ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2328/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2016*, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să constate nulitatea declarației nr. 158/4.08.2014 atestată de avocat C., ca urmare a existenței viciului de consimțământ - dol, prevăzut de art. 1214 din C. civ. cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București: Prin sentința civilă nr. 230/6.02.2017, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, aceasta fiind înregistrată pe rolul secției a V-a Civile sub nr. x/2017.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 492/09.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 1331A din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 492/09.03.2018 a Tribunalul București, secția a V-a civilă și s-a luat act că intimatul-pârât nu solicită cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 11 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea formulată de apelanta-pârâtă A. și sesizarea din oficiu, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele deciziei nr. 1331/24.10.2019, în sensul că paragraful 6 de la pagina 9 va avea următorul conținut: "de asemenea, în cuprinsul înscrisului se arată scopul acordării împrumutului - pentru investiții imobiliare, mențiunea propusă de reclamant prin e-mail fiind de a vinde investiția de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărțirea profitului în cote egale".

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei 1331A și a menționatei încheieri din data de 11 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv: după ce s-a reținut că dolul este reprezentat de manoperele ce se concretizează în acțiuni făcute cu intenția de a înșela sau în simple minciuni, ulterior s-a reținut că împrejurarea că intimatul pârât B. a mințit în legătură cu scopul declarației nu este dol. Precizează recurenta că a arătat că pârâtul nu a făcut dovada vreunor demersuri ale sale în fața vreunei bănci din SUA cu privire la obținerea unui împrumut, această afirmație fiind evident o minciună. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că această minciună nu este dol, deși a arătat că simpla minciună care determină partea să semneze actul este tocmai dol. În contextul în care recurenta urma sa se căsătorească (aspect dovedit și recunoscut) iar pentru achiziția locuinței comune mai era nevoie de acea diferență de bani pe care B. dorea să o obțină de la bancă (conform spuselor sale) cu ajutorul acestei declarații, nu putea să refuze semnarea unui asemenea înscris care trebuia să ajute la achiziția locuinței familiale. Dacă s-ar fi cunoscut faptul că intimatul-pârât a luat decizia de a nu se mai întoarce în România și de a rupe logodna, cu siguranța că nu ar fi semnat o asemenea declarație care nu era conformă realității. Mai susține recurenta că este eronată aprecierea potrivit căreia transmiterea conținutului declarației prin email nu este o acțiune înșelătoare, când este evident că acesta era scopul emailului în contextul în care pârâtul era hotărât să întrerupă relația cu aceasta înainte de transmiterea emailului - aspect recunoscut la interogatoriu - și avea nevoie de o dovadă a banilor pe care i-a cheltuit în România pentru investiții imobiliare. Instanța de apel nu a analizat întregul context expus în cadrul acțiunii. În condițiile în care solicitarea menționatei declarații s-a făcut într-un moment în care părțile erau logodite iar perspectiva căsătoriei era una certă, nu a existat și nu a fost vreodată pusă în discuție existența unui împrumut al pârâtului către recurentă, aspect recunoscut de intimatul-pârât în întâmpinarea depusă la fondul cauzei. În contextul evocat, consideră recurenta că transmiterea unui email în care este menționat în detaliu conținutul declarației care trebuia să cuprindă recunoașterea unui așa-zis împrumut, care nu a existat niciodată, nu este altceva decât o manoperă vicleană făcută cu intenția de a o înșela și de a o prejudicia. 2. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1214 din C. civ. în ceea ce privește elementul material al dolului, considerând că mijloacele viclene (frauduloase) trebuie să aibă natura unui delict civil. De asemenea, s-a reținut în mod greșit că, în cadrul dolului, mijloacele întrebuințate au un caracter ilicit care probează finalmente intenția de a înșela care, la rândul ei, întemeiază întotdeauna mașinațiile specifice dolului. Această aplicare a art. 1214 C. civ. este - în opinia recurentei - una eronată deoarece prin dol se înțelege, în general, orice fel de artificii de care cineva se servește în scopul de a înșela, de a amăgi o persoană spre a o determina ca să subscrie unui angajament defavorabil. Așadar, aceste artificii nu trebuie să fie și ilicite. De altfel, art. 1214 din C. civ. nu distinge în acest sens, vorbind doar de manopere frauduloase (mijloace viclene, șiretenii) iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Se mai arată că, prin întâmpinare, intimatul a recunoscut implicit că a apelat la manopere dolosive pentru a obține aceasta declarație, însă a invocat lipsa de diligență și de atenție a reclamantei recurente la semnarea declarației. La acel moment, părțile erau logodite, se achiziționase un apartament și avea promisiunea certă a intimatului că urma să se căsătorească în România. Prin urmare, consimțământul recurentei la semnarea acestei declarații a fost influențat de existența acestor date, și de necunoașterea faptului că intimatul era hotărât să întrerupă relația și urmărea să obțină un document în baza căruia să-i ceară banii pe care i-a investit, prin propria sa voință, liberă și neviciată, în România. Raportat la acest context, afirmă recurenta că declarația semnata în data de 4.08.2014 nu este un act juridic care să reflecte voința sa, ci este un act juridic în care voința semnatarului a fost viciată prin manopere dolosive. În ceea ce privește elementul obiectiv al dolului, se arată că manoperele dolosive (șireteniile) intimatului B. sunt evidente: a mințit că dorește obținerea unui împrumut bancar în SUA pentru care este necesară această declarație; nu există nicio dovadă că a inițiat vreun demers la vreo bancă din SUA pentru a obține un împrumut; declarația a fost dictată de acesta prin email, ceea ce arată că trebuia să aibă conținutul dorit de intimat; declarația se referă la suma de 125.000 dolari, o altă sumă decât cea de 26.500 dolari necesară pentru achitarea integrală a apartamentului din D.; declarația vizează suma de 125.000 dolari pe care nu a cheltuit-o în interes personal, ci în folosul ambilor, pentru achiziția și dotarea unei locuințe unde urma să se mute împreună ca urmare a căsătoriei (aspect necontestat și recunoscut); a mințit că dorește să se căsătorească cu recurenta; este evident că paratul a dorit obținerea unui înscris pe baza căruia sa îi ceară recurentei banii pe care acesta îi transmisese anterior, în perspectiva căsătoriei și a achiziționării unei locuințe; nu a existat și nu a fost pusă în discuție vreodată existența vreunui împrumut al pârâtului către aceasta, anterior semnării acestei declarații(aspect necontestat). În ce privește existența elementului subiectiv, se arată că, prin răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriul administrat la fondul cauzei, intimatul a recunoscut că în momentul în care a venit în România, în luna iulie 2014, a plecat intempestiv după câteva zile, invocând că acela a fost momentul în care a realizat că atașamentul recurentei nu era unul real. Așadar, la data transmiterii emailului - 23.07.2014 - intimatul avea certitudinea că nu va mai continua relația și, cu toate acestea în cadrul emailului a afirmat că dorește să facă rost de bani pentru a achita integral apartamentul unde urma să se mute. 3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că decizia recurată conține motive străine de natura cauzei și care încalcă normele de drept material Astfel, la pag. 9, parag. 5 instanța de apel afirmă că -."în speță se constată că prin înscrisul intitulat " declarație", reclamanta a recunoscut existența unui contract de împrumut anterior încheiat între ea și pârât, suma împrumutată și termenul de restituire". De asemenea, la paragraful următor (pag. 9, parag. 6), se afirmă: "în cuprinsul înscrisului se arată scopul acordării împrumutului-pentru investiții imobiliare, precum și convenția părților, de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărțirea profitului în cote egale". Cum cauza are ca obiect constatarea nulității declarației unilaterale din 4.08.2014 referitoare la acordarea unui împrumut, pentru viciul de consimțământ al dolului iar pârâtul B. nu a formulat cerere reconvențională și nu s-au administrat probe referitoare la existența sau nu a unui împrumut, a sumei împrumutate, a scopului împrumutului și a termenului de restituire, consideră recurenta că cele cuprinse în considerente privind existența unui împrumut între părți (chiar a sumei împrumutate, a scopului împrumutului și a termenului de restituire) sunt greșite deoarece nu acesta a fost obiectul cererii, nu s-au administrat probe în acest sens și nici măcar partea adversă nu a susținut asta. De asemenea, reținerea de către instanță a existenței unui împrumut înlătura orice apărare pe fondul cererii deoarece tocmai în aceasta a constat fapta de înșelăciune a pârâtului. Or, dacă instanța reține că a fost un împrumut (fără vreo cerere și fără vreo probă administrată în acest sens), în contradicție cu susținerile chiar ale părții adverse, acțiunea vizând constatarea dolului rămâne fără obiect iar dezbaterile în contradictoriu devin inutile. Se mai arată că afirmația existentă la pag. 9, parag. 