Decizia nr. 1922/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 16128/2014 a Judecătoriei Sectorului 1

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 23 decembrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând repararea prejudiciului cauzat U.P.F.R., constând în remunerația unică echitabilă, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până în prezent, precum și a TVA-ului aferent, actualizată cu rata inflației, a penalităților de întârziere aferente, iar, în subsidiar, a daunelor materiale, la predarea play-listurilor, obținerea licenței neexclusive, cu cheltuieli de judecată. I.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București Prin sentința civilă nr. 16128/2014, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 3 noiembrie 2014, sub nr. x/2014. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1456 din data de 3 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea precizată și a obligat pârâta la: plata sumei de 251.462,59 RON (TVA inclus), remunerație unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor de comerț, a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014, actualizată cu indicele de inflație la nivelul lunii august 2015, compusă din suma de 41.333,16 RON, pentru postul de radio național deținut și 210.129,43 RON pentru 11 posturi de radio locale; plata sumei de 223.464,85 RON, penalități de întârziere aferente debitului, calculate până la data de 30 septembrie 2015, la care se vor adăuga penalitățile de întârziere de la această dată și până la momentul plății efective; predarea play-listurilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 1 ianuarie 2012 și până în prezent; obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și plata sumei de 10.450 RON, cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 845A din data de 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâtă. A fost schimbată în parte sentința, în sensul că: a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată precizată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 41.333,16 RON (TVA inclus), reprezentând remunerație unică echitabilă actualizată cu rata inflației la nivelul lunii august 2015, datorată pentru postul de radio național A. Drobeta-Turnu Severin, pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014, și a sumei de 36.414,97 RON penalități de întârziere aferente calculate până la data de 30 septembrie 2015, la care se vor adăuga penalitățile de întârziere de la această dată și până la momentul plății efective; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, privind predarea play-listurilor, obținerea licenței neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor și cheltuieli de judecată; s-a luat act de susținerea apelantei privind solicitarea cheltuielilor de judecată din apel pe cale separată. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 254 din data de 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1722A din data de 13 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1456 din data de 3 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea. A consfințit învoiala părților referitoare la capătul de cerere privind remunerațiile aferente postului de radio A. - Drobeta-Turnu Severin, consemnată în tranzacția nr. 2768 din data de 21 februarie 2017. A respins pretențiile vizând remunerații aferente altor posturi de radio locale, ca neîntemeiate. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, privind predarea play-listurilor, obținerea licenței neexclusive pentru radio-difuzarea fonogramelor și cheltuielile de judecată. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1722A din data de 13 noiembrie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.). II.1. Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și, judecând pe fondul cauzei, schimbarea în parte a deciziei instanței de apel, în sensul: - de a menține în parte decizia, referitor la tranzacția ce a vizat postul de radio național (satelitar) deținut de intimata-pârâtă și înlăturarea remunerațiilor aferente posturilor A. Câmpulung și A. Turnu Măgurele, care nu au emis în perioada dedusă judecății (dar pentru care s-a făcut această probă abia în apel în primul ciclu procesual); - de a modifica decizia, respectiv de a menține în parte sentința pronunțată de instanța de fond ca temeinică și legală în ceea ce privește obligarea intimatei pârâte la plata și a remunerațiilor datorate pentru cele 9 (nouă) posturi de radio locale deținute de către aceasta. În consecință, a solicitat să se rețină ca legală și temeinică Varianta 2 a calculelor aferente - înaintate de către U.P.F.R. în