ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2231/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea litigiului Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 17.09.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., Fondul de Garantare a Asiguraților și Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, să se constate deschisă succesiunea numitului D., decedat la data de 05.10.2016; să se constate că moștenitorii acestuia sunt B., în calitate de soție supraviețuitoare și C., în calitate de fiică; să se constate că masa succesorală este compusă din apartamentul nr. x din Aleea x, se. 1, apartamentul nr. x din str. x, se. 1, sector 2; să fie obligați pârâții, în solidar, la plata următoarelor sume: a) 4.783,99 RON cheltuieli cu spitalizarea și cu medicamentele, conform adeverințelor medicale și rețetelor de medicamente, precum și cheltuieli pe care le-a efectuat cu transportul la spital; b) 27.600 RON echivalentul a 6.000 euro contravaloarea autoturismului proprietate personală marca x, ce a fost distrus complet; c) 1.380.000 RON daune morale; să fie obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 1510/21.06.2019, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins cererea de chemare în garanție a E. S.A. prin lichidator judiciar F., ca inadmisibilă; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. în privința capetelor de cerere privind constatare deschisă succesiunea numitului D., constatare moștenitori și masă succesorală și a respins aceste petite ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei G. continuator al H. și a respins acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei părți fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții B. și C. și Fondul de Garantare al Asiguraților.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 701/A/06.07.2020, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimata B., în cuantum de 4078 RON.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici: - În mod greșit au apreciat instanțele inferioare că acțiunea de drept comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților este inadmisibilă. Susținerea că acțiunea împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților este supusă exclusiv procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 213/2015, iar calea dreptului comun este oprită, este greșită; - Legea nr. 213/2015, chiar dacă prevede calea de atac împotriva deciziei pronunțate de Comisie, în art. 13 alin. (5), nu interzice acțiunea de drept comun (așa cum este cazul Legii nr. 112/1995, de exemplu), nu restrânge acțiunea de dezdăunare numai la această procedură specială. În aceste condiții, rezultă că acțiunea de drept comun este permisă și că singura cerință a Legii nr. 213/2015, ce trebuia a fi îndeplinită, era cea referitoare la formarea raportului de drept dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorul de asigurări, adică cererea de plată; - Recurentul a depus în fața Fondului de Garantare a Asiguraților cereri de dezdăunare, la data de 14.05.2018, fiind înregistrate sub nr. x și y. Acestea au fost respinse pe considerentul că reclamantul ar fi trebuit să se înscrie în masa credală în cadrul falimentului asigurătorului E. S.A.. În aceste condiții, raportul de drept civil era format prin depunerea cererii, așa încât reclamantul poate urma atât procedura specială, cât și pe aceea de drept comun. Cum posibilitatea reclamantului de a se înscrie în masa credală nu exista (deoarece la 14.08.2016 - data punerii în mișcare a acțiunii penale - termenul de 90 de zile deja expirase, acesta împlinindu-se la data de 28.07.2016 - 90 de zile începând cu data de 28.04.2016, când E. S.A. a intrat în faliment), recurentul solicită să se constate că sunt incidente dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 (varianta în vigoare în 2016), iar Fondul de Garantare a Asiguraților este titularul obligației de dezdăunare. - În aceste condiții, Fondul de Garantare a Asiguraților avea calitate procesuală, iar instanțele inferioare au pronunțat o soluție greșită.

Procedura filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09.06.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 27.10.2021.

