ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1923/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.06.2016, astfel cum a fost modificată la data de 13.09.2016, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la: plata remunerației echitabile și a TVA-ului aferent, datorate producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora prin intermediul postului de televiziune "B.", începând cu 1 aprilie 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză); plata remunerației și a TVA-ului aferent, datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț prin intermediul serviciilor online sau mobile (streaming simulcasting) la adresa website-ului www.x.ro, pentru perioada 1 mai 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză); plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației a remunerațiilor solicitate la pct. I si II, precum și la plata penalităților de întârziere, calculate de la data scadenței până la data achitării efective a remunerațiilor; predarea listelor complete de fonograme publicate în scop comercial, fonograme de comerț și reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu data de 1 aprilie 2013 și până în prezent, pentru postul de televiziune deținut, conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare, necesare în vederea repartiției remunerațiilor colectate de reclamantă; obținerea licențelor neexclusive pentru radiodifuzarea prin intermediul postului TV a fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț prin intermediul serviciilor online sau mobile (streaming simulcasting) la adresa website-ului www.x.ro.

În subsidiar, în cazul în care pârâta nu procedează la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata triplului remunerațiilor legal datorate, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din lege și art. 13 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 133/2012.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 1760 din 11.09.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă - ca urmare a regulatorului de competență reprezentat de decizia nr. 1355/26.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă - a dispus următoarele:

A admis cererea precizată formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, cu cheltuieli de judecată și a obligat pe pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 22.458 RON, remunerație cuvenită producătorilor de fonograme, aferentă perioadei 01.04.2013-31.03.2018, datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor la postul de televiziune "B.".

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 19.566 RON, penalități calculate până la data de 07.05.2018 pentru neplata remunerației cuvenite producătorilor de fonograme, precum și penalități în continuare, până la data plății integrale;

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.180 RON, remunerație cuvenită producătorilor de fonograme aferentă perioadei 01.05.2013 -31.03.2018, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor prin intermediul serviciilor online;

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.538 RON, penalități calculate până la data de 07.05.2018 pentru neplata remunerației cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor prin intermediul serviciilor online, precum și penalități în continuare, până la data plății integrale;

A obligat pe pârâtă să predea reclamantei listele cuprinzând fonogramele publicate în scop comercial, fonograme de comerț și reproduceri ale acestora, radiodifuzate începând cu data de 01.02.2012 și până în prezent, prin intermediul postului TV deținut, conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare;

A obligat pe pârâtă să încheie cu reclamanta licențe neexclusive pentru radiodifuzarea/comunicarea publică a fonogramelor.

Decizia pronunțată de instanța de apel

Prin decizia nr. 280A/18.03.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la încheierea licențelor neexclusive pentru radiodifuzare/comunicare fonograme, menținând restul dispozițiilor.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., care a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut următoarele:

- Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 123, art. 123

2

alin. (1) lit. f), coroborate cu dispozițiile art. 123

1

, art. 123

2

alin. (2) și art. 139

1

din Legea nr. 8/1996, respingând, în mod eronat, toate argumentele invocate în susținerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a UPFR.

Din coroborarea acestor texte de lege, reiese că pentru exercitarea drepturilor procesuale în numele și pe seama titularului de drepturi conexe, organismul de gestiune colectivă poate reprezenta pe titularii de drepturi numai prin procură specială, iar potrivit art. 85 C. proc. civ., împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin înscris autentic.

Or, UPFR nu a făcut dovada mandatului acordat de titularii drepturilor conexe în cazul fonogramelor pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

- Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, apreciind în mod greșit că pârâta avea obligația de a obține licența neexclusivă și, în consecință, de a plăti remunerația echitabilă.

Pe temeiul acestei dispoziții legale, obținerea autorizației neexclusive (prin licență neexclusivă) este un drept al utilizatorilor, acordându-se la cererea acestora, iar nu o obligație, astfel încât, în lipsa unei asemenea licențe, nu poate exista nici obligația de plată a unei remunerații echitabile.

- Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale (art. 1349 și urm. C. civ.), precum și a celor referitoare la prezumții ca mijloace de probă (art. 327 și urm. C. proc. civ.), considerând în mod greșit că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere în sarcina societății pârâte a unei prezumții simple de utilizator, strict în baza calității de organism de televiziune și a deținerii licenței audiovizuale.

Fapta ilicită a fost prezumată ca rezultând din simpla deținere a licenței audiovizuale, legătura de cauzalitate a fost prezumată din pretenția referitoare la încălcarea art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar vinovăția a fost prezumată din specificul activității pârâtei.