apel (al doilea ciclu procesual), după cum urmează: Varianta 2: să se dispună obligarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. la plata sumelor: - 147.726,94 RON (fără TVA) - 158.443,92 RON-10.716,98 RON -, reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor în programele celor 9 (nouă) posturi de radio locale deținute de către intimata-pârâtă, pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014; - 1.491,99 RON - actualizarea remunerațiilor datorate (calculată la debitul principal fără TVA); - 378.541,23 RON, reprezentând penalități calculate (la debitul principal fără TVA) până la data de 2 octombrie 2019 și în continuare, până la data plății integrale a debitului principal. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ce urmează a fi efectuate în faza recursului. Recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel nu a făcut analiza solicitată de instanța de casare, a făcut o greșită aplicare a normelor legale și metodologice incidente în cauză și a apreciat în mod eronat și trunchiat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene incidente în cauză, încălcând normele de drept material incidente, prin raportare și la probatoriului administrat. În esență, a susținut următoarele: - analiza instanței de apel nu este completă, fiind chiar în contradicție cu propriile considerente: - în primul rând, instanța de apel a ignorat complet diferențele esențiale de structură de programe dintre postul național satelitar și posturile locale; - deși instanța supremă, prin decizia de casare apus în vedere instanței de apel ca, în rejudecare, să analizeze dacă apelanta-pârâtă efectuează prin intermediul fiecărui post de radio local deținut un act distinct de radiodifuzare față de postul național, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire acest aspect, mulțumindu-se să se limiteze la o pseudoanaliză a emisiei posturilor locale deținute de apelanta-pârâtă din punct de vedere tehnic fără nicio legătură cu legislația dreptului de autor; - instanța de apel nu a avut în vedere și nici nu a analizat diferența dintre structura de programe a postului de radio local A. Drobeta-Turnu Severin și a postului de radio național satelitar A.; - de asemenea, curtea de apel nu a analizat dacă apelanta-pârâtă trebuie obligată la plata unei remunerații distincte pentru radiodifuzarea fonogramelor pentru transmisia realizată de posturile locale separat de cea agreată (prin tranzacția depusă la dosar) a fi plătită pentru radiodifuzarea de fonograme prin intermediul programelor transmise de postul național satelitar; - dacă s-ar reține ca temeinice și legale argumentele instanței de apel în ceea ce privește analiza referitoare la neplata remunerației pentru posturile locale de radio deținute de apelanta-pârâtă pe considerentul "amplasamentului sursei unice de programe în Drobeta-Turnu Severin" și al unicității programului "transmis simultan ... având buletine de știri comune ce cuprind inserții de știri din fiecare localitate, cu același calup de publicitate, același program muzical și aceleași emisiuni" și față de diferențele de programe existente între programele postului local A. Drobeta-Turnu Severin și cele ale postului de radio național satelitar A., rezultă că instanța de apel nu și-a respectat propriile criterii enunțate în analiza hotărârii pe care a efectuat-o. - analiza instanței de apel referitoare la obligația de plată a remunerației pentru fiecare dintre posturile de radio locale deținute este greșită din perspectiva dispozițiilor legale incidente: - în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu face trimitere la dispozițiile legale pe care își sprijină dezlegarea pe care a dat-o apelului, în special a aspectelor ce au fost puse în sarcina sa prin decizia de casare; se fac doar considerații teoretice fără vreo argumentare legală în susținerea hotărârii pronunțate, aceasta nefiind motivată în drept; - instanța de apel a făcut o "analiză tehnică" a procesului de radiodifuzare, în profundă contradicție cu Legea nr. 504/2002 a audiovizualului și fără a analiza cauza din punct de vedere al dispozițiilor legale din Legea nr. 8/1996 și metodologice referitoare la utilizarea fonogramelor; - existența unui post de radio și activitatea de radiodifuzare nu presupune existența obligatorie a unui studio; eliberarea unei licențe audiovizuale (specifice unui post de radio) nu presupune existența unui studio sau funcționarea unui studio pentru ca postul de radio să își poată radiodifuza programele, legislația audiovizuală nefăcând referire la noțiunea de "studio"; - din perspectiva legislației dreptului de