Apărări formulate în cauză La data de 18.02.2021, intimatele-pârâte B. și C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel. Totodată, au invocat excepția netimbrării acțiunii la valoarea pretențiilor solicitate, apreciind că nu pot fi reținute dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind scutirea de la plata taxei de timbru, și excepția inadmisibilității solicitării privind dezbaterea succesiunii, stabilirea calității de moștenitori și a masei succesorale. La data de 10.03.2021, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. - Este greșită critica potrivit căreia instanțele de fond au apreciat eronat că acțiunea de despăgubire întemeiată pe normele dreptului comun (C. civ.) dedusă judecății împotriva părții pârâte, Fondul de Garantare a Asiguraților, nu ar fi admisibilă, deoarece ar fi supusă exclusiv procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților. Dreptul comun desemnează acele norme juridice aplicabile unui raport de drept ori de câte ori nu există reglementări legale speciale, derogatorii. Când însă legiuitorul edictează pentru anumite raporturi juridice, în considerarea specificului lor, norme juridice speciale (derogatorii), acestea se aplică cu prioritate în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală fiind înlăturată de la aplicare. În ceea ce privește raportul juridic dintre creditorul de asigurări și Fondul de garantare a asiguraților având ca obiect plata de despăgubiri în caz de producere a riscului acoperit printr-o poliță de asigurare valabilă încheiată cu un asigurător pentru care Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a constatat insolvența, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legiuitorul a edictat norme de drept speciale prin Legea nr. 213/2015, derogatorii de la dreptul comun. În acest sens, art. 14 alin. (1) din lege prevede că Orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12 1 și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept. Statuând asupra condițiilor de plată și a plafonului de garantare, prin normele legii speciale, legiuitorul a reglementat, deopotrivă, și condițiile în care se valorifică dreptul de acces la o instanță prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Anume, dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma consolidată la 27.07.2005, prevăd că împotriva deciziei de respingere emisă de partea pârâtă se poate formula contestație în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. Norma de drept la care se face trimitere stabilește instanța competentă să judece contestația, anume secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, precum și faptul că hotărârea acestei instanțe poate fi atacată cu recurs. În atare condiții, în considerarea existenței unor norme de drept speciale, care sunt de strictă interpretate, în mod corect instanța de apel a statuat că pentru a obține plata creanței de partea pârâtă, Fondul de Garantare a Asiguraților, rezultată din contractul de asigurare încheiat cu un asiguratorul E. S.A., în insolvență, partea reclamantă avea a urma exclusiv procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015. Considerentele arătate fac inutilă analizarea susținerilor prin care partea reclamantă pretinde o greșită interpretare a dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât competența instanței de contencios administrativ nu a fost indicată în prezenta cauză în temeiul normelor de drept prevăzute de această lege specială. - este greșită și critica potrivit căreia atâta timp cât Legea nr. 213/2015 nu interzice prin normele sale acțiunea de drept comun (cum este cazul Legii nr. 112/1995, de exemplu), acțiunea în despăgubire întemeiată pe normele dreptului comun ar fi admisibilă. Împrejurarea că actul normativ special nu conține o normă prin care să prevadă inaplicabilitatea normelor de drept comun asupra raportului juridic civil de despăgubire născut între creditorul de asigurări și Fondul de garantare a asiguraților nu prezintă relevanță, întrucât nu era necesar să fi fost edictată. Așa cum s-a arătat, aplicarea prioritară a normelor de drept speciale se realizează nu în temeiul unor interdicții stipulate expres prin legea specială, ci în baza principiului specialia generalibus derogant, care semnifică pentru instanță obligativitatea aplicării normei speciale și că norma generală nu poate înlătura de la aplicare norma specială. De altminteri, nici în cazul care legea recunoaște un drept de opțiune între mai multe proceduri judiciare pentru valorificarea aceluiași drept, contrar susținerilor din recurs, părțile nu pot folosi, simultan ori succesiv, toate procedurile, întrucât, în aplicarea principiului electa una via non datur recursus al alteram, dreptul de opțiune se stinge la momentul alegerii primei procedurii judiciare. Or, rezultă că partea