ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 880/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, la data de 4 mai 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 5300/12.04.2017, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 90.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință aferentă termenului de la data de 29.11.2018, luând act de decesul reclamantului, Curtea a dispus introducerea în cauză în calitate de părți reclamante a moștenitorilor legali B., C. și D..

Prin sentința civilă nr. 6 din 7 ianuarie 2019, Curtea de Apel București:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat în parte decizia nr. 5300/12.04.2017, emisă de pârâtul FGA, doar în ceea ce privește suma reprezentând daunele morale și suma reprezentând despăgubirile materiale pentru bunul avariat;

- a obligat pârâtul FGA în consecință, la emiterea unei noi decizii, prin care să acorde reclamanților daune morale în cuantum de 43.466 RON și despăgubiri materiale pentru bunul avariat în cuantum de 8.899 RON;

- a respins în rest acțiunea;

- a menținut decizia atacată în privința sumei de 607 RON, reprezentând daune materiale aferente vătămării corporale suferite de A. în urma accidentului rutier din data de 10.05.2015;

- conform art. 451-453 C. proc. civ., a obligat pârâtul FGA către reclamanta B., la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat aferent părții din acțiune admise, redus în mod corespunzător;

- a respins în rest, cererea reclamantei B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal casarea sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea motivării soluției dispuse, iar în subsidiar, casarea sentinței atacate și, în rejudecarea pe fond, respingerea în tot a acțiunii, cu consecința menținerii deciziei FGA nr. 5300/12.04.2017, emise în cadrul analizării dosarelor de daună cu numerele unice x si y. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată nu arată motivele de fapt și de drept care au dus la admiterea parțială a cererii reclamanților, regăsindu-se doar suținerile părților implicate în litigiu, astfel că, hotărârea pronunțată nu corespunde exigentelor menționate în cadrul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

În considerentele hotărârii recurate nu există nicio frază care să poată fi apreciată ca o motivare convingătoare, iar în această situație este imposibil de exercitat controlul judiciar, fapt pentru care, se impune casarea sentinței si trimiterea cauzei spre reiudecare aceleiași instanțe, soluția casării fiind justificată prin aceea că nemotivarea hotărârii echivalează cu o necercetare a fondului pricinii.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea normelor de drept material.

Cu privire la daunele morale, majorate de instanță de la suma în cuantum de 31.875 RON la suma în cuantum de 43.466 RON, recurentul-pârât consideră că prima instanță a aplicat greșit prevederile Legii nr. 213/2015, precum și Decizia FGA nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea și completarea Deciziei nr. 142/25.05.2016 emisă de Directorul General al Fondului de Garantare a Asiguraților prin care s-a aprobat Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (materiale și morale) izvorâte din cazuri de vătămare corporală sau deces prin raportare la consecințele suferite de victimă.

Menționează că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, asa cum sunt definite la art. 5.

Rezultă așadar, din textul legii, că F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, susține că Procedura aprobată prin Decizia nr. 142/2016 și modificată prin Decizia nr. 258/2016 reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului danelor morale.

Procedura internă prevede limite minime si maxime ale despăgubirii care sunt raportate la numărul de zile de îngrijiri medicale, iar între aceste limite valorile în concret trebuie stabilite în raport de anumiți indicatori particulari fiecărei spețe.

Recurentul-pârât arată că s-a raportat la această procedură, respectiv la Anexa 2 din Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese – criterii determinante vătămări corporale prag 2, potrivit căruia este considerată vătămare corporală gravă cea care necesită un număr de cel puțin 30 de zile îngrijiri medicale și de maxim 90 de zile, cu precizarea că încadrarea în punctaj se va face spre minim dacă vătămarea corporală a avut ca urmare una dintre consecințele expuse în cadrul acestui prag și spre maxim dacă vătămarea corporală a cumulat cel puțin două consecințe dintre cele expuse la acest prag (210 RON – 500 RON/zi de îngrijire medicală), astfel că s-a acordat valoarea de 425 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, rezultând 31.875 RON (75 zile x 425 RON/zi = 31.875 RON).

Consideră că suma de 31.875 RON acordată cu titlu de daune morale reprezintă o sumă rezonabilă raportat la gravitatea vătămării, durata afectării stării de sănătate, precum și neplăcerile asociate acestora.

Sigur că nu există un sistem care sa repare pe deplin daunele morale constând din dureri psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții, însă, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.

Mai arată recurentul-pârât că raportarea strict la numărul de zile de îngrijiri medicale nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate a Deciziei nr. 5300/12.04.2017, în condițiile în care, un astfel de barem corespunde principiului fundamental de drept al egalității, presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, fără a exclude, ci dimpotrivă implicând soluții juridice diferite pentru situații diferite.

În consecință, în raport de probatoriul administrat, instanța de fond a apreciat în mod greșit că despăgubirile acordate de F.G.A. nu sunt de natură a oferi o satisfacție compensatorie, înțelegând să majoreze cuantumul daunelor morale până la concurența sumei de 43.466 RON.

