înseși reprezentanții UPFR, întocmit pro causa și fără deplasarea la fața locului, astfel încât a fost valorificat în mod greșit.

În acest sens, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

Referitor la normele invocate de reclamanta intimata UPFR și reținute de instanță, având în vedere că toate aceste metodologii sunt negociate în urmă cu foarte mulți ani iar Legea nr. 8/1996, republicată, prevede că se pot solicita noi negocieri la 3 ani după publicarea lor, în această perioadă este absolut necesar ca structurile asociative din domeniu (sau marii utilizatori) să ceară noi negocieri care să aibă la bază hotărârea CJUE pronunțată în cazul C-147/19 Atresmedia, cât și să se țină cont de gradul de ocupare al camerelor. Astfel, după cum am arătat, gradul de ocupare a fost anterior pandemiei de cel mult 30-40%, sens în care nu este normal sa se plătească aceeași sumă ca în situația unui grad de ocupare de 100%.

Metodologiile aflate în vigoare încalcă regulile de concurență ale Uniunii Europene prin impunerea unor condiții inadecvate unităților de cazare pentru obținerea licențelor neexclusive a drepturilor de autor și drepturilor conexe prin intermediul dispozitivelor audio sau audio-vizuale (televizoare). Concret, organismele de gestiune colectivă solicită remunerații fără să ia în considerare ocuparea camerelor de hotel, proprietarii de unități de cazare fiind obligați să plătească remunerații chiar și atunci când camera nu a fost ocupată. Solicitarea de remunerații chiar și în cazurile în care se poate dovedi că operele protejate nu ar fi putut fi utilizate de licențiat, adică atunci când camera era goală, nu poate fi percepută ca o condiție adecvată și, prin urmare, nu îndeplinește cerința de proporționalitate a executării reciproce și a considerării contractului.

Pe lângă încălcarea normelor privitoare la concurență, organismele de gestiune colectivă, în astfel de cazuri, încalcă și prevederile Directivei Europene 2001/29/CE privind societatea informațională, directivă care stabilește că "trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate."

- În mod greșit, instanța de apel a considerat că recurenta - pârâtă are calitatea de utilizator de fonograme și în legătură cu celelalte spații proprietatea altor societăți, în afară de sala de servire a micului dejun și salonul de evenimente, impunând în sarcina pârâtei dovada unui fapt negativ, aceea a proprietății sau a dreptului de folosință.

- Instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală și la repararea prejudiciului.

După expirarea autorizației/licență neexclusivă de utilizare a muzicii în scop ambiental, UPFR nu a mai eliberat o altă autorizație și nu a mai transmis nici facturile fiscale în format fizic de la acea dată, conform dispozițiilor Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, astfel încât nu s-a mai putut face nicio plată, din culpa exclusivă a reclamantei UPFR.

Astfel, pârâta nu datorează penalități pentru sume de bani a căror plată era condiționată exclusiv de comunicarea facturilor, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaște modalitatea în care au fost calculate nici sumele datorate și nici penalitățile, calculul fiind făcut exclusiv de reclamanta UPFR și fără efectuarea unei expertize.

- Instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența Curții Europene de Justiție, din care rezultă că nu se pot solicita remunerațiile unice echitabile prevăzute de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE și de art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE pentru fonogramele din operele audiovizuale, respectiv atunci când se comunică public o înregistrare audiovizuală care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme, cum este cazul redării de imagini însotite de audiograme prin intermediul aparatelor TV.

În acest sens, prin hotărârea din 18 noiembrie 2020 pronunțată în cauza C-147/19 Atresmedia, CJUE a stabilit că posturile de televiziune aparținând unui grup spaniol nu trebuie să achite remunerații unice echitabile către două organisme de gestiune colectivă pentru "difuzarea (...) de opere audiovizuale care încorporează fonograme" sau difuzări publice care conțin sunete specifice.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de către intimata - reclamantă A. în considerarea neîncadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ., pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se constată că excepția nu este fondată.

Recurenta - pârâtă B. S.R.L. a invocat în mod explicit motivul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din susținerile formulate, rezultă că este posibilă o atare calificare juridică.

Astfel, recurenta a criticat modul de aplicare de către instanța de apel a Legii nr. 8/1996 și a metodologiei incidente raportului juridic dedus judecății, în ceea ce privește criteriile de stabilire a calității de utilizator, iar aceste susțineri presupun verificarea de către instanța de control judiciar a respectării normelor aplicabile de către instanța de apel în privința chestiunii de drept evocate.

Totodată, recurenta a pretins că nu datorează remunerație echitabilă, în raport de jurisprudența CJUE, susținere ce relevă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, în ceea ce privește inexistența unei obligații a pârâtei de plată a remunerației pretinse de către reclamantă în numele titularilor de drepturi, prin prisma dezlegărilor obligatorii ale instanței europene.

Prin urmare, recurenta a formulat critici ce corespund motivului de casare vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este adevărat, în același timp, că anumite susțineri din motivarea recursului se referă la situația de fapt stabilită de către instanța de apel și tind la reaprecierea în recurs a probatoriului administrat, așadar, nu constituie critici de nelegalitate, întrucât reevaluarea elementelor faptice care au condus la pronunțarea deciziei de apel interesează temeinicia deciziei, aspect ce nu se încadrează în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Atare împrejurare nu este, însă, de natură să atragă nulitatea recursului, în condițiile în care sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. este incidentă doar dacă niciuna dintre criticile formulate nu poate fi încadrată în motivele de casare, nefiind aplicabilă în situația în care pot fi identificate critici de nelegalitate. În această din urmă ipoteză, recursul nu este nul, dar instanța de recurs va analiza exclusiv criticile de nelegalitate, urmând a înlătura susținerile care au ca finalitate reaprecierea probatoriului administrat și a situației de fapt reținute.

Față de cele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

În ceea ce privește recursul formulat, examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel s-a raportat, în evocarea fondului raportului juridic dedus judecății, la Metodologia publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 266/2011, care reglementează remunerațiile cuvenite titularilor drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale în cazul comunicării publice a operelor muzicale în scop ambiental.

Or, pretențiile reclamantei din prezenta cauză au vizat remunerațiile cuvenite altor titulari de drepturi decât autorii de opere muzicale, respectiv remunerația unică echitabilă la care sunt îndreptățiți producătorii de fonograme, precum și remunerația datorată autorilor de opere audiovizuale.

De asemenea, reclamanta a pretins efectuarea de către pârâtă a altor tipuri de utilizare decât comunicarea publică de opere muzicale în scop ambiental, respectiv comunicarea publică de fonograme, precum și comunicarea publică de opere cinematografice și alte opere audiovizuale.

Metodologia aplicabilă în cazul comunicării publice de fonograme sau a reproducerilor acestora, ce reglementează remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme, este cea stabilită prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 784/26.10.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 120/2016.

În ceea ce privește comunicarea publică de opere cinematografice și alte opere audiovizuale, Metodologia ce reglementează remunerația cuvenită, pentru acest tip de utilizare, titularilor drepturilor de autor asupra acestor opere - pe care o colectează tot reclamanta din prezenta cauză -, este cea publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 173/2007.

Așadar, instanța de apel, evocând fondul cauzei, a evaluat probele administrate și a stabilit situația de fapt, în ceea ce privește calitatea de utilizator a pârâtei, pe temeiul unei metodologii inaplicabile în cauză și fără a verifica cerințele pentru întrunirea acestei calități în persoana pârâtei, prevăzute de cele două metodologii menționate anterior (pct. 1 din Metodologia publicată în baza Deciziilor ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, respectiv pct. 2 din Metodologia publicată în baza Deciziei ORDA nr. 173/2007).

Prin urmare, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate al deciziei recurate, în raport de criticile formulate, în absența stabilirii situației de fapt concordante cu cerințele legale ce trebuie întrunite în cauză.

Se impune, în aceste condiții, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în aplicarea art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește susținerea recurentei referitoare la culpa reclamantei UPFR și inexistența culpei pârâtei pentru neplata remunerațiilor, în condițiile în care reclamanta nu a emis facturi fiscale, după expirarea autorizației/licență neexclusivă, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o simplă reiterare a celei formulate în fața instanței de apel, fără ca recurenta să aducă vreo critică argumentului expus în decizia recurată, potrivit căruia nu este necesară emiterea unei facturi pentru atragerea răspunderii civile pe temei delictual, întrucât debitorul este de drept în întârziere pentru prejudiciul rezultat din încălcarea obligațiilor sale legale.

