ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2299/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 18 iulie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București și Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să emită o ofertă scrisă de compensare cu alt imobil echivalent valoric apartamentului nr. x de la et. 7 din blocul Soutzo, situat în București, str. x și cotei indivize de 8,1% din dreptul de proprietate asupra terenului de 875,39 mp, aferentă apartamentului, în executarea sentinței civile nr. 2140 din 24 octombrie 2018 a Tribunalului București, definitivă prin decizia civilă nr. 725A din 9 mai 2019 a Curții de Apel București, pronunțate în dosarul nr. x/2017. În drept, în ceea ce privește competența și timbrajul, reclamantul a indicat dispozițiile art. 35 alin. (1) 1 și alin. (5) din Legea nr. 165/2013. La termenul din 17 decembrie 2019, tribunalul a pus în discuție temeiul de drept al acțiunii, reprezentantul reclamantului arătând că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Sentința pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 2891 din 17 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București și Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Decizia pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 1230A din 12 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul formulat de reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2891 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în contradictoriu cu pârâți Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București și Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor Formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată pentru autoritate de lucru judecat.

Calea de atac a recursului: Împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă a declarat recurs reclamantul A. la 27 ianuarie 2021. Prin cererea de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea soluționării excepției autorității de lucru judecat. În opinia sa, în cazurile reglementate de prevederile art. 35 alin. (1) 1 din Legea nr. 165/2013, hotărârile judecătorești sunt supuse căii de atac extraordinare a recursului. A apreciat că, întrucât a solicitat obligarea intimaților la îndeplinirea procedurii administrative de lansare a unei oferte cu propunere de compensare cu alt imobil, această chestiune privește "modalitatea de aplicare a prevederilor" Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Prin notele scrise depuse la 26 octombrie 2021, recurentul a precizat că în privința acțiunilor reglementate de art. 35 alin. (1) 1 nu se pot aplica prevederile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Apărările formulate de părți: Intimații nu au depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 499 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Dispozițiile art. 483 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. statuează că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de soluționarea notificării cu privire la imobilul preluat în temeiul art. 1egii nr. 10/2001 și al Legii nr. 165/2013, emiterea unei oferte de compensare cu un alt imobil echivalent valoric reprezentând o etapă în acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cât privește temeiul de drept al cererii, se reține că reclamantul a indicat dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, (1) "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării." (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. În conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text de lege, "În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi." Prin dispozițiile art. 35 alin. (4) se prevede că hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. Față de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 35 alin. (4) din Legea 165/2013, decizia civilă nr. 1230A din 12 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, atacată în prezenta cauză, este o hotărâre definitivă, considerent pentru care nu este supusă, prin lege, căii de atac a recursului. Susținerile recurentului în sensul că și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 35 alin. (1) 1 din Legea nr. 165/2013, cărora nu li se aplică dispozițiile art. 35 alin. (4) din același act normativ, sunt neîntemeiate. Dispozițiile art. 35 alin. (1) 1 din Legea nr. 165/2013, introduse prin Legea nr. 212/2018 prevăd următoarele: "Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii." Înalta Curte reține că aceste prevederi reglementează competența funcțională a secțiilor civile în materia litigiilor care vizează executarea deciziilor emise în aplicarea acestei Legii nr. 165/2013, legiuitorul realizând un regim unitar de reglementare în materie. Astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, prin introducerea alin. (1) 1 al art. 35, intenția legiuitorului a fost aceea ca toate litigiile privind modalitatea de aplicare a Legii nr. 165/2013, fără distincție în legătură cu obiectul acestora, să fie date în competența secției civile a tribunalului. Acest text de lege are valoare de normă procedurală, care consacră soluția potrivit căreia, deși dispoziția entității deținătoare reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual, fiind emis de către autoritatea administrativă în regim de putere publică, totuși calea legală de contestare a acestui act administrativ nu este acțiunea în contencios administrativ, ci calea acțiunii civile, reglementată de către dispozițiile art. 35 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Așadar, dispozițiile legale evocate nu pot fi interpretate în sensul invocat de către recurent, motiv pentru care acestea nu au relevanță sub aspectul admisibilității căii de atac a recursului. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Pentru considerentele prezentate, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii acestei căi de atac, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul A. ca inadmisibil.