ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 203/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 11 iunie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. B. S.A. și C., ca

- să se constate caracterul ilicit al faptei de a folosi/utiliza ca mijloace de probă în procesele judiciare și în orice altă împrejurare toate înscrisurile care au fost eliberate pârâților de Arhivele Naționale cu adresa nr. x/12.11.2012, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ.

- să se interzică pârâților să folosească/utilizeze în viitor ca mijloace de probă în procesele judiciare și în orice altă împrejurare, înscrisurile care le-au fost eliberate de Arhivele Naționale cu adresa nr. x/12.11.2012 în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.

- cei doi pârâți să fie obligați, în solidar, la plata echivalentului în RON al sumei de 250.000 euro la data plății efective, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral pe care i l-au cauzat prin atingerea adusă demnității reclamantului și a memoriei tatălui său, D., prin utilizarea/folosirea ca mijloace de dovadă, în mod continuu, până în prezent, începând cu data de 12 noiembrie 2021, de înscrisuri cu caracter rasial și nazist, în dosarul nr. x/2007 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și în dosarul nr. x/2013 (devenit dosarul nr. x/2013), cu cheltuieli de judecată în temeiul art. 253 alin. (4) C. civ. raportat la art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) și art. 1386 alin. (1) C. civ.,.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 72, art. 253 alin. (1) lit. b) și c), art. 253 alin. (4) raportat la art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) și art. 1386 alin. (1) C. civ., art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 și art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții au solicitat ca instanța să dispună amendarea reclamantului, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a), cu) amenda judiciară în cuantum de 1.000 RON, cât și obligarea reclamantului, în temeiul art. 12 C. proc. civ., la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro pentru prejudiciile cauzate acestora.

Prin sentința nr. 693 din 12 noiembrie 2019, Tribunalul Bacău, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și C., ca nefondată. În temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. a aplicat reclamantului amenda judiciară în cuantum de 500 RON. A respins cererea de despăgubiri formulată de pârâtă în conformitate cu dispozițiile art. 12 C. proc. civ., ca nefondată.

Prin decizia nr. 534 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul principal promovat de reclamant și apelul incident declarat de pârâți împotriva sentinței tribunalului, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 497 C. proc. civ., solicitând casarea, atât a deciziei curții de apel, cât și a sentinței tribunalului.

Prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, a arătat că se referă la norma de procedură prevăzută de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează principiul fundamental al procesului civil potrivit căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", a cărui încălcare atrage incidența art. 174 alin. (2) din cod, pentru că principiile procesului civil sunt instituite prin norme care ocrotesc un interes public (organizarea procesului judiciar civil).

Au fost aduse critici cu privire la considerentele instanței de apel referitoare la caracterul legal sau nelegal al dovezilor, cu privire la care instanța a reținut că "poate fi apreciat de instanța care le administrează exclusiv prin raportare la prevederile art. 294 C. proc. civ., înscrisurile ori alte mijloace de probă putând fi respinse numai dacă se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau viața privată a unei persoane, dacă depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea de păstrare a secretului sau dacă depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a părții. iar pe ce altă parte administrarea în condițiile legii a unui înscris reprezintă un incident procedural se soluționează de instanța în fața căreia se propune, se încuviințează și se administrează acel mijloc de probă. Prin urmare, dacă într-un litigiu se utilizează un înscris de către pârât, reclamantul se poate opune numai în cadrul acelui litigiu pe motivul că mijlocul de probă este unul nelegal, iar dacă litigiul în care a fost folosit înscrisul a intrat în lucrul judecat o altă instanță de judecată nu mai poate aprecia asupra caracterului legal al mijlocului respectiv de probă".

În dezvoltarea acestui argument, recurentul a precizat faptul că în decizia nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2007 nu au fost individualizate înscrisurile cu caracter nazist și rasist, acestea nu au fost analizate ca mijloace de probă, nu s-a decis cu privire la acestea și că în cuprinsul acestei hotărâri instanța nu a făcut nicio apreciere în legătură cu caracterul lor legal sau nelegal.