Referitor la daunele materiale pentru bunul avariat, majorate de instanță de la suma în cuantum de 6.674 RON la suma în cuantum de 8.899 RON, recurentul-pârât consideră că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 50 ale Ordinului A.S.F. nr. 14/2011.

Având în vedere prevederile art. 50 alin. (9) din Ordinul A.S.F. nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data emiterii poliței de asigurare RCA nr. x, precum și faptul că valoarea unui autovehicul la data producerii accidentului se calculează de obicei plecând de la valoarea de nou, probată cu documente justificative sau preluată din cataloage specializate, din care se scade uzura valorică, recurentul-pârât susține că valoarea de piață a tipului de autoturism din speță este în cuantum de 8.899 RON, astfel că, potrivit art. 50 alin. (12) din Ordinul nr. 14/2011 valoarea maximă a despăgubirii este în cuantum de 6.674,25 RON (calculându-se după cum urmează: 8.899 RON x 75 % = 6.674,25 RON).

Prin urmare, instanța de fond a dispus în mod greșit admiterea sumei în cuantum de 8.899 RON, aplicând greșit dispozițiile art. 50 ale Ordinului nr. 14/2011.

O alta critică adusă de recurentul-pârât hotărârii pronunțate în fond se referă la obligarea sa la plata directă a despăgubirilor cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Arată că, potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, acțiunea în justiție pe care petenții o au împotriva FGA este contestația la decizia de respingere, în tot sau în parte, a cererilor de plată formulate de aceștia pentru plata de despăgubiri/indemnizații ce decurg din contracte de asigurări, iar nu acțiunea în pretenții prin care se solicită obligarea F.G.A. la plata unor sume de bani. Or, în speța prezentă petitul 2 al acțiunii a fost reprezentant de obligarea FGA la plata sumei în cuantum de 90.000 RON.

În opinia recurentului-pârât, instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile și competențele Comisiei Speciale din cadrul F.G.A., singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanța având competența să verifice doar legalitatea deciziilor F.G.A.

Prin urmare, instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală care se impune a fi casată de instanța de recurs, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

4.1. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți D. și C. solicită respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.

4.2. Intimata-reclamantă B. a formulat întâmpinare la dosarul instanței de recurs, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepțiilor nulității și a inadmisibilității recursului pârâtului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, invocate prin întâmpinarea intimatei-reclamante B., au fost respinse pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii sau străine cauzei. Deși a susținut, pasager, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, recurentul nu a detaliat această critică, iar argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale relevante, urmând a fi analizată din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, sentința recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanța a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus în mod clar și fără elemente de contradictorialitate silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza. Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, printr-o primă critică formulată, recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a intrepretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Din această perspectivă, de principiu, cuantumul/câtimea despăgubirilor morale stabilite de prima instanță conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă prin calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentința de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce permit, însă, doar verificarea manierei în care criteriile de identificare a prejudiciului moral au fost aplicate de primul judecător, iar nu și modul în care acesta și-a exercitat dreptul de apreciere din perspectiva câtimii valorii acordate cu titlu de despăgubire, instanța de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză.

Potrivit art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 (în temeiul căreia a fost emisă decizia contestată), în cazul vătămărilor corporale, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Instanța de control judiciar reține că Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia a fost formulată cererea de plată adresată de recurenți FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială, atât FGA, cât și instanțele învestite ulterior cu contestațiile celor nemulțumiți de sumele acordate, având îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenței de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanțelor particulare ale fiecărui caz.

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului (sau de persoanele care au suferit o vătămare de ordin moral ca urmare a evenimentului rutier), importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situația familială, socială și profesională a solicitantului despăgubirilor.

Astfel, Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizație pentru satisfacție echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Astfel, întinderea despăgubirilor morale este subordonată unui drept de apreciere, a cărui existență este reglementată inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., intenția legiuitorului în acest sens fiind evidențiată de conținutul normativ al textului de lege, în care, în sintagma: "poate fi acordată și o despăgubire", este utilizat verbul tranzitiv "a putea" (ce este un indicativ al unei opțiuni).

Cu toate acestea, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporționalității. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit), fără a fi depășită sfera unor compensații echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate.

Aplicând aceste considerente de ordin legislativ și teoretic la speța de față, Înalta Curte reține că, prin cererea sa de recurs, pârâtul FGA nu a contestat urmările negative suferite de reclamant, astfel cum au fost constatate de instanța de fond, ci a invocat legalitatea actului administrativ atacat, apreciind că, în stabilirea cuantumului daunelor, a ținut seama de criterii determinante și încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă, în raport cu numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea vătămărilor corporale suferite de reclamant ca urmare a accidentului în care a fost implicat.

Înalta Curte constată că, deși prin elaborarea respectivei proceduri interne, recurentul-pârât a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv și rezonabil în stabilirea despăgubirilor morale solicitate de persoanele vătămate, procedura internă trebuie corelată cu principiul reparării prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., dar și de jurisprudența instanțelor naționale, care trebuie privită în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

Instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează, în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015, plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru acestea.