autor și a drepturilor conexe, noțiunea de studio, care să caracterizeze o utilizare de fonograme prin radiodifuzare, nu există; - în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului pct. 2, postul de radio se caracterizează prin existența unui "serviciu de programe de radiodifuziune - serviciu media audiovizual liniar prestat de un radiodifuzor, în care programele sunt difuzate în succesiune continuă, indiferent de modalitatea tehnică utilizată, având un conținut și un orar prestabilite, pentru vizionarea/audierea simultană de programe, pe baza unei grile de programe, sub o anumită denumire și identificat printr-o siglă, în cazul televiziunii, sau printr-un semnal sonor, în cazul radiodifuziunii"; - față de art. 1 pct. 10, 30 și 31 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, sunt eronate cele reținute de către instanță în sensul că am fi în prezența unui singur post de radio local, deoarece stația de emisie se află în Drobeta Turnu Severin "unde există și un studio local și unde se află sursa de program, în celelalte localități avem de-a face doar cu emițătoare și antene ce reprezintă doar un suport tehnic menit să extindă și la nivelul localităților respective aria de acoperire a programului radiodifuzat de pârâtă"; - decizia instanței de apel apare ca neîntemeiată și din perspectiva dispozițiilor art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, pct. 5 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 248/2010, respectiv pct. 6 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011; - analiza instanței de apel este criticabilă și din perspectiva argumentelor reținute cu titlu de autoritate de lucru judecat de către decizia civilă nr. 153A/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală, în dosarul nr. x/2010 - prin care s-a stabilit forma definitivă a metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011, care a avut în vedere două criterii incidente pentru corecta stabilire a remunerației echitabile pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor: audiența diferită și potențialul de a atrage venituri diferite; - pct. 4 și 6 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011 și pct. 5 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 284/2010 precizează foarte clar faptul că organismele de radiodifuziune au obligația să plătească remunerația echitabilă stabilită prin aplicarea unui procent la baza de calcul, respectiv remunerația minimă, pentru fiecare post de radio deținut, fără a se distinge între posturile de radio care retransmit programele altui post și posturile de radio care transmit propriile programe; - în cazul activității de radiodifuzare noțiunea de "public nou" se apreciază în raport cu zona geografică sau localitatea în care radiodifuzorul este îndreptățit să emită, dar și în raport cu libertatea editorială pe care acesta o are în zona respectivă de a stabili ce programe de radio difuzează, știut fiind că de la o zonă la alta există un număr de potențiali ascultători și audiențe diferite, în consecință, și potențialul diferit de a atrage venituri; - contrar celor reținute de către instanța de apel, nu are nicio relevanță că apelanta pârâtă difuzează la Deva programele de radio ale postului de radio deținut la Drobeta-Turnu Severin, câtă vreme are libertatea editorială să difuzeze orice programe dorește, inclusiv programele de radio ale altor radiodifuzori, iar retransmiterea simultană a propriilor programe constituie tot acte de radiodifuzare, după cum sunt definite de art. 15 1 din Legea nr. 8/1996, pentru care se impune plata distinctă a remunerației echitabile; - instanța de apel nu a analizat cu atenție dispozițiile art. 1 pct. 10 din Legea nr. 504/2002 a Audiovizualului care reține foarte clar că retransmisia presupune transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale liniare, furnizate de radiodifuzori și destinate recepționării de către public, prin orice mijloace tehnice, în integralitatea lor și fără nicio modificare a conținutului; - conform art. 1 pct. 10 din Legea nr. 504/2002 a Audiovizualului coroborat cu art. 15 1 și art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, pârâta realizează o retransmisie a programelor postului de A. FM Drobeta-Turnu Severin prin transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale în vederea recepționării de către public; - legea nu distinge dacă utilizarea fonogramelor are ca izvor retransmiterea unui program deja difuzat, câtă vreme orice radiodifuzare este supusă remunerației, potrivit art. 106 5 din Legea nr. 8/1996; - împrejurarea că sunt difuzate aceleași programe de radio la mai multe