6, în sensul că declarația cuprinde "convenția părților, de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărțirea profitului în cote egale" este total eronată, deoarece declarația unilaterala din 4.08.2014 nu face nicio mențiune despre așa ceva. Consideră recurenta că sunt eronate și referirile făcute de instanța de apel, în același context, la o "datorie preexistentă"(pag. 9, parag. 7) sau la o "obligație preexistentă"(pag. 10, parag. 1) pentru că acest aspect nu a făcut obiectul vreunei cereri și nu s-a administrat vreo probă în acest sens. Menționatele considerente ale deciziei recurate sunt, în susținerea recurentei - contrare și normelor de drept material privitoare la contractul de împrumut, respectiv încalcă dispozițiile art. 2158 din C. civ. în condițiile în care lipsește intenția părților de a da precum și de a primi cu împrumut. Instanța de apel nu putea constata existența unui contract de împrumut în condițiile în care lipsește voința părților în acest sens. Față de cele arătate, se solicită admiterea recursului și înlăturarea din considerentele deciziei atacate mențiunile instanței de apel cuprinse în pag. 9, parag. 5, pag. 9 parag. 6 precum și mențiunile făcute de instanța de apel referitor la o "datorie preexistentă"(pag. 9, parag. 7) sau la o "obligație preexistentă"(pag. 10, parag. 1). Prin recursul declarat împotriva încheierii din data de 11.06.2020 se formulează următoarele critici: Instanța a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, însă nu a înlăturat formularea eronată semnalată prin cererea de îndreptare a erorii materiale, ci a înlocuit-o cu o altă formulare cu înțeles complet distinct. Consideră recurenta că noua formulare nu este o îndreptare a unei erori materiale, ci o veritabilă completare a hotărârii, procedură pentru care nu a existat vreo sesizare și care a fost parcursă fără citarea părților în vederea exercitării drepturilor procesuale. Se invocă incidența motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 6. Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 13 aprilie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de ședință din data de 11 iunie 2020 și a deciziei nr. 1331A din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017 și a fixat termen de judecată la data de 15 iunie 2021, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative. O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluționarea acestei căi de atac reiese din dispozițiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicție, respectiv judecata în primă instanță și în apel - hotărârea atacată cu recurs este cea pronunțată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata realizată de instanța de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanță. Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta reclamantă în fundamentarea recursului pendinte cuprind semnificative referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Cum asemenea critici au fost formulate de recurentă cu depășirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, și implicit o obligației ce îi icumbă în puterea dispoziției de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți" - se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanței de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare. 1. O primă critică susținută de recurenta reclamantă, ca motiv de recurs la adresa deciziei prin care s-a soluționat apelul, este că prin această hotărâre s-a reținut contradictoriu, pe de o parte, că dolul se poate manifesta prin manopere care se pot concretiza în manifestări exterioare făcute cu intenția de a înșela sau în simple minciuni și, pe de altă parte, că nu constituie un fapt ce probează dolul împrejurarea că pârâtul a obținut declarația olografă a reclamantei indicând un anume scop - obținerea unui împrumut bancar în sumă de 25.400 USD - fără a face dovada demersurilor pentru a-l obține și, respectiv, că nici împrejurarea că înscrisul are conținutul indicat de către pârât în cuprinsul unui email nu poate constitui element al dolului. Aceste critici sunt susceptibile de analiză în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Contradictorialitatea astfel semnalată de recurentă nu este reală pentru că cele trei considerentele la care partea se raportează sunt evocate în mod inadecvat, prin desprinderea din contextul analitic în care ele au fost plasate de instanța de apel. Verificând conținutul deciziei recurate, se constată că primul considerentele indicate de recurentă reprezintă o expunere făcută de instanță privind interpretarea prevederilor art. 1241 alin. (1) C. civ., evidențiind astfel în mod abstract și teoretic trăsături specifice instituției juridice a dolului - viciu de consimțământ. Cel de-al doilea și al treilea dintre considerentele indicate de parte - ca fiind contradictorii față de primul - constituie concluzia instanței cu privire la conduita concretă a