A apreciat că, urmare a acestui fapt, intimații - pârâți au continuat să utilizeze acele înscrisuri în toate procesele judiciare ulterioare (dosarele nr. x/2013 și nr. y/2018).

De asemenea, a menționat că nicio instanță nu s-a pronunțat cu privire la caracterul respectivelor înscrisuri, despre care consideră că sunt folosite de intimați în scopul de a-și proba interesele procesuale sau de a se apăra în procesele judiciare purtate în contradictoriu cu recurentul-reclamant.

Recurentul a evidențiat obiectul acțiunii și a precizat că nu a cerut să fie constatat caracterul ilicit al înscrisurilor, ci a solicitat a se constata că folosirea lor ca mijloace de probă este o faptă ilicită.

De asemenea, a mai apreciat că nu mai este necesară constatarea caracterului ilicit al acelor înscrisuri de către o instanță din anul 2020, întrucât ele au fost anulate încă de acum 78 de ani, ca fiind acte rasiale, conform art. 1 din Legea nr. 641/1944. În plus, Hotărârea nr. 103/6.03.2013 dată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării precizează la pct. 5.2.2 că "actele normative care au stat la baza emiterii documentelor criticate de petent au avut un conținut discriminatoriu". Ca atare, a considerat că, dacă legea în baza căreia au fost emise actele este discriminatorie, evident și acele acte au fost discriminatorii, iar anularea lor prin Legea nr. 641/1944 le-a consfințit nu doar caracterul de acte rasiale, ci și caracterul de acte ilegale.

În motivarea acestui caz de casare, au fost invocate critici în sensul că instanța de apel a schimbat obiectul primului capăt de cerere, contrar celor prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a motivat decizia în sensul următor:

"caracterul legal sau nelegal al dovezilor poate fi apreciat de instanța care le administrează", în condițiile în nu a cerut instanței să constate dacă înscrisurile respective sunt probe legale sau nelegale.

A conchis criticile subsumate acestui motiv de casare cu mențiunea că decizia dată de instanța de apel este nelegală pentru că se referă la chestiuni cu care nu a fost învestită, astfel că încalcă norma de procedură prevăzută de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea absolută reglementată de art. 174 alin. (2) din cod, întrucât acea normă de procedură ocrotește un interes public, respectiv cadrul de organizare și funcționare a unui proces judiciar civil în România.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, în ceea ce privește motivarea instanței de apel în sensul că "respectivele înscrisuri nu au prin ele însele un conținut denigrator, antirasial, fiind emise însă în continuarea unei politici antievreiești", recurentul a subliniat că nu există alt litigiu în care acele înscrisuri să fie acceptate ca probe sau prin care să se fi statuat, cu autoritate de lucru judecat, că sunt "pertinente, admisibile, utile cauzei și legale".

A solicitat instanței de recurs să stabilească dacă un înscris emis în continuarea unei politici duse împotriva oricărei persoane pe criteriul rasial are sau nu conținut denigrator si rasial.

În opinia sa, nu este nevoie de niciun alt litigiu care să aibă ca obiect "caracterul licit/ilicit al legilor antievreiești și al măsurii, nedrepte, abuzive" comise împotriva tatălui său pentru ca instanța să stabilească dacă fapta de folosire a înscrisurilor emise în baza acelor legi este sau nu o faptă ilicită.

A mai considerat că motivarea menționată este contradictorie, nu poate susține soluția pronunțată de instanța de apel și, pentru că nu poate fi explicată logic, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 253 alin. (1) lit. c), art. 253 alin. (1) lit. b) și art. 253 alin. (4) raportate la art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) și art. 1386 alin. (1) C. civ.