Or, răspunderea civilă delictuală nu poate fi atrasă decât în cazul în care este dovedită pe deplin îndeplinirea condițiilor cerute de lege, fiind exclusă atragerea unei astfel de răspunderi doar în baza prezumțiilor.

Instanța de judecată ar fi putut aplica prezumția ca mijloc de probă numai dacă era dovedit "faptul cunoscut" prevăzut de art. 327 C. proc. civ., având obligația de a constata faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază prezumția, obligația dovedirii acestuia revenind reclamantei, ca parte căreia îi profită prezumția, după cum dispune art. 328 din cod.

Față de raționamentul juridic cuprins în Decizia Curții Constituționale nr. 448/2013 cu privire la folosința serviciilor de televiziune, în situația în care nu s-a dovedit calitatea de utilizator, pârâta nu poate fi obligată la plata remunerațiilor care fac obiectul litigiului.

Societății noastre i-a incumbat o probă negativă, în sensul de a dovedi că nu a folosit și nu a comunicat/publicat respectivele fonograme. Or, o astfel de probă negativă nu poate fi făcută, sarcina probei faptului pozitiv contrar revenindu-i intimatei-reclamante UPFR.

Recurenta a mai arătat că nu a radiodifuzat fonograme de comerț și nici fonograme publicate în scop comercial protejate de lege ori reproduceri ale acestora, postul de televiziune locală B. fiind un post de televiziune de nișă, care are ca specific exclusiv transmiterea de știri și dezbateri, motiv pentru care nu utilizează fonograme protejate.

La dosarul cauzei s-au depus copii ale casetei martor despre care UPFR a susținut că ar fi analizat-o parțial și că ar fi identificat câteva utilizări ale unor fonograme, indicând doar numele interpretului și titlul piesei muzicale, fără a menționa și producătorii fonogramelor respective, data primei fixări și perioada de protecție.

Acele utilizări de fonograme identificate au avut ca obiect înregistrări pentru care pârâtei i-au fost cesionate neexclusiv și fără plată drepturile de autor, fapt dovedit cu declarațiile și contractul depuse la dosarul cauzei, astfel că pentru acele comunicări nu datorează remunerație echitabilă.

- Instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 8/1996, obligând în mod generic pârâta la plata de sume reprezentând remunerație echitabilă fără a indica, în concret, înregistrările pentru care era datorată această remunerație.

Instanța nu a arătat în concret nici la care dintre cele două categorii de drepturi protejate prevăzute de art. 146 din Legea nr. 8/1996 se referă și pentru care pârâta a fost obligată la plata remunerației, nici la înregistrările căror producători se referă, pentru a demonstra că sumele sunt stabilite în baza unor drepturi protejate de lege.

Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității declarării recursului, solicitând respingerea recursului ca tardiv formulat. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 iunie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul, pentru motivele expuse în acea încheiere și a fixat termen de judecată la data de 5 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește menținerea, prin decizia de apel, a soluției primei instanțe de respingere a excepției având ca obiect lipsa dovezii calității de reprezentant a reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), critica recurentei nu poate fi primită.

Excepția procesuală cu acest obiect a vizat exclusiv calitatea reclamantei de reprezentant al producătorilor de fonograme în cazul radiodifuzării fonogramelor publicate în scop comercial, în considerarea caracterului facultativ al gestiunii colective în această situație, conform art. 123

2

din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Așadar, pârâta nu a contestat calitatea reclamantei UPFR de reprezentant al producătorilor de fonograme în cazul radiodifuzării fonogramelor de comerț, utilizare în legătură cu care s-au formulat, de asemenea, pretenții prin cererea dedusă judecății și pentru care gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Or, după rezultă din hotărârea primei instanțe, menținută în apel în ceea ce privește plata remunerației, pretențiile reclamantei au fost admise în considerarea radiodifuzării fonogramelor de comerț, soluția fiind motivată în mod explicit prin raportare, pe de o parte, la Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 133/2012), iar, pe de altă parte, la Metodologia privind stabilirea remunerațiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț prin intermediul serviciilor online sau mobile (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 232/2011).

Singura dispoziție din sentință care se referă și la fonogramele publicate în scop comercial este cea vizând obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a listelor cuprinzând aceste fonograme, dar și fonogramele de comerț și reproduceri ale acestora, însă și această soluție a fost întemeiată în drept tot pe prevederile celor două metodologii, ce vizează exclusiv fonogramele de comerț.

Drept urmare, este lipsită de interes critica referitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant pentru pretențiile decurgând din radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial și va fi înlăturată ca atare.