reclamantă a optat pentru valorificarea dreptului de creanță de asigurări în cadrul procedurii Legea nr. 213/2015, sens în care a înregistrat la data de 14 mai 2018, sub nr. x și nr. y, două cereri de plată a despăgubirilor. Împotriva deciziilor nr. 15180/12.06.2018 și nr. 15864/16.07.2018, prin care cererile de plată au fost respinse, partea reclamantă a formulat contestațiile înregistrate dosarele nr. x/2018 și nr. y/2019 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin deciziile nr. 5191/10.12.2018 și nr. 5507/20.12.2018 pronunțate în dosarele menționate (conform informațiilor I.), Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, contestațiile, statuând, cu putere de lucru judecat, că partea reclamantă nu și-a exercitat dreptul de creanță decurgând din polița de asigurare încheiată cu asiguratorul E. S.A. în termenul legal, de 90 de zile, prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, termen imperativ a cărui nerespectare, potrivit dispozițiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cerere de plată a acestei creanțe împotriva părții pârâte. Prin hotărârile judecătorești menționate, s-a statuat, totodată, și cu privire la modul de calcul al termenului de 90 de zile, înlăturându-se apărarea părții reclamante potrivit căreia dreptul de a cere plata creanței s-ar fi născut la momentul stabilirii persoanei vinovate de producerea accidentului, întrucât propune stabilirea unui alt termen subiectiv în raport de care să se analizeze curgerea termenului de depunere a cererii de plată, ceea ce nu este permis. - Nefondată se dovedește a fi și critica potrivit căreia acțiunea civilă întemeiată pe normele dreptului comun se impunea a fi declarată admisibilă în considerarea faptului că la data de 14.08.2016, data punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se împlinise la 28.07.2016 și, deci, nu mai era în termen să se înscrie, astfel cum au indicat instanțele de judecată, la masa credală a asigurătorului E. S.A.. Critica, formulată confuz, evidențiază posibilitatea recunoscută creditorului de asigurări prin dispozițiile Legii nr. 213/2015 de a-și recupera creanța și în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea insolvenței nr. 85/2014. În acest sens sunt dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 care prevăd următoarele: Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2). Considerentele hotărârii recurate în care sunt arătate procedurile judiciare în cadrul cărora partea reclamantă, în calitate de creditor de asigurări, își putea valorifica creanța sunt considerente explicative ale soluției de inadmisibilitate. Indicarea în cuprinsul unor astfel de considerente, explicative, a unor acte normative speciale, nu permit părții formularea, prin recurs, a unor critici de nelegalitate întemeiate pe normele de drept prevăzute de aceste acte, întrucât interpretarea și aplicarea normelor de drept speciale, astfel cum s-a arătat, nu este în competența instanței civile de drept comun. Așa fiind, în procesul pendinte, nu pot fi analizate chestiuni privitoare la modalitatea de calcul a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (chestiune lămurită, de altminteri, în considerentele hotărârilor instanțelor de contencios administrativ indicate) ori a termenului pentru înscrierea la masa credală prevăzut de Legea nr. 85/2014. Pe de altă parte, analiza nici nu este relevantă, întrucât nerespectarea de către partea reclamantă a termenelor legale imperative prevăzute de legile speciale nu deschide acesteia calea dreptului comun, cum eronat pretinde, ci impune sancțiunea decăderii, în temeiul art. 2545 alin. (2) C. civ., astfel cum s-a statuat prin hotărârile instanțelor de contencios administrativ și fiscal. - La fel, nici invocarea modificării aduse normei de drept prevăzute de dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prin O.U.G. nr. 102/2021, modificare prin care s-a stabilit în favoarea instanței civile competența de a judeca contestația împotriva deciziei de respingere a cererii de plată emise de Fondul de Garantare al Asiguraților, nu conduce la soluția admisibilității cererii de despăgubire din procesul pendinte. Norma de drept modificată nu este aplicabilă, pe de o parte, deoarece în prezenta cauză a fost dedusă judecății o acțiune întemeiată dispozițiile de drept comun, art. 1560, art. 954 și urm., art. 963 și urm., art. 870 și urm., art. 1391-1392 și art. 252 și urm. C. civ. și nu o contestație, întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Pe de altă parte, dispozițiile art. 27 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanțelor de fond rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel că nu sunt relevante eventuale modificări aduse normelor de procedură pe parcursul desfășurării judecății. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă.