ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2403/2021

Obiectul cauzei Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 17 mai 2019, sub nr. x/2019, petenta A., în contradictoriu cu intimatul B., a solicitat, în temeiul art. 1095 C. proc. civ., recunoașterea sentinței pronunțate la 13 martie 2017, în cauza de divorț contencios nr. 286/2016 de către Judecătoria de Prima Instanța și Instrucție nr. 4 din Lorca (Spania).

Hotărârea Tribunalului Sibiu, secția I civilă Prin sentința nr. 152 din 24 iunie 2019, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a admis cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu intimatul B., și, în consecință, a recunoscut, pentru a putea produce efecte pe teritoriul României, hotărârea de divorț pronunțată la 13 martie 2017 de Judecătoria de Prima Instanță și Instrucție nr. 4 din Lorca, Spania.

Hotărârea Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă Prin decizia nr. 662A din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 152/2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, în dosar nr. x/2019; a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin decizia nr. 2765 din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 662A din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Hotărârea Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în rejudecare Prin decizia nr. 449 din 24 martie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 152/2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, în dosar nr. x/2019; a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii cererii de recunoaștere a hotărârii, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție La 10 mai 2021, împotriva deciziei nr. 449/2021 din 24 martie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 mai 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respinsă cererea de abținere formulată de membrii Completului nr. 8. Prin rezoluția din 9 septembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2021, în ședință publică. La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat. 7. Calea de atac exercitată în cauză În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ., precum și ale art. 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003. Instanța de apel a considerat greșit că dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat de către instanța spaniolă, reținând, totodată, că reclamanta a ascuns cu rea credință autorităților spaniole domiciliul acestuia din România. Susține că nu s-a avut în vedere că hotărârea pronunțată în Spania menționează că au fost comunicate pârâtului toate documentele, iar acesta a luat cunoștință, în cadrul prezentului dosar, de sentința de divorț. Arată că pârâtul a fost legal citat de instanța spaniolă întrucât, la momentul formulării cererii de divorț, acesta locuia în Spania, și doar ulterior a părăsit teritoriul acestei țări fiind emis un mandat de executare pe numele lui. Mai arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, sens în care susține că excepția de la refuzarea recunoașterii hotărârii străine vizează situația în care pârâtul a acceptat, în mod neechivoc, hotărârea, chiar dacă nu a avut cunoștință de cauza dintr-un alt stat. Învederează că, în speță, se regăsește această situație de excepție întrucât pârâtul nu numai că a știut de existența hotărârii, astfel cum rezultă din convorbirile avute cu recurenta pe whatsapp și transferurile de bani către aceasta, dar a și acceptat hotărârea din moment ce a luat cunoștință de existența prezentului dosar având ca obiect recunoașterea hotărârii străine, în cadrul căruia a formulat întâmpinare. Arată că de la momentul depunerii întâmpinării, iunie 2019, până în 24 august 2020, pârâtul nu a exercitat vreo cale de atac împotriva sentinței spaniole, motiv pentru care apreciază că a acceptat-o în mod neechivoc. 8. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul B. a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 C. proc. civ., susținând că motivul de casare invocat de recurentă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este incident în cauză. Apreciază că decizia instanței de apel este legală întrucât, pe parcursul soluționării dosarului în fața instanței spaniole, nu a fost citat pentru a putea să își exercite dreptul la apărare, deși recurenta cunoștea faptul că locuiește în România, în jud. Sibiu. Susține că a aflat de sentința de divorț în momentul introducerii, pe rolul Tribunalului Sibiu, a cererii de chemare în judecată pentru recunoașterea hotărârii străine. Arată că, potrivit dispozițiilor art. 22 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003, o hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț nu se recunoaște în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat, în timp util, pârâtului care nu s-a prezentat, astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Susține că nu a acceptat hotărârea pronunțată cât timp nu a știut de existența și efectele acesteia. Apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care consideră că sunt incidente dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. f) din același act normativ privind încălcarea dreptului la apărare, care determină refuzul recunoașterii sentinței de divorț. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă, această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recurența a indicat ca motiv de casare dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Intimatul a invocat, însă, că aceste motiv de casare nu este incident în cauză, context în care recursul ar fi nul conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancțiunea nulității intervine și "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Pentru a opera nulitatea recursului în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte și afirmații ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În cauză, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că aspectele invocate se pot circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocând faptul că recursul vizează aplicarea eronată a prevederilor din Regulamentul nr. 2201/2003 în cuprinsul căruia se menționează că poate fi respinsă acțiunea de recunoaștere a unei hotărâri străine atunci când pârâtul nu a participat la soluționarea pricinii din alt stat. A mai invocat recurenta faptul că același Regulament prevede și o excepție, anume că hotărârea de recunoaștere a hotărârii străine trebuie admisă atunci când pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. În consecință criticile invocate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor prevăzute de acesta urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs. Se reține că recurenta a invocat critici vizând aplicarea greșită a art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ. și critici vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, sunt incidente dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 întrucât prin hotărârea pronunțată la data de 13.03.2017, în cauza nr. 286/2016 de către Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca (Spania) au fost rezolvate chestiuni de divorț, încredințare minori, stabilire obligații de întreținere. Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială și a răspunderii părintești prevăzut de art. 23 lit. c) din Regulament, întrucât pârâtul nu a fost înștiințat efectiv despre desfășurarea procedurii și nici nu i s-a comunicat sentința, deși reclamanta putea și trebuia să indice în procesul din Spania adresa din România a pârâtului din jud. Sibiu, care îi era cunoscută anterior. Curtea de Apel Alba Iulia a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul a acceptat hotărârea, nedeclararea căii de atac împotriva hotărârii pronunțate în Spania neputând constitui o dovadă în acest sens, în condițiile în care nici comunicarea acesteia nu s-a realizat la domiciliul reclamantului, iar după demararea prezentului litigiu, pârâtul a manifestat, în mod expres, opoziția la recunoașterea hotărârii de către instanța din România. Referitor la pretinsele plăți efectuate de pârât, s-a constatat că acestea sunt efectuate în anii 2015-2016, anterioare hotărârii de divorț pronunțate în anul 2017, astfel încât nu se poate reține că sunt prestate în executarea hotărârii și că echivalează cu o acceptare tacită Potrivit art. 22 alin. (1) lit. b) din Regulamentul anterior menționat, intitulat "motive de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei", o hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște: în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. De asemenea, conform art. 23 alin. (1) lit. c) din același regulament, un motiv de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești este în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Din cuprinsul acestor norme regulamentare reiese faptul că se impune instanței căreia i se solicită să recunoască o hotărâre pronunțată într-un alt stat obligația de a efectua verificări de natură a-i conferi certitudinea respectării dreptului la apărare a pârâtului, care nu a fost prezent la judecata în urma căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre, această obligație fiind reflectată și de dispozițiile art. 37 alin. (2) din Regulament, conform cărora, în cazul în care este vorba de o hotărâre care s-a pronunțat în lipsa părții pârâte, partea care solicită recunoașterea sau încuviințarea executării trebuie să prezinte originalul sau copia certificată a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc. Pentru a se constata îndeplinită cerința respectării dreptului la apărare nu este suficientă dovada emiterii unei citații, fiind necesar ca pârâtul să fie în realitate înștiințat de proces, prin comunicarea actului de sesizare a instanței sau unui act echivalent. Se reține că la dosar nu au fost depuse dovezile menționate de art. 37 alin. (2) din Regulament, din care să rezulte că pârâtul a fost înștiințat despre desfășurarea procesului în Spania sau dovada comunicării actului de sesizare către acesta având în vedere că nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, fiind declarat în lipsă, deși legal citat. Sub un alt aspect, se observă că, în speță, nu se regăsește situația de excepție, prevăzută de ultima teză a art. 22 lit. b), respectiv art. 23 lit. c) din Regulament, potrivit căruia hotărârea poate fi recunoscută în cazul în care se constată că persoana care nu a fost notificată a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Critica recurentei vizând aplicarea greșită a acestor dispoziții, motivat de faptul că acest accept ar rezulta din transferurile de bani către aceasta, conversațiile private dintre părți și neexercitarea căilor extraordinare de atac prevăzute de legislația spaniolă nu poate fi primită. Instanța de apel, în rejudecare, a stabilit că pârâtul s-a opus recunoașterii, iar plățile la care se referă recurenta sunt anterioare pronunțării divorțului, astfel încât nu se poate reține că au fost efectuate în executarea hotărârii pentru a echivala cu acceptarea acesteia. Cu privire la aceste concluzii nu au fost formulate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este lipsită de vicii de legalitate și, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul promovat de petenta A. împotriva deciziei nr. 449 din 24 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Cu referire la solicitarea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reținând culpa procesuală a părții căzute în pretenții, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta A. la plata sumei de 400 RON, cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu apărător.