În ceea ce privește modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, recurenta a pretins că nu are vreo obligație de plată a remunerației cuvenite producătorilor de fonograme, atât timp cât nici obținerea autorizației/licenței neexclusive nu este obligatorie, aceasta acordându-se la cerere, conform normei invocate.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Instanțele de fond din cauză au stabilit în mod corect în sarcina pârâtei plata remunerației echitabile cuvenite titularilor de drepturi, atât timp cât au constatat că pârâta a utilizat fonograme protejate.

Atare obligație de plată este corelativă dreptului la remunerația echitabilă, care se cuvine pentru utilizarea obiectului protecției legale și se naște, așadar, prin utilizarea acestuia.

În acest sens, sunt relevante prevederile Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 133/2012), pe care s-a fundamentat soluția primei instanțe de admitere a pretențiilor reclamantei, confirmată în apel.

Astfel, potrivit pct. 1 din Metodologie, "Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor de comerț ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare, organismele de televiziune au obligația să plătească o remunerație unică echitabilă organismelor de gestiune colectivă ale artiștilor interpreți sau executanti și producătorilor de fonograme".

În virtutea dreptului la remunerație al titularilor drepturilor conexe (producătorii de fonograme), în cazul utilizării obiectului protecției legale, utilizatorul are obligația plății remunerației sau, după caz, a plății de despăgubiri, dacă utilizarea nu a fost autorizată în prealabil.

Potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat."

Fapta de încălcare a drepturilor constă tocmai în utilizarea neautorizată și fără plata remunerației cuvenite, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, fără ca pârâta să conteste prin motivele de recurs modul de calcul al despăgubirilor aplicat de către instanța de apel, respectiv prin raportare la remunerațiile ce ar fi fost datorate în temeiul răspunderii contractuale, așadar, dacă s-ar fi obținut autorizația/licența neexclusivă, înainte de utilizare.

Întrucât remunerația trebuie achitată titularilor în cazul utilizării obiectului protecției legale, indiferent dacă utilizarea a fost sau nu a fost autorizată în prealabil, absența autorizației/licență neexclusivă nu conduce la înlăturarea obligației de plată a remunerației, astfel cum pretinde recurenta, ci doar justifică sesizarea instanței de judecată pe temei delictual, pentru acordarea de despăgubiri, în aplicarea art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Împrejurarea că, potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, autorizația/licență neexclusivă se acordă "la cererea utilizatorilor" nu relevă altceva decât dreptul de a utiliza o operă sau un alt obiect protejat prin lege, drept în considerarea căruia utilizatorul poate solicita autorizarea din partea organismului de gestiune colectivă.

Chiar această normă invocată de către recurentă prevede, însă, că solicitarea și obținerea autorizației se efectuează "înainte de utilizarea repertoriului protejat".

De asemenea, la pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză se prevede, în același sens, că "Utilizarea prin radiodifuzare de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, aduse anterior la cunoștință publică și ale căror drepturi conexe patrimoniale se află in termenele de protecție prevăzute de lege, se poate face numai în baza unei autorizații sub formă de licență neexclusivă eliberată de organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) drept colector pentru artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme."

Pe temeiul acestor norme, în măsura în care a avut loc utilizarea, fără ca utilizatorul să solicite ori fără să-i fi fost acordată autorizația și dacă nici nu a achitat remunerația, titularii de drepturi se pot adresa instanței de judecată pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Față de cele expuse, urmează a fi respinsă critica referitoare la inexistența obligației de plată a remunerației de către pârâtă, în absența autorizației/licență neexclusivă, nesolicitată ori neacordată pe temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce privește criticile referitoare la calitatea de utilizator a pârâtei și, implicit, la întrunirea, în persoana acesteia, a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-pârâtă a contestat modul de aplicare în cauză de către instanța de apel, la stabilirea existenței faptei ilicite, a dispozițiilor legale referitoare la prezumții, însă, după cum rezultă din susținerile formulate, recurenta nu a pretins inadmisibilitatea prezumțiilor, ca mijloc de probă, în prezenta cauză - proba fiind, în mod neechivoc, admisibilă, din moment ce se pretinde o faptă de încălcare a drepturilor conexe -, ci a infirmat aptitudinea unui anumit fapt de a fundamenta prezumția calității sale de utilizator.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a reținut ca fiind relevantă pentru calitatea de utilizator simpla existență a licenței audivizuale, așadar statutul de organism de televiziune, ci s-a bazat pe anexa acesteia, cuprinzând structura serviciului de programe al postului de televiziune B..

Organismele de televiziune sunt considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a utiliza fonograme, prin radiodifuzare, definiția acestui act de utilizare din art. 15

1

lit. a) din Legea nr. 8/1996 vizându-le în mod explicit.