Recurentul a făcut trimitere la motivarea instanței de apel, prin care s-a reținut că încheierea interlocutorie prin care s-a admis proba cu aceste înscrisuri se află intrată în puterea lucrului judecat, pe care a apreciat-o ca eronată. A precizat că este eronată susținerea potrivit căreia conținutul înscrisurilor de care se folosesc intimații ar fi "intrat în lucru judecat", atât timp cât nu există o încheiere interlocutorie prin care să fi fost admisă proba cu respectivele înscrisuri.

Astfel, a considerat că, pornind de la această premisă eronată, instanța de apel, ca și prima instanță, nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut, lăsând nesoluționat fondul litigiului și a subliniat care este acesta.

A mai arătat că instanța de apel a refuzat practic să judece cauza, deoarece a refuzat să aplice prevederile legale pe baza cărora trebuia să constate caracterul ilicit al faptei de folosire a respectivelor înscrisuri. A apreciat că instanța trebuia să interzică pentru viitor folosirea înscrisurilor și că ar fi trebuit să observe fapta de folosire a unor înscrisuri rasiste în procese judiciare are un evident caracter denigrator și produce suferință psihică, fiind o faptă care dă naștere dreptului la despăgubire conform art. 253 alin. (4) raportat la art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) și art. 1386 alin. (1) C. civ.

A argumentat că nu poate fi vorba despre "putere de lucru judecat" cu privire la caracterul legal al înscrisurilor folosite de intimați, în condițiile în care nicio altă instanță din România nu a statuat în vreo hotărâre pronunțată dacă înscrisurile folosite sunt legale sau nelegale, această chestiune fiind de nediscutat câtă vreme respectivele înscrisuri sunt declarate rasiale prin art. 1 din Legea nr. Legea nr. 641/1944, iar CNCD a precizat, în Hotărârea nr. 103/2013, că legile în baza cărora s-au emis au fost discriminatorii. Recurentul a susținut că nu s-a analizat în niciun fel, nici prin sentința tribunalului, nici prin decizia curții de apel, dacă folosirea de înscrisuri naziste și rasiale constituie o faptă ilicită.

Prin următoarele critici expuse s-a făcut trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul făcând referire la casarea hotărârii primei instanțe pe motiv că nu a fost analizat fondul.

În ceea ce privește chestiunea amendării recurentului de către tribunal, a apreciat că o eventuală soluție de casare a sentinței tribunalului, ca urmare a analizei fondului recursului, înlătură de jure această sancțiune ce i-a fost aplicată, întrucât efectul casării sentinței se întinde asupra întregii hotărâri.

În măsura în care instanța de recurs ar constata că niciuna dintre instanțele fondului nu au analizat fondul pretenției deduse prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, ar înseamnă că fapta de a formula cu rea-credință acțiunea nu are niciun fundament juridic, situație în care se exclude orice discuție privitoare la calea de atac care ar fi trebuit exercitată pentru exonerarea de la plata sancțiunii amenzii aplicate.

În final, a considerat că analiza existenței faptei de exercitare cu rea-credință a acțiunii implică analiza fondului litigiului, aspect care ridică problema dacă aceeași instanță care a aplicat sancțiunea amenzii putea reveni asupra acesteia pe calea "cererii de reexaminare", în condițiile în care o eventuală soluție de exonerare de la plată ar fi necesitat o reevaluare a fondului cauzei pentru a se putea considera dacă acțiunea a fost sau nu exercitată cu rea-credință.

Intimații - pârâți C. și S.C. B. S.A. au solicitat prin întâmpinare respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, susținând că niciunul din motivele de nelegalitate invocate nu este fondat.

Au înțeles, totodată, să invoce și inadmisibilitatea căii de atac exercitate împotriva hotărârii tribunalului.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 6 octombrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 2 februarie 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil se impune mențiunea că înscrisurile la care face referire partea reclamantă au fost întocmite în anii 1941-1943 la nivelul "Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului" și relevă informații privind situația juridică a bunurilor care alcătuiau Fabrica de postav "Bacăul" SAR, fostă "A.".