paratului intimat în perioada anterioară întocmirii declarației a cărei nulitate s-a solicitat în speță (cauza nulității fiind pretinse manopere dolosive întreprinse de acesta), concluzie dedusă din situația de fapt pe care instanța a stabilit-o prin raportare nu numai la afirmațiile din cererea de chemare în judecată ori din cererea de apel, ci și prin prisma apărărilor opuse de pârât, a analizei coroborate a probelor ce au fost administrate în timpul procesului și - nu în ultimul rând - a faptului că instanța de apel era chemată - conform prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - să judece o cale de atac ale cărei limite erau determinate de criticile formulate prin cererea de apel. Având în vedere acest context în care au fost expuse cele trei considerente menționate, se constată că între ele există o succesiune logică și firească, ultimele două reflectând, pe de o parte, situația de fapt reținută în urma aprecierii probelor, în conformitate cu atributul conferit instanței prin de art. 264 C. proc. civ. și, pe de altă parte, modalitatea în care instanța a apreciat relativ la incidența prevederilor art. 1241 alin. (1) C. civ. față de situația de fapt pe care a reținut-o pe baza probelor analizate. În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit că, prin art. 22 din C. proc. civ. este reglementat - cu valoare de principiu fundamental al procesului civil - rolul judecătorului în proces, rol care include (conform prevederilor înscrise în alin. (2) și (4) din această normă procedurală) îndatorirea de a stărui pentru aflarea adevărului "pe baza stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii" precum și competența de a da sau a restabili "calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire". Prin urmare, nu puteau constitui reperul faptic la care să se raporteze instanța în demersul de aplicare a legii faptele pârâtului în interpretarea pe care reclamanta le-a atribuit-o, ci era necesar ca instanța să stabilească justețea susținerilor părții reclamante prin respectarea rigorilor ce sunt proprii procesului civil și să facă aplicarea legii la situația de fapt care a fost probată în cadrul dezbaterilor contradictorii. Susținerile recurentei în sensul că paratul intimat a mințit-o în legătură cu scopul declarației, că lipsesc dovezi care să ateste că ar fi pârâtul ar fi făcut demersuri pentru obținerea unui împrumut bancar în Statele Unite ale Americii, că legătura de logodnă dintre părți constituia pentru reclamanta-recurentă o cauză de neputință de a refuza semnarea declarației, că dacă ar fi cunoscut că intimatul a decis rupă logodna și să nu revină în România "cu siguranță" nu ar fi semnat "o asemenea declarație neconformă realității" și că transmiterea conținutului declarației pe email constituie o acțiune înșelătoare din partea pârâtului intimat relevă o situație de fapt diferită de cea reținută la judecata cauzei în fond și apel. Or, asemenea chestiuni de fapt nu pot forma obiect de analiză în cadrul recursului pendinte pentru că nu reprezintă aspecte de nelegalitate apte a fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare limitativ stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. De asemenea, nu pot forma obiect de evaluare în recurs argumentele relative la apărări formulate prin întâmpinarea depusă de pârât la judecata în primă instanță a cauzei pentru că și aceste apărări sunt invocate de recurentă tot în circumstanțierea situației de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanța de recurs. 2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs - parțial susceptibil de analiză în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 1214 C. civ. în ce privește elementul material al dolului. În acest context se arată, sub un prim aspect, că instanța de apel a apreciat în mod eronat că mijloacele viclene întrebuințate în cazul dolului trebuie să aibă natura unui delict civil. Se mai reproșează instanței de apel că "afirmă în mod greșit că, în cadrul dolului, mijloacele întrebuințate au caracter ilicit care probează finalmente intenția de a înșela care, la rândul ei, întemeiază întotdeauna mașinațiunile specifice dolului". Opinează recurenta că prin dol se înțelege orice artificiu de care cineva se servește în scopul de a înșela de a amăgi o persoană spre a o determina să subscrie unui angajament defavorabil și că "aceste artificii nu trebuie să fie și ilicite". Este vădit nefondată critica astfel argumentată, ea fiind consecința ignorării de către recurentă a sintagmei "eroare provocată prin manopere frauduloase" ce se regăsește chiar în textul art. 1214 alin. (1) din C. proc. civ. Utilizarea acestei sintagme înlătură orice echivoc relativ la caracterul/natura ilicită a faptelor de inducere în eroare ce pot primi calificarea juridică de dol, sensul noțiunii de fraudulos fiind cel fapt juridic (lato