ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1711/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 27.06.2016, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecata pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria Municipiului București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate dreptul reclamanților de a primi măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. x, preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 111/07.04.1986, poz. 66/94; soluționarea notificării nr. x/10.08.2001, ce face obiectul dosarului nr. x/13.08.2001 constituit în baza Legii nr. 10/2001 privind imobilul teren și construcții situate în București, str. x, sector 5; stabilirea calității de persoane îndreptățite a reclamanților în baza Legii nr. 10/2001 la acordarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea 10/20101 pentru imobilul mai sus menționat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 07.04.2015, reclamantul a precizat că înțelege să se judece în calitate de pârât cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nu cu Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În drept au fost invocate mai multe prevederi, printre care și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

2 .Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 966 din 23 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Primăria Municipiului București și a soluționat pe fond notificarea x/2001 (dosar administrativ 12095), a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri compensatorii pentru cota de 7/40 deținută de autoarea reclamanților, C. din imobilul teren în suprafață de 778 mp. situat în București, str. x, precum și pentru cota de 7/40 deținută de autoarea reclamanților, C. din construcția demolată situată la aceeași adresă, în suprafață construită de 143 mp (cu fundație din beton, pereți din cărămidă și paiantă, planșee din lemn, învelitoare din carton și tablă, pardoseli din dușumea și 3 sobe) constând în măsuri compensatorii prin puncte în condițiile Legii 165/2013, a respins capătul 4 de cerere, ca nefondat și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General la 2000 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel toate părțile litigiului.

3 . Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1320A din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția inadmisibilității motivului 2 din cererea de apel inițială a reclamanților. A respins, ca nefondate, apelurile exercitate în cauză și a obligat pe apelantul-pârât să plătească intimaților-reclamanți cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanții A. și B..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Nu au fost depuse puncte de vedere la raport.

La termenul din 17 septembrie 2020, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Instanțele de fond au reținut că acțiunea promovată de reclamanți vizează soluționarea pe fond a notificării nr. x/10.08.2001, prin acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care Primăria municipiului București nu s-a pronunțat asupra cererii de restituire în termenul stabilit de legiuitor. Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță în conformitate cu statuările cuprinse în decizia nr. 20/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

În raport de aceste statuări și de obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost conturat de reclamanți, se va reține incidența în speță a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

Contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 îi este asimilată și acțiunea prin care persoana ce se pretinde îndreptățită reclamă refuzul de soluționare a notificării de către entitatea deținătoare, solicitând acordarea de măsuri reparatorii, cum este ipoteza dedusă judecății în prezenta cauză.

Sub acest aspect este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În prezentul dosar tocmai aceasta este situația, reclamanții solicitând soluționarea pe fond a notificării nr. x/10.08.2001, întrucât nu a fost soluționată de pârâta Primăria Municipiului București, deși au trecut mai bine de 16 ani de la depunerea acesteia.

Prin urmare, litigiul de față este întemeiat pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001, în art. 26 alin. (3) teza a II a, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prevede că "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel " .

Rezultă deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2011, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului de competența curții de apel.

De asemenea, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data de 25 noiembrie 2010.

Or, în cauză hotărârea tribunalului a fost pronunțată ulterior acestei date, respectiv la 23 aprilie 2018. Ca atare, prezentei cauze, îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată de Legea nr. 202/2010.

În cauză, sunt însă incidente și dispozițiile tranzitorii ale art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intrată în vigoare ulterior Legii nr. 202/2010, care a modificat Legea nr. 10/2001, potrivit cărora " Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs, ori, după caz, legea folosește o altă expresie similară."

Față de cele sus-menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 rezultă că hotărările recurate, atacate în speță, nu sunt susceptibile de recurs, fiind pronunțate de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În consecință, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1320 A din 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.