posturi de radio nu poate susține ipoteza unui singur post de radio, după cum eronat pretinde instanța de apel, întrucât s-ar ignora tocmai elementele care caracterizează postul de radio, respectiv libertatea editorială a radiodifuzorului de a difuza într-o anumită zonă geografică orice programe de radio dorește și care sunt destinate unui public nou, diferit ca audiență și număr de potențiali ascultători; - o altă eroare în analiza instanței de apel este afirmația "avem de-a face cu un singur post de radio local, ..., chiar dacă aria de acoperire este extinsă și în alte localități prin intermediul unor emițătoare și frecvențe diferite - acest din urmă aspect neatrăgând calificarea emițătoarelor care difuzează în alte localități programul unic drept posturi locale de radio." Recurenta susține că afirmația este greșită din perspectiva dispozițiilor art. 1 pct. 30 și pct. 31 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, fiecare post de radio fiind caracterizat prin: zona de emisie determinată, serviciu de programe și frecvența de emisie; - decizia instanței de apel este criticabilă și din perspectiva reținerii unei situații neconforme cu probatoriul administrat în cauză, documentele transmise de către CNA și de ANCOM cu referire la licențele audiovizuale și licențele de emisie deținute de către S.C. A. S.R.L.; - soluția este greșită deoarece vine în contradicție tocmai cu analiza instanței, exonerând pârâta de la plata remunerației datorate pentru chiar postul local de radio individualizat în hotărâre; - în ceea ce privește analiza "producției proprii", aceasta este eronată, vizând alte aspecte decât cele puse în vedere de instanța de casare; Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat, prin decizia de casare, analiza incidenței sau neincidenței în cauză a prevederilor art. 2 lit. b) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011; - singura referire la analiza impusă de instanța de casare (audiența diferită și potențialul de a atrage venituri diferite prin extinderea ariilor de difuzare a fonogramelor prin radiodifuzare) este făcută de instanța de apel prin raportare la "regula proporționalității remunerațiilor relativ la venituri ca bază de caicul"; - regula proporționalității este menționată în metodologiile incidente, însă nu cu referire la veniturile radiodifuzorului, ci cu referire la ponderea de utilizare a fonogramelor în programele posturilor de radio deținute de către apelanta-pârâtă; - mai mult, afirmația instanței de apel în legătură cu modul de stabilire al remunerației datorate de pârâtă este contrazisă de decizia civilă nr. 153A din data de 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală; - instanța de apel pune semnul egalității în ceea ce privește obligația de plată a remunerației datorate pentru radiodifuzarea de fonograme între un radiodifuzor care deține un singur post de radio local și cea a unui radiodifuzor, precum pârâta, care deține 9 posturi de radio locale și emite cu o arie de acoperire de aproximativ nouă județe, ceea ce este profund injust. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea depusă la data de 16 decembrie 2020, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a arătat că nu își exprimă acordul pentru soluționarea recursului în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ. În termen legal, recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea ca nefondate a susținerilor formulate de către partea adversă și, având în vedere motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportate la art. 496 și art. 497 din Cod, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și, judecând pe fondul cauzei, schimbarea în parte a deciziei instanței de apel, astfel cum a solicitat prin cererea de recurs, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 iunie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva deciziei civile nr. 1722A din data de 13 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 5 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, având în vedere că părțile nu și-au exprimat acordul pentru soluționarea pe fond a recursului în complet de filtru. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta Asociația "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociația pentru Drepturi Conexe" împotriva deciziei civile nr. 1722 A din data de 13 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă este fondat, pentru considerentele ce urmează. Într-o primă critică invocată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel în rejudecare nu a efectuat analiza juridică stabilită prin decizia de casare, făcând o greșită aplicare a normelor de drept material și a dispozițiilor din Metodologiile aplicabile, dar și o aplicare eronată și trunchiată a jurisprudenței Curții de Justiție e Uniunii Europene incidente în cauză. Drept urmare, Înalta Curte urmează a analiza această critică și pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că premisa susținerilor recurentei privește în primul rând încălcarea deciziei de casare, demonstrația aplicării greșite a normelor de drept material fiind consecutivă acestei premise; pe de altă parte, față de criticile dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs, se va avea în vedere și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva celor susținute de recurentă cu privire la raționamentul incomplet prezentat în motivarea soluției pronunțate, dar și nemotivarea în drept a unor calificări realizate de curtea de apel. Recurenta-reclamantă Asociația Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociația pentru Drepturi Conexe, în calitate de organism de gestiune colectivă și colector al remunerației unice echitabile cuvenite producătorilor de fonograme, ca titulari de drepturi conexe, a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata remunerației unice echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, cu indicarea posturilor de radio pe care aceasta le deține, invocând dispozițiile art. 106 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (Legea nr. 8/1996), precum și Deciziile ORDA nr. 284/2010 și nr. 216/2011, cuprinzând Metodologiile aplicabile. Ca atare, evaluarea cauzei trebuia să pornească de la conținutul normativ al art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, ce constituie temeiul legal al pretențiilor formulate de reclamantă, în calitate de colector al remunerației unice echitabile cuvenite producătorilor de fonograme, normă potrivit căreia: "(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 131 1 și 131 2 ." Astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, instanța de casare a reținut fără echivoc că obiectul cererii de chemare în judecată se referă exclusiv la modalitatea de utilizare a radiodifuzării de fonograme, context în care s-a stabilit că analizarea pretențiilor din perspectiva "comunicării publice" sau a noțiunii de "difuzare", ca privind altă utilizare a fonogramelor decât cea a radiodifuzării, depășește cadrul legal cu care a fost învestită instanța de judecată. De asemenea, instanța de casare a reținută că argumentele instanței de apel referitoare la "retransmitere" s-au bazat pe apărarea formulată de către pârâtă și pe relațiile furnizate de Consiliul Național al Audiovizualului, însă, considerentele menționate nu conțin elemente din care să rezulte că s-a confirmat în cauză această modalitate de utilizare a fonogramelor în modul de derulare a operațiunilor de către intimata-pârâtă, în sensul Legii nr. 8/1996. În acest context, instanța de recurs a reținut că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă cu claritate regimul juridic al operațiunilor desfășurate de către intimata pârâtă pe posturile de radio considerate locale. Spre o atare finalitate s-a stabilit ca instanța de apel să aibă în vedere și apărările formulate de recurenta-reclamantă (invocate prin cererea de recurs, dar care regăsesc și în întâmpinarea din dosarul de apel) prin care a susținut existența unei obligații de plată a remunerației în sarcina fiecăruia dintre posturile de radio considerate locale, indiferent de structura de programe și, cu atât mai mult, în ipoteza în care aceasta diferă, respectiv a susținerii aceleiași reclamante referitoare la existența unui act de radiodifuzare distinct față de postul național, precum și a faptului că o retransmitere simultană, inclusiv a propriilor programe reprezintă tot un act de radiodifuzare și atrage plata distinctă a remunerației unice echitabile. Potrivit celor redate, Înalta Curte constată, astfel cum corect susține și recurenta-reclamantă prin motivele prezentului recurs, că instanța de apel, în rejudecare, era ținută, între altele, a reanaliza modalitatea de utilizare a fonogramelor pe posturile de radio considerate locale, fie confirmând că este vorba despre radiodifuzare distinctă de cea a postului A. Drobeta-Turnu Severin, fie identificând, în baza dispozițiilor Legii nr. 8/1996, o altă modalitate de utilizare a fonogramelor (cum ar fi retransmiterea, reținută nemotivat în primul ciclu procesual din apel), iar în raport de această calificare, să conchidă dacă intimata-pârâtă datorează sau nu reclamantei remunerațiile echitabile pretinse în cauză, în temeiul gestiunii colective obligatorii, în numele producătorilor