sensu) bazat pe fraudă ori pe rea credință. Prin art. 15 din C. civ. este definit abuzul de drept astfel:"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Pe de altă parte, art. 14 din C. civ. stabilește că "Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri. Buna credință se prezumă până la proba contrară." Dincolo de terminologia folosită în redactarea art. 1214 alin. (1) C. civ., în lumina art. 14 și 15 enunțate, ar constitui un nonsens juridic acceptarea alegației expuse de recurentă cu sensul că mașinațiunile specifice dolului - care sunt prin ipoteză unele ce au scopul de a înșela sau amăgi o persoană spre a o determina să subscrie unui angajament defavorabil sieși - ar putea fi fapte conforme legii și/sau bunelor moravuri, adică unele ce ar putea fi caracterizate ca ilustrând exercitarea cu bună credință a unui drept subiectiv civil. Afirmația recurentei potrivit căreia, în speță, sunt întrunite atât elementul obiectiv cât și elementul subiectiv ale dolului este fundamentată pe expunerea unor aspecte de fapt ce diferă de situația fapt reținută în speță. Atâta vreme cât, așa cum s-a reținut anterior, analiza unor asemenea argumente factuale este incompatibilă cu judecata în recurs, ele nu vor forma obiect de analiză în prezenta cale de atac. Situația de fapt reținută în speță este aceea că reclamanta recurentă a primit prin poșta electronică solicitarea pârâtului de a elabora înscrisul atacat, iar ulterior s-a adresat unui avocat pentru eliberarea acestuia în condițiile prescrise de Legea 51/1995. În acest context s-a apreciat că, prin diligențe rezonabile, aceasta putea determina toate consecințele juridice ale întocmirii actului în condițiile în care reclamanta este o persoană adultă, cu o experiență de viață ce îi permitea cunoașterea consecințelor declarației date, dincolo de ascendentul sentimental invocat. Situația astfel reținută relevă că recurenta reclamantă a avut posibilitatea reală și concretă de a cunoaște efectele declarației pe care a elaborat-o, prin prisma atât a însușirilor personale cât și a demersului de a contacta un profesionist-avocat pentru redactarea actului. Circumstanțe particulare reținute astfel relevă posibilitatea concretă și efectivă a declarantei de a face verificări adecvate spre a identifica efectele/consecințele pe care le-ar produce actul solicitat de pârâtul intimat, asemenea verificări reprezentând diligențe ce corespund standardului juridic abstract al omului prudent și diligent (bonus pater familias), și implicit inexistența unor manopere viclene ale intimatului pârât care să fi avut aptitudinea reală de a provoca o stare de eroare în sensul celei la care se referă art. 1214 alin. (1) din C. proc. civ. 3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că decizia recurată conține motive străine de natura pricinii - motiv de recurs susceptibil de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. -, context în care se afirmă că instanța de apel a calificat drept contract de împrumut actul juridic a cărui nulitate s-a solicitat, deși niciuna dintre părți nu i-a atribuit o atare natură juridică și nici nu a existat o cerere reconvențională prin care să se solicite o statuare în acest sens. Înalta Curte constată că și această critică este formulată cu neobservarea contextului în care sunt expuse considerentele pretins străine de natura pricinii. Din lecturarea considerentelor care relevă analiza instanței de prim control judiciar reiese că noțiunea de "contract de împrumut", precum și cele de "datorie preexistentă" respectiv "obligație preexistentă" au fost utilizate spre a circumstanția textul actului juridic a cărui valabilitate a fost analizată și sensul aparent al acestui text, și nicidecum cu valoarea unei statuări prin care să se fi tranșat relativ la opiniile diferite ale părților în privința naturii juridice a transferului de bani la care acel act se referă. Asemenea referiri nu puteau fi evitate în condițiile în care problema litigioasă era aceea de a se stabili dacă este sau nu incidentă sancțiunea nulității pentru dol a unui act care consemna "declar pe proprie răspundere, cunoscând dispozițiile art. 326 C. pen., că am primit cu titlu de împrumut, de la B. (…)", iar teza susținută prin cererea de chemare în judecată a fost aceea că menționata declarație "nu consemnează adevărul respectiv existența unui împrumut iar conținutul a fost dictat, în mare parte, de către reclamant, prin mailul din 23.07.2014". Raportat la cadrul procesual astfel stabilit prin cererea de chemare în judecată - care a s-a păstrat și în apel, în raport de exigențele art. 478 din C. proc. civ. - referirile la conținutul declarației ilustrează un demers analitic necesar, iar nu o depășire a limitelor învestirii. În alte cuvinte, analiza realizată de instanța de apel relevă verificarea valabilității actului juridic din perspectiva dolului, ca