Copii ale înscrisurilor aflate în Arhivele Naționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor au fost eliberate părții pârâte cu adresa nr. x/12.11.2012 iar aceasta le-a depus în dosarul nr. x/2007 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în faza procesuală a recursului, dosar în care era chemată în judecată de partea reclamantă pentru revendicarea imobilelor, motivat de faptul că autorul său a fost deposedat abuziv de bunuri de statul comunist prin naționalizarea din 19 iunie 1948 și care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 793/19 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În procesul pendinte, prin cererea principală dedusă judecății, partea reclamantă a solicitat să se constate că fapta părții pârâte de a folosi înscrisurile ca mijloace de probă în procedura judiciară menționată este faptă ilicită, întrucât acestea constată împrejurările de fapt în care au fost implementate măsuri abuzive împotriva autorului său dispuse în baza unor acte normative discriminatorii, caz în care folosirea lor de către partea pârâtă ca mijloace de probă îi încalcă drepturile nepatrimoniale recunoscute de lege, fiind îndreptățită să apeleze la mijloacele de apărare prevăzute de dispozițiile art. 253 C. civ.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- este nefondată critica prin care partea pretinde că instanța de apel a încălcat principiului disponibilității prevăzut de dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sub motiv că în procesul pendinte a cerut să se constate că folosirea înscrisurilor de partea pârâtă constituie faptă ilicită și nu caracterul ilicit al înscrisurilor (cum eronat a reținut instanța de apel), constatare nenecesară în condițiile în care actele normative în baza cărora înscrisurile au fost întocmite au fost abrogate prin Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreești, fapt confirmat și în cuprinsul hotărârii nr. 103/6.03.2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (pct. 5.2.2.),.

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă a indicat considerentele hotărârii recurate prin care instanța de apel a reținut, pe de o parte, că administrarea mijloacelor de probă este sub controlul instanței de judecată în fața căreia partea interesată propune proba și mijlocul de probă (iar partea adversă poate contesta proba ca fiind nelegală și poate cere înlăturarea din proces a mijlocului de probă) și, pe de altă parte, că în situația în care instanța în fața căreia a fost administrat mijlocul de probă a soluționat procesul printr-o hotărâre definitivă (irevocabilă, potrivit vechiul C. proc. civ.), partea nemulțumită nu poate cere, printr-o acțiune distinctă, ca o altă instanță de judecată să reexamineze legalitatea folosirii/administrării mijloacelor de probă în respectivul proces.

Considerentele hotărârii menționate nu relevă însă încălcarea principiului disponibilității prin schimbarea obiectului cererii ori depășirea limitelor procesului stabilite prin cererile și apărările părților, ci o evaluare greșită a acestora de către partea reclamantă în contextul în care cuvântul probă este folosit cu cele două accepțiuni: de mijloc de probă, adică de mijloc legal pentru dovedirea unui fapt și de fapt probatoriu, adică de fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit pentru rezolvarea unei cauze.

Înscrisurile sunt mijloace de probă legale (prevăzute de lege) iar folosirea acestora în procesul civil în scopul dovedirii unui fapt probatoriu este supusă regulilor stabilite prin normele de procedură civilă care prevăd atât condițiile în care înscrisurile pot fi administrate/folosite cât și motivele pentru care acestea pot fi înlăturate din proces.

În aplicarea normelor procedurale, înscrisurile, mijloace de probă, trebuie prezentate judecătorului cauzei pentru a fi cercetat cuprinsul lor, urmând ca acesta, judecătorul cauzei, să stabilească dacă faptul probatoriu este permis sau, dimpotrivă, este interzis a fi dovedit de lege, respectiv dacă acesta are legătură cu obiectul cauzei și poartă asupra unor împrejurări care, cunoscute, sunt de natură să ajute la judecata pricinii deduse în concret judecății.