În același timp, Metodologia referitoare la radiodifuzare, aplicabilă în cauză, are în vedere tocmai organismele de televiziune, ce au obligația plății remunerației în situația utilizării de fonograme, utilizare permisă doar în baza autorizării prealabile.

În acest cadru legal, în condițiile în care postul TV al societății pârâte era îndreptățit să difuzeze și programe de divertisment și publicitate, nu numai transmiterea de știri și dezbateri - așa cum a pretins pârâta, inclusiv prin motivele de recurs -, radiodifuzarea de fonograme este compatibilă cu grila de programe și, ca atare, era posibilă, în limitele licenței audiovizuale.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 328 C. proc. civ., ce reglementează prezumțiile legale, dând eficiență prezumției de utilizare de fonograme din faptul cunoscut, vecin și conex al structurii programelor și în aplicarea art. 15

1

lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv al pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză, prevedere citată anterior în prezenta decizie.

De altfel, calitatea pârâtei de utilizator de fonograme nu a fost stabilită exclusiv în baza prezumției sus - menționate, ci a fost justificată chiar pe baza unor extrase, depuse la dosar, din programe în cadrul cărora au fost difuzate fonograme.

Nu în ultimul rând, este de precizat că prima instanță a reținut - fără ca acest aspect să fie reluat în decizia de apel - și faptul plății de către pârâtă a remunerațiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru retransmiterea programelor TV difuzate, recunoscându-se utilizarea de fonograme în cadrul acestei operațiuni.

Or, potrivit definiției din art. 15

2

din Legea nr. 8/1996 (aplicabilă prin analogie și în cazul înregistrărilor sonore, conform art. 106 alin. (2) din lege), retransmiterea se bazează pe o transmisie inițială a unui program de radiodifuziune sau de televiziune, ceea ce înseamnă că utilizarea de fonograme, pentru care s-a achitat remunerația, echivalează cu utilizarea de fonograme chiar în cadrul programului retransmis.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt contradictorii în ceea ce privește dovada utilizării de fonograme: aceasta pretinde, pe de o parte, că nu a radiodifuzat fonograme și, mai mult decât atât, a reproșat instanței de apel, prin cea din urmă critică formulată, că nu a indicat înregistrările pentru care a obligat pârâta la plata remunerației, dar, pe de altă parte, admite utilizarea fonogramelor identificate în "caseta martor" depusă de către reclamantă la dosar, conținând capturi din cadrul programelor de televiziune, chiar dacă a susținut, cu privire la acestea din urmă, că nu datorează remunerația echitabilă, întrucât i-ar fi fost cesionate drepturile de autor.

Contrarietatea susținerilor recurentei justifică odată în plus înlăturarea lor, urmând a nu fi primite nici din perspectiva pretinsei cesiuni exclusive a drepturilor patrimoniale, în condițiile în care recurenta invocă o transmitere a drepturilor de autor, în timp ce, în prezenta cauză, sunt deduse judecății drepturi conexe ale producătorilor de fonograme.

În același timp, instanța de apel a analizat această apărare a pârâtei și a respins-o, cu motivarea că din contractul de cesiune depus la dosar nu rezultă că toate fonogramele utilizate de către pârâtă sunt din categoria celor ce constituie obiect al acestei convenții.

Or, atare apreciere interesează situația de fapt, stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât nu poate fi reevaluată în prezenta cale de atac, întrucât atribuțiile acestei instanțe de control judiciar se circumscriu verificării legalității deciziei recurate, în raport de motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care nu vizează și temeinicia deciziei de apel supuse recursului.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate nu are temei și, în consecință, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce privește solicitarea intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată pentru etapa procesuală a recursului, Înalta Curte constată că este întemeiată, față de soluția dată recursului și pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, se constată că suma de bani solicitată cu acest titlu, constând în onorariu avocat, respectiv suma de 4165 RON, astfel cum a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar (factura fiscală nr. x/19.01.2021 și ordinul de plată - dosar recurs), este vădit disproporționată în raport de complexitatea cauzei în această fază procesuală și de activitatea prestată de avocat.

Astfel, chiar dacă s-a considerat, în procedura de filtrare, că recursul este admisibil, cauza a fost soluționată la primul termen de judecată în recurs, iar întâmpinarea redactată de către avocat a cuprins, în primul rând, excepția tardivității recursului, ce a fost infirmată în procedura de filtrare.

Prin urmare, față de aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că nu se justifică acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată solicitate, impunându-se reducerea acestora pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de la 4165 RON la 2000 RON, sumă de bani la care va fi obligată recurenta- pârâtă A. S.R.L., către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 280 A din data de 18 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.