Așadar, nu pot fi primite susținerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcție de gravitatea vătămării și numărul de zile de îngrijiri medicale, întrucât normele interne, reprezentate de Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, nu prevalează dispozițiilor art. 1391 din C. civ.

Pe de altă parte, reține instanța de control că dispozițiile normative invocate de recurentul-pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

Nu în ultimul rând, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant, demersul instanței nereprezentând o simplă stabilire formală a cuantumului daunelor pe baza unei proceduri care nu ar ține seama de particularitățile fiecărui caz analizat.

Astfel, din considerentele sentinței recurate, rezultă că judecătorul fondului s-a raportat la jurisprudența actuală în materie, iar în procesul de cuantificare a daunelor morale acordate reclamantului a avut în vedere aspecte omise de autoritatea pârâtă, respectiv că pe parcursul judecării dosarului s-au descoperit urmări mai periculoase asupra sănătății și integrității corporale a reclamantului (astfel cum au fost ilustrate în certificatul medico-legal eliberat de serviciul de medicină legală și expertiza medico-legală efectuată în cauză), raportându-se inclusiv la criteriile consecințelor negative suferite de persoana păgubită.

Înalta Curte constată că parametrii concreți ai cauzei au fost analizați în mod adecvat de prima instanță, care a concluzionat cu privire la caracterul echitabil al sumei de 579,546 RON/zi de îngrijire medicală în raport de intensitatea prejudiciului suferit.

În concluzie, reclamantul fiind îndreptățit, în temeiul Legii nr. 213/2015, la repararea prejudiciului moral, se constată că în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantumul acordat.

Printr-o a doua critică, recurentul-pârât susține că instanța de fond a majorat cuantumul daunelor materiale, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 din Ordinul ASF nr. 14/2011 [în realitate, art. 51 alin. (9) și alin. (12) din Norma ASF nr. 23/2014].

Prealabil, observă Înalta Curte că, deși prin recurs, FGA invocă o greșită aplicare a art. 50 din Ordinul ASF nr. 14/2011, atât în cuprinsul deciziei administrative, cât și al întâmpinării formulate în fața instanței de fond, FGA s-a raportat la prevederile incidente din Norma ASF nr. 23/2014, care, de altfel, au fost analizate și de instanța de fond. Prin urmare, dispozițiile aceleiași Norme ASF vor fi avute în vedere și de instanța de control în analiza sa.

Înalta Curte reține că în art. 51 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, se prevede ca regulă generală că despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA.

Tot Norma ASF definește cuantumul pagubei și valoarea vehiculului la data producerii accidentului, valoare stabilită potrivit prevederilor art. 52 alin. (1).

De asemenea, Norma ASF stipulează la art. 51 alin. (9) că despăgubirile nu pot depăși:

a) cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului;

b) cuantumul pagubei, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, și în cazul daunelor parțiale.

(10) Dauna totală se definește ca fiind situația în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

(11) În cazul unei daune majore, asigurătorul RCA are obligația de a comunica în scris păgubitului, în termen de 10 zile de la data avizării daunei, valoarea maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, precum și modul de calcul al acesteia.

(12) Se definește dauna majoră ca fiind dauna pentru care cuantumul despăgubirii stabilit de asigurător pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea daunelor auto depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât FGA a aplicat eronat dispozițiile art. 51 alin. (12) din Norma ASF nr. 23/2014. Acesta definește dauna majoră prin raportare la cuantumul despăgubirii stabilite de asigurătorul RCA [la care se referă art. 51 alin. (11) din Normă], iar nu la un plafon de despăgubire de către FGA a creditorului de asigurare.

Mai mult, art. 51 alin. (3) din actul normativ menționat consacră regula acoperirii integrale a întregului prejudiciu suferit (prejudiciul suportat de creditorul de creanță, iar nu doar cel derivat din costul reparațiilor).

În plus, din probatoriu nu reiese nici în ce bază a stabilit recurentul că în speță nu este vorba de o daună parțială ori de o daună totală, ci este o situație de daună majoră (deși noțiunile sunt definite diferit în Normă).

Prin urmare, recurentul-pârât în mod eronat a plafonat despăgubirea cuvenită intimatului-reclamant, iar concluzia instanței de fond că valoarea maximă a despăgubirii nu se poate stabili în conformitate cu dispozițiile art. 51 pct. 12 din Norma ASF nr. 23/2014, ci potrivit celor prevăzute la art. 51 alin. (1) din același act normativ, este legală.

În fine, nu poate fi reținut nici argumentul recurentului-pârât FGA potrivit căruia nu poate plăti direct sumele solicitate prin cererea de plată, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție. Deși în sarcina FGA există o obligație de diligență și un drept de analiză proprie a cererilor de plată și dosarelor de daună, din perspectiva existenței și cuantumului despăgubirii solicitate, plafonarea despăgubirii prin raportare la un criteriu neprevăzut de lege este contrară prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 și depășește marja de apreciere a autorității pârâte și limitele obligației de diligență.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) același Cod, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

Având în vedere și prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimații-reclamanți D. și C. a sumei de 1000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 6 din data de 7 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimații-reclamanți D. și C. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2022.