Or, în procesul pendinte, partea reclamantă a pretins ca fiind ilicită folosirea înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul de revendicare (din dosarul nr. x/2007) exclusiv în considerarea faptelor probatorii relevate de aceste mijloace de probă.

Anume, pretinzând că folosirea înscrisurilor în procesul de revendicare o prejudiciază, partea reclamantă și-a fundamentat pretenția pe împrejurarea că faptele probatorii relevate de înscrisurile folosite de partea pârâtă nu era permis de lege a fi dovedite în considerarea caracterului rasist al actelor normative în temeiul cărora s-a produs deposedarea autorului său de bunuri la nivelul anilor 1941-1943.

În atare condiții, considerentele hotărârii care fac trimitere la faptele probatorii relevate de înscrisuri nu semnifică schimbarea obiectului cauzei, redactarea acestora fiind impusă de examinarea argumentelor de fapt și de drept pe care însăși partea reclamantă le-a invocat în susținerea pretenției deduse judecății.

De altminteri, în susținerea criticii de nelegalitate, partea reclamantă pretinde, contradictoriu, că are deschis exercițiul acțiunii civile deduse judecății în considerarea împrejurării că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 793/19 februarie 2013, nu a individualizat înscrisurile cu caracter nazist și rasist dintre cele depuse de partea pârâtă la dosarul cauzei, nu le-a analizat și conferit calitatea de mijloace de probă și nu s-a pronunțat explicit în legătură cu caracterul lor legal sau nelegal, ceea ce semnifică faptul că a înțeles să recunoască instanței de judecată din procesul pendinte competența de a aprecia asupra legalității administrării acestora în respectivul proces, chestiune aflată în legătură indisolubilă cu faptele probatorii ce se urmărea a fi dovedite cu înscrisurile în procesul de revendicare.

În același timp, partea reclamantă pretinde că nu a cerut prin cererea dedusă judecății și constatarea caracterului ilicit al probei (în înțelesul de fapt probatoriu) întrucât a apreciat că este dovedit prin abrogarea actelor normative în aplicarea cărora înscrisurile au fost întocmite, anume prin art. 1 din Legea nr. 641/1944, recunoscând, astfel, că examinarea pretenției deduse judecății impunea statuări în procesul pendinte și cu privire faptele probatorii ce se urmărea a fi probate prin folosirea înscrisurilor.

Așa fiind, cum partea reclamantă și-a întemeiat pretențiile deduse judecății exclusiv pe caracterul nelegal al faptelor probatorii relevate de înscrisuri, în considerarea legăturii dintre acestea și actele normative discriminatorii prin care au fost instituite măsuri abuzive împotriva cetățenilor evrei la nivelul anilor 1941-1943, rezultă că statuările instanței de apel criticate se subsumează obiectului cererii deduse judecății, astfel cum acesta a fost configurat de partea reclamantă, și, în consecință, că în cauză nu poate fi reținut motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- este nefondată critica prin care partea pretinde că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, cu referire la considerentele prin care instanța de apel a reținut că prima instanță nu a negat holocaustul atunci când a statuat că înscrisurile contestate, deși emise în baza unor legi anti-evreiești, nu au prin ele însele un conținut denigrator, antirasial și, respectiv, că nu are a se pronunța asupra caracterul ilicit și abuziv al actelor normative anti-evreiești ori al măsurilor de deposedare a cetățenilor evrei de bunuri, întrucât nu a fost învestită în acest sens prin cererea dedusă judecății.