viciu de consimțământ, iar nu tranșarea problemei de drept a naturii juridice a transferului de bani ce a avut loc între părți anterior datei la care a fost redactat respectivul înscris. Este relevant a fi precizat, în acest punct al analizei, că în hotărârea primei instanțe s-a și menționat că susținerile divergente ale părților relative la scopul transmiterii sumelor menționate în "declarație" sunt sugestive pentru ilustrarea unei simulații și că excedează obiectului litigiului tranșarea unei asemenea chestiuni. În ce privește critica prin care se susține caracterul eronat al considerentului care se regăsește la fila x alin. (6) din decizia recurată, anume că s-a reținut eronat "convenția părților, de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărțirea profitului în cote egale", se constată că a rămas fără obiect pentru că acest text a fost înlăturat prin încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunțată la data de 11.06.2020. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului exercitat împotriva deciziei civile nr. 1331A/24.10.2019, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent. Prin recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale - pronunțată a data de 11.06.2020 în dosarul cu același număr - se susține în esență că instanța a dispus în mod eronat modificarea considerentului inițial expus la fila x paragraful 6 și cu privire la alte aspecte decât cele ce erau vizate de sesizarea formulată de partea recurentă. Se mai susține că adăugarea unei idei noi la respectivul considerent constituie o completare a hotărârii, fără a se fi dispus citarea părților astfel cum cere această din urmă procedură. Verificând încheierea recurată, se constată că prin ea s-a dispus reformularea considerentului ce se regăsea la fila x paragraful 6 din decizia asupra apelului, iar această reformulare a constat, pe de o parte, în eliminarea constatării că înscrisul -declarație conține "convenția părților de a vinde imobilele de comun acord după rambursarea împrumutului" și, pe de altă parte, în adăugarea unui alt argument. Prima dintre aceste modificări a fost consecința admiterii sesizării/cererii formulate de recurenta apelantă, iar cea de-a doua a fost consecința unei sesizări din oficiu. Înalta Curte constată că este discutabilă compatibilitatea oricăror modificări (adică și de înlăturare, și de completare) aduse considerentelor unei hotărâri parcurgându-se procedura reglementă de art. 442 din C. proc. civ. (îndreptarea erorilor materiale), dar câtă vreme judecata pendinte se realizează în recursul părții căreia i s-a încuviințat cererea de îndreptare a erorii este inutil a se realiza o analiză ce ar putea conduce la reținerea unui viciu procedural din această perspectivă, eventuala constatare a neconformității soluției cu norma procedurală fiind de natură a intra în conflict cu principiul non reformatio in pejus. Pe de altă parte, se constată că modificarea făcută în urma sesizării din oficiu a instanței de apel are aceleași coordonate ca și cea care s-a realizat la solicitarea părții, anume reprezintă o reconfigurare a evaluării expuse în privința probelor, evaluare care se regăsea în considerentul respectiv. Această reconfigurare a costat în adăugarea constatării "mențiunea propusă de reclamant, prin email, fiind de a vinde investiția de comun acord după rambursarea împrumutului, cu împărțirea profitului în cote egale", iar recurenta nu a relevat vreo vătămare - de natura celor la care se referă prevederile art. 488 din C. proc. civ. - care să îi fi fost cauzată prin conținutul astfel reconfigurat al considerentului. Susținerea recurentei că îndreptarea care s-a dispus corespunzător sesizării din oficiu ar reprezenta o completare a hotărârii și ar fi impus citarea părților - corespunzător procedurii specifice reglementate prin art. 444 din C. proc. civ.- este nefondată dat fiind faptul că instanța de apel nu a pronunțat o soluție din categoriile la care se referă art. 444, anume una care să remedieze omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la un capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. În plus,în procedura de soluționare a sesizării relative la îndreptarea erorii materiale s-a și dispus citarea părților, astfel cum reiese din dispoziția luată de instanța de apel în ședința din camera de consiliu din data de 14.05.2020. Având în vedere considerentele reținute, se constată că nu se verifică existența pretinsei vătămării a drepturilor procesuale ale recurentei, astfel că nu se poate reține incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. relativ la soluția adoptată prin încheierea din data de 11 iunie 2020. Față de considerentele reținute și de prevederile art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefondate, a recursurilor astfel cum au fost susținute prin motivele anterior analizate.