ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2765/2020

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 17.05.2019 sub nr. dosar x/2019, petenta A., în contradictoriu cu intimatul B., a solicitat în temeiul art. 1095 C. proc. civ., recunoașterea sentinței pronunțate la data de 13.03.2017, în cauza de divorț contencios nr. 286/2016 de către Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca (Spania) .

Prin sentința civilă nr. 152/2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a admis cererea formulată de petenta A. în contradictoriu cu intimatul B. și, în consecință s-a dispus recunoașterea, pentru a putea produce efecte pe teritoriul României, a hotărârii de divorț pronunțată în data de 13.03.2017 de Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca (Spania).

Prin decizia nr. 662/25 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia - sectia I Civilă a admis apelul declarat de intimatul B. împotriva sentinței civile nr. 152/2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2019 și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins cererea formulată de petenta A. în contradictoriu cu petentul B..

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței Tribunalului Sibiu, nr. 152/2019, în sensul admiterii acțiunii reclamantei privind recunoașterea sentinței nr. 286/2016, pronunțată în cauza de divorț contencios de către Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca (Spania).

Apreciază că instanța de apel, în mod greșit a aplicat normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ., dispozițiile Regulamentului CE nr. 2201/2003, făcând incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de apel, în mod greșit a considerat că dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat de către instanța spaniolă și că reclamanta a ascuns cu rea credință autorităților spaniole domiciliul acestuia din România, întrucât, așa cum a arătat, atât instanței de fond, cât și celei de apel, pârâtul a fost legal citat de către instanța spaniolă, la momentul formulării cererii fiind în Spania, în timpul dosarului de divorț acesta părăsind teritoriul Spaniei.

Plecarea acestuia, din domiciliul comun din Spania, a fost grăbită de faptul că a exercitat mai multe acte de violență împotriva recurentei, fiind căutat de organele de cercetare penală spaniole, știind că dacă continua să rămână în Spania urmează să fie arestat iar ulterior a stat în Germania, dovada fiind conversațiile recurentei cu acesta, dar și transferurile de bani efectuate de intimat către recurentă, din Germania.

Mai mult decât atât, instanța de apel, interpretează în mod greșit dispozițiile art. 22 și 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, conform cărora, deși recunoașterea unei hotărâri străine poate fi refuzată atunci când pârâtul nu a fost încunoștințat de dosarul aflat pe rolul unei instanțe străine, există și o excepție, în sensul că dacă pârâtul a acceptat într-un mod neechivoc hotărârea, chiar dacă nu a avut cunoștință de cauza dintr-un alt stat, cererea de recunoaștere trebuie admisă.

Consideră că intimatul nu numai că a știut de existența hotărârii, conform convorbirilor avute cu recurenta pe whatssapp și transferurilor de bani către aceasta, dar a și acceptat această hotărâre, din momentul la care a luat cunoștință de existența dosarului Tribunalului Sibiu, nr. 1602/85/2020, privind recunoașterea hotărârii străine.

Pârâtul a primit acțiunea, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acesteia, dar, de la acel moment, din iunie 2019 și până data formulării prezentului recurs, 24.08.2020, au trecut mai mult de 14 luni în care, neexercitând nicio cale de atac împotriva sentinței spaniole, consideră că a acceptat-o într-un mod neechivoc.

Ca probatoriu în acest sens a fost depus un certificat eliberat de Judecătoria spaniolă din care rezultă că pârâtul nu a formulat nicio cale extraordinară de atac împotriva hotărârii și o serie de înscrisuri, inclusiv conversațiile avute cu pârâtul și fotografii din care rezultă că acesta se afla în Germania și cunoștea de existența dosarului de divorț din Spania, dovada privind transferurile de bani.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Recursul declarat de reclamantă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Recurenta apreciază că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ., dispozițiile art. 22, 23 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, întrucât prin hotărârea pronunțată la data de 13.03.2017, în cauza nr. 286/2016 de către Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca (Spania) au fost rezolvate chestiuni de divorț, încredințare minori, stabilire obligații de întreținere, sunt incidente dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Potrivit art. 21 al acestui regulament, "(1)Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. (2) În special și fără a aduce atingere alin. (3), nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. (3) Fără a aduce atingere secțiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii".

Potrivit art. 22 alin. (1) lit. b) din Regulamentul anterior menționat, intitulat "motive de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei", o hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște: în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

De asemenea, conform art. 23 alin. (1) lit. c) din același regulament, un motiv de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești este în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

În speță, prima instanță a apreciat că sentința din data de 13.03.2017 a Judecătoriei de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca este definitivă, prin neapelare, fiind pronunțată în lipsa intimatului, astfel cum a arătat și acesta în fața instanței, iar faptul că procesul a fost soluționat de instanța străină în lipsa intimatului nu este de natură a împiedica în mod legal recunoașterea sentinței pe teritoriul României, întrucât în cuprinsul hotărârii s-a constatat că i-au fost comunicate documentele, însă nu a răspuns în termenul prevăzut de legislația spaniolă, intimatul fiind declarat în contumacie prin rezoluția din data de 25.02.2016.

Ca atare, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale ale art. 1096 C. proc. civ., fără a fi identificat vreun motiv de refuz a recunoașterii hotărârii, dintre cele prevăzute de art. 1097 C. proc. civ.

Curtea de Apel Alba Iulia, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată - recunoașterea pe teritoriul României a unei sentințe pronunțată de Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca, Spania, în materia familiei, tutelei și custodiei copiilor minori, a apreciat că nu incidente în cauză dispozițiile art. 1096 C. proc. civ., ci dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, care la art. 21 statuează că hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

Însă, aceeași instanță a apreciat că devine incidentă excepția menționată în art. 23 lit. c) din Regulament, în sensul că pârâtul nu a fost înștiințat efectiv despre desfășurarea procedurii și nici nu i s-a comunicat sentința, deși reclamanta putea și trebuia să indice în procesul din Spania, așa cum a procedat și în prezentul dosar, adresa din România a pârâtului, respectiv cea care îi era anterior cunoscută, din jud. Sibiu.

Ca urmare, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că pârâtul a acceptat hotărârea din Spania în mod neechivoc, câtă vreme în mod cert nu a avut cunoștință despre proces, fiind astfel în imposibilitatea de a se apăra, întrucât cu rea-credință reclamanta a omis a indica adresa de domiciliu a acestuia din România.

După cum se poate observa, Curtea de Apel Alba Iulia a interpretat în mod greșit sintagma "a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc", din cadrul art. 22 lit. b) și 23 lit. c) ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești rezumându-se la a se raporta la nelegala citare a pârâtului în timpul procesului ce s-a desfășurat pe teritoriul Spaniei.

Or, din interpretarea coroborată a dispozițiiilor legale anterior indicate se observă că instanța de apel ar fi trebuit să verifice și dacă ulterior pronunțării hotărârii în discuție a existat sau nu o manifestare de voință a pârâtului care să conducă la concluzia că acesta a acceptat în mod neechivoc efectele hotărârii a cărei recunoaștere se solicită.

Astfel, chiar pârâtul recunoaște că a aflat de hotărârea de divorț în momentul în care s-a solicitat recunoașterea hotărârii de divorț din Spania, cerere care, potrivit actelor aflate la dosar a fost înregistrată la data de 17.05.2019, recurenta depunând dovada că intimatul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, aspect atestat de certificatul emis de Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 4 din Lorca la data de 08.04.2020.

De asemenea, se mai invocă faptul că au fost transmise de către intimatul- pârât anumite sume de bani recurentei-reclamante în executarea acestei hotărâri, aspecte care nu au fost verificate de către Curtea de Apel Alba Iulia.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Fiind aplicate greșit dispozițiile art. 22 și 23 din Regulamentul în discuție, devin incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 662 din 25 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă pe care o va casa, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării urmează a se stabili dacă actul de sesizare a instanței spaniole sau un act echivalent a fost notificat, conform legii, sau comunicat în timp util pârâtului, precum și dacă pârâtul, prin manifestări de voință exprese sau tacite, din perioada ulterioară pronunțării hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, a acceptat hotărârea din Spania în mod neechivoc, în înțelesul dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 662 din 25 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 decembrie 2020.