Partea reclamantă a mai pretins ca fiind contradictorii și considerentele prin care instanța de apel a argumentat că nu îi este permisă o reapreciere a unor probe cu privire la care o altă instanță, într-un alt proces, a apreciat că sunt utile, pertinente, admisibile și legale, statuare intrată în puterea lucrului deja judecat. În dezvoltarea criticii, partea a invocat însă nelegalitatea acestui argument în condițiile în care nu există o încheiere interlocutorie prin care o altă instanță să se fi pronunțat asupra înscrisurilor în sensul arătat, situație în care critica urmează a fi analizată în cadrul motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește considerentele invocate de partea reclamantă în susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată, pe de o parte, că nu sunt contradictorii și, pe de altă parte, că redactarea acestora s-a impus nu pentru a fundamenta soluția ci pentru a se răspunde criticii prin care partea reclamantă a pretins încălcarea/ignorarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 31/2002 care sancționează fapta de a se contesta sau nega în public holocaustul ori a efectele acestuia.

Prin respectivele considerente, explicative, instanța de apel a arătat că nu poate primi critica întrucât prima instanță, prin motivele hotărârii, nu numai că nu a negat holocaustul ci, dimpotrivă, l-a recunoscut, statuând explicit că înscrisurile contestate au fost întocmite în executarea măsurilor abuzive stabilite prin acte normative discriminatorii împotriva cetățenilor evrei.

De altminteri, rezultă că afirmația părții este rezultatul unei deducții, aceasta apreciind că faptul negării holocaustului ar fi consecința statuării potrivit căreia "respectivele înscrisuri nu au prin ele însele un conținut denigrator, antirasial fiind emise însă în continuarea unei politici antievreiești".

Considerentele menționate, lămuritoare, răspund însă apărării prin care partea a susținut că înscrisurile, întocmite fiind în scopul implementării unor măsuri dispuse prin acte normative anti-evreiești, indiferent de conținutul lor, trebuie considerate înscrisuri rasiale și îndepărtate din orice proces.

Or, simplul fapt că înscrisurile au fost întocmite cu ocazia implementării unor măsuri abuzive dispuse prin acte normative discriminatorii nu semnifică, cum greșit se susține, faptul că nu pot fi folosite, în nicio împrejurare, ca mijloace de probă într-un proces.

Rămâne la latitudinea instanței de judecată învestite cu soluționarea unei pricini să aprecieze dacă astfel de înscrisuri, în considerarea faptelor probatorii necesar a fi dovedite pentru aflarea adevărului, se justifică a fi administrate ca mijloace de probă sau, dimpotrivă, se impun a fi excluse, atât juridic, în considerarea caracterului ilicit sau imoral al faptului probatoriu propus a fi dovedit, cât și fizic, prin îndepărtarea efectivă a înscrisurilor de la dosarul cauzei.

În raport de aceste considerațiuni, instanțele de fond au argumentat, corect, pe de o parte, că doar instanța de revendicare în fața căreia au fost folosite înscrisurile putea stabili dacă faptele probatorii ce se urmărea a fi dovedite de partea pârâtă (împrejurările în care s-a produs deposedarea autorului părții reclamante de bunuri) aveau sau nu legătură cu obiectul procesului (revendicarea) și dacă, cunoscute, acestea puteau ajuta la soluționarea cauzei și, pe de altă parte, că în condițiile în care procesul de revendicare a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă care, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., de la pronunțare, are autoritate de lucru judecat, partea reclamantă nu mai poate pretinde, pe cale separată, unei alte instanțe de judecată, să constate caracterul ilicit al folosirii acestora, întrucât acest lucru ar echivala cu o reevaluare a măsurilor dispuse în procesul de revendicare (finalizat), ceea ce nu este permis.

În ceea ce privește considerentele potrivit cărora procesul pendinte nu are ca obiect verificarea caracterului licit/ilicit al legilor antievreiești ori al măsurilor abuzive de obligare a tatălui reclamantului să-și înstrăineze bunurile unor etnici români, se constată că sunt supraabundente și că nu se impuneau a fi redactate în condițiile în care, astfel cum corect afirmă partea reclamantă, aceste chestiuni nu au fost deduse judecății.

Cum însă nu au niciun efect asupra soluției pronunțate și nu pun în discuție viciul contradictorialității, aceste considerente nu pot fundamenta solicitarea de casare a hotărârii instanței de apel în temeiul motivului de recurs analizat.

În acest context al analizei se impune mențiunea potrivit căreia legiuitorul, reglementând motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a avut în vedere orice considerente ale hotărârii judecătorești, ci considerentele decisive care, în cazul în care se contrazic între ele, nu se poate stabili care este fundamentul juridic al soluției din dispozitivul hotărârii.

Or, în prezenta cauză, se constată că soluția de respingere a cererii deduse judecății s-a impus argumentat de împrejurarea că fapta imputată părții pârâte nu este ilicită, condiție necesar a fi îndeplinită, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) și ale) art. 1359 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a părții pârâte, întrucât părțile sunt îndreptățite să propună mijloacele de probă pe care le găsesc a fi necesare sau, după caz, să se opună la administrarea acestora în același proces, revenind instanței de judecată învestite cu soluționarea procesului sarcina de a se pronunța cu privire la legalitatea probelor, respectiv, la posibilitatea folosirii mijloacelor de probă, în conformitate cu normele de procedură civilă.

Or, cât privește aceste considerente, decisive, se constată că partea reclamantă nu a invocat viciul contradictorialității care putea atrage incidența în cauză a motivului de recurs analizat.

- este nefondată și critica prin care partea pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 253 alin. (1) lit. c), art. 253 alin. (1) lit. b) și art. 253 alin. (4), art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357, art. 1385 alin. (1) și art. 1386 alin. (1) C. civ.

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă afirmă că instanța de apel a plecat de la premisa greșită că în dosarul nr. x/2007 s-a pronunțat o încheiere interlocutorie prin care instanța de revendicare a evaluat proba cu înscrisuri ca fiind utilă, concludentă și legală, caz în care "conținutul înscrisurilor" ar fi intrat în autoritate de lucru judecat, motiv pentru care a lăsat nesoluționat fondul litigiului.

Lucrările dosarului evidențiază însă contrariul, anume că, la judecata în fond, soluționarea cauzei nu s-a fundamentat pe excepția autorității de lucru judecat, prin raportare la vreo încheiere de ședință ori la hotărârile judecătorești pronunțate în procesul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007

Critica pune în discuție însă modalitatea diferită în care partea reclamantă, pe de o parte, și instanța de apel, pe de altă parte, se raportează la măsurile dispuse de instanța de revendicare cu privire înscrisurile folosite ca mijloace de probă de partea pârâtă, măsuri care, astfel cum corect s-a reținut, nu pot face obiect al controlului judiciar în procesul pendinte.

Astfel, potrivit lucrărilor dosarului, rezultă că partea pârâtă a depus la înscrisurile în dosarul nr. x/2007 la termenul de judecată din 13 noiembrie 2012, când au fost prezente atât partea reclamantă, cât și avocatul acesteia, E., care, primind înscrisurile, a precizat că "nu solicită termen pentru lua cunoștință de acestea" și când, în respectarea principiului dreptului la apărare, Înalta Curte de Casație și Justiție a amânat cauza la termenul de judecată din 19 februarie 2013, dispunând comunicarea acestora tuturor părților litigante.

Potrivit mențiunilor încheierii de dezbateri din 19 februarie 2013, părțile prezente (printre care și partea reclamantă și avocatul său) nu au avut chestiuni prealabile de invocat, motiv pentru care instanța a acordat cuvântul la dezbateri în fond, fapt care prezumă că nici părțile și nici instanța de judecată nu au identificat motive care să atragă înlăturarea înscrisurilor din procesul de revendicare.