În consecință, reiterarea în recurs a unei susțineri ce a fost analizată și înlăturată motivat în faza procesuală a apelului, fără vreo critică efectivă a modului de aplicare a legii de către instanța de apel, nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, susceptibilă a fi evaluată în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., drept pentru care susținerile pe acest aspect vor fi înlăturate.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât recurenta a făcut în mod generic referire la prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, fără a indica textele de lege din care ar rezulta obligația emiterii facturii fiscale în situația săvârșirii unei fapte ilicite.

În ceea ce privește jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta - pârâtă afirmă în mod corect faptul că interpretarea dată normelor din dreptul Uniunii Europene este obligatorie pentru instanțele naționale în litigii care presupun aplicarea directă a acelor norme ori, după caz, aplicarea dispozițiilor din legea națională ce transpun un act din dreptul Uniunii Europene, în situațiile în care se impune armonizarea normelor dintr-o anumită materie la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Din această perspectivă, hotărârea din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată în cauza C-147/19 Atresmedia, poate fi relevantă în prezenta cauză, în condițiile în care, pe de o parte, hotărârea conține interpretarea dată de CJUE unor dispoziții din Directiva 92/100/CEE privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, respectiv din Directiva 2006/115/CE cu același titlu, iar, pe de altă parte, Legea nr. 8/1996, aplicabilă în cauză, transpune Directiva 92/100/CEE - potrivit dispozițiilor finale ale legii -, iar această directivă a fost codificată și abrogată prin Directiva 2006/115.

După cum rezultă din dispozitivul hotărârii CJUE, remunerația unică echitabilă cuvenită titularilor de drepturi conexe (inclusiv producători de fonograme) pe temeiul art. 8 alin. (2) din cele două directive menționate - anume în cazul în care o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acesteia este utilizată în scopul unei radiodifuzări/televizări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică - nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acesteia.

Așadar, în cazul în care are loc o comunicare publică a unei opere audiovizuale în care a fost deja încorporată o fonogramă, producătorii de fonograme nu sunt îndreptățiți la plata remunerației prevăzute pentru comunicarea unei fonograme, întrucât nu mai este vorba, în această situație, despre o comunicare publică de fonograme, ci exclusiv despre o comunicare publică de opere audiovizuale, care dă naștere doar obligației de plată a remunerației specifice, cuvenite titularilor de drepturi asupra respectivei opere audiovizuale.

Rațiunea acestei statuări obligatorii din partea CJUE rezidă, desigur, în evitarea unei duble plăți a remunerației, atât pentru comunicarea publică a operei audiovizuale care încorporează o fonogramă, cât și pentru comunicarea publică a fonogramei, în condițiile în care o fonogramă încorporată într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală își pierde calitatea de "fonogramă" în măsura în care face parte dintr-o asemenea operă (pct. 44 din hotărârea CJUE în discuție).

Întrucât, în prezenta cauză, reclamanta UPFR pretinde plata remunerației pentru comunicarea publică de fonograme, dar, pe de altă parte, și pentru comunicarea publică de opere cinematografice și alte opere audiovizuale, Înalta Curte constată că hotărârea CJUE din cauza C-147/19 Atresmedia prezintă relevanță pentru stabilirea titularilor îndreptățiți la plata remunerației, în măsura în care aceștia sunt diferiți - producătorii de fonograme, respectiv titularii dreptului de autor asupra operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale.

Urmează, așadar, ca, în cadrul rejudecării, odată cu stabilirea situației de fapt în acord cu cele două metodologii aplicabile în cauză, potrivit celor deja arătate, instanța de apel să cerceteze și îndreptățirea titularilor la plata remunerației pentru fiecare tip de comunicare publică eventual efectuată de către pârâtă, prin prisma dezlegărilor cu caracter obligatoriu din hotărârea CJUE și a considerentelor prezentei decizii de casare.

Față de toate cele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în aplicarea art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 682 A din data de 20 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2021.