La aceeași dată, 19 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 793 prin care s-a finalizat judecata procesului de revendicare, hotărâre judecătorească irevocabilă, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, conform dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Or, împrejurarea că în încheierile din 13 noiembrie 2012 și 19 februarie 2013 nu se regăsesc mențiuni prin care instanța de revendicare să fi statuat explicit că înscrisurile depuse de partea pârâtă sunt legale, utile, pertinente și concludente nu are semnificația dată de partea reclamantă, aceea că este îndreptățită să solicite, printr-o acțiune separată, verificarea legalității folosirii înscrisurilor în respectivul proces (pentru identitate de rațiune, și în celelalte procese indicate de parte, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2018).

De altminteri, dispozițiile art. 305 din vechiul C. proc. civ., aplicabile în procesul de revendicare, nu impuneau atare constatări ci prevedeau următoarele: În instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

Nici împrejurarea că ar fi contestat folosirea înscrisurilor în procesul de revendicare, prin notele scrise depuse la 22.11.2012, în considerarea caracterului ilegal, nazist și rasist, însă instanța a omis să se pronunțe, nu este relevantă în procesul pendinte, cât timp o atare omisiune nu conferă altei instanțe posibilitatea de a dispune înlăturarea acestor mijloace de probă din respectivul proces.

În considerarea acestor aspecte, printr-un argument distinct, ce s-a dorit o concluzie a argumentelor expuse anterior, instanța de apel a reținut că prima instanță nu avea a verifica dacă probele relevate de înscrisuri erau utile, pertinente și concludente în procedura de revendicare, sub motivul, greșit, că asupra acestui lucru a statuat de instanța de revendicare prin încheiere interlocutorie intrată în puterea lucrului judecat.

Acest argument, eronat, nu înlătură însă pe cele redactate anterior prin care instanța de apel a statuat, corect, că eventuale contestații privind administrarea înscrisurilor se soluționează de instanța în fața căreia se propune, se încuviințează și se administrează acel mijloc de probă, respectiv, că o altă instanță de judecată nu mai poate aprecia asupra caracterului legal al mijlocului respectiv de probă administrat într-un alt proces.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, o astfel de verificare ar semnifica efectuarea unui control judiciar cu privire la măsurile dispuse sau omise într-un proces finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fapt care nu este permis unei alte instanțe, întrucât hotărârea irevocabilă beneficiază de autoritatea de lucru judecat cu privire la chestiunile tranșate în baza probatoriilor administrate de părți în respectivul proces.

De altminteri, se observă că în cuprinsul deciziei civile nr. 793/19 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se evidențiază că bunurile revendicate în proces au căzut sub incidența Legii nr. 254/1941 privind trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului.

Nu poate fi primită nici critica prin care partea pretinde că fondul cauzei ar fi rămas nesoluționat/necercetat, în aprecierea părții, ca urmare a faptului că instanțele de fond au reținut, eronat, că ar fi intrat în autoritate de lucru judecat "conținutul înscrisurilor".

Așa cum s-a arătat, considerentele decisive ale hotărârii recurate, ca de altminteri, și ale hotărârii primei instanțe, evidențiază că soluția de respingere a cererii principale deduse judecății și, în baza raportul de dependență față de aceasta, și a cererilor accesorii, a fost fundamentată pe neîndeplinirea condiției relative la săvârșirea unei fapte ilicite de către partea pârâtă aptă să atragă răspunderea civilă acesteia în temeiul normei de drept prevăzute la art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., nicidecum în considerarea incidenței excepției autorității de lucru deja judecat prevăzută la art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Anume, instanțele de fond, respingând cererea dedusă judecății de partea reclamantă, au argumentat explicit că fapta imputată părții pârâte, aceea de a folosi ca mijloace de probă înscrisurile eliberate de arhivele naționale în cadrul procedurii judiciare din dosarul nr. x/2007 nu este o faptă ilicită, partea îndeplinind o obligație legală, aceea de a-și dovedi pretențiile și apărările, obligație prevăzută, de altminteri, de dispozițiile art. 10 din noul C. proc. civ. (art. 129 din vechiul C. proc. civ.).

Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 534 din 4 noiembrie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2022.