de fonograme, pentru intervalul 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014, TVA și penalități de întârziere. În rejudecare însă, curtea de apel, în temeiul art. 438 din C. proc. civ., a dat eficiență înțelegerii părților consfințite prin tranzactia încheiată la 21.02.2017, depusă la fila x și urm. din dosarul de recurs anterior, vizând plata sumelor stabilite de instanța de apel în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 845A/2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu privire la postul de radio A. din Drobeta-Turnu Severin. În ceea ce privește obiectul tranzacției, instanța de a pel a reținut astfel: "Chiar dacă tranzacția propriu-zisă nu specifică expres că se referă la remunerațiile aferente acestui anume post de radio, faptul că se trimite la sumele stabilite a fi datorate conform hotărârii Curții de Apel București - ce a stabilit existența unui debit doar cu privire la acest post de radio, precum și acordul reprezentanților părților cu privire la modul în care trebuie înțeles actul, sunt suficiente pentru a se reține că s-a convenit cu privire la sumele datorate pentru utilizarea de fonograme în programul postului de radio A. din Drobeta-Turnu Severin." În plus, în acord și cu cele susținute de către recurentă prin motivele de recurs, deși inițial s-a invocat existența a unui număr de 11 posturi de radio locale, în rejudecare, instanța de apel, în raport de comunicările efectuate de către Consiliul Național al Audiovizualului, a avut în vedere un număr de 9 posturi/stații sau frecvețe radio, având în vedere că în perioada de referință a speței "stațiile A. din Câmpulung și Turnu Măgurele", potrivit termenilor utilizați de CNA, nu au difuzat servicii de programe, activitatea acestora debutând la 18.06.2015 și, respectiv 8.12.2015, după acordarea deciziilor de autorizare audiovizuală. Curtea de apel a reținut că problema litigioasă rămasă în cauză privește divergența dintre părți cu privire la situația celorlalte stații de radio locale, considerate de reclamantă a fi posturi locale ale pârâtei, pentru care aceasta ar datora, de asemenea, remunerațiile unice echitabile pentru radiodifuzarea de fonograme. Cu toate că a enunțat în mod corect chestiunea litigioasă asupra căreia urma a se pronunța și având în vedere și cele stabilite prin decizia de casare, instanța de apel conchide, în absența prezentării raționamentului judiciar care să susțină concluzia expusă, anume că "pârâta deține un post de radio local, A., cu amplasamentul sursei unice de program în Drobeta-Turnu Severin, programul fiind radiodifuzat prin intermediul a nouă emițătoare pe nouă frecvențe locale diferite, în nouă localități: Deva, Reșița, Caransebeș, Târgu Jiu, Craiova, Slatina, Râmnicu-Vâlcea, Alexandria, Drobeta-Turnu Severin", sens în care s-a făcut trimitere la autorizațiile tehnice emise de ANCOM - filele x și urm, vol. II, dosar apel, primul ciclu procesual. De asemenea, se constată că în absența unei demonstrații juridice și trimiteri concrete la probele administrate în cauză care, în opinia instanței, ar fi fost apte a susține o atare concluzie, curtea de apel a reținut că este transmis simultan același program în cele 9 localități în care pârâta deține licențe, având buletine de știri comune ce cuprind inserții de știri din fiecare localitate, cu același calup de publicitate, același program muzical și aceleași emisiuni. S-a mai reținut, din aceleași relații comunicate de CNA că de la anumite date, anterioare perioadei litigioase, niciuna dintre stațiile locale, cu excepția celei din Drobeta-Turnu Severin, nu mai avea studio local, iar toate știrile locale erau înregistrate în studioul din Drobeta-Turnu Severin. Instanța de apel a apreciat că, exceptând stația de emisie din Drobeta-Turnu Severin, unde există și un studio local și unde se află sursa de program, în celelalte localități există doar emițătoare și antene ce reprezintă doar un suport tehnic menit să extindă și la nivelul localităților respective aria de acoperire a programului radiodifuzat de pârâtă. De asemenea, curtea de apel a considerat că extinderea ariei de acoperire a unui serviciu de program unic prin intermediul unor emițătoare/stații de emisie, pe frecvențe diferite de la o localitate la alta (conform licențelor), nu echivalează cu deținerea de posturi de radio locale diferite pentru fiecare frecvență/localitate suplimentară. Drept urmare, s-a reținut că în speță s-a demonstrat existența unui singur post de radio local, dat fiind că este un unic serviciu de programe radiodifuzat de un singur radiodifuzor având o denumire, siglă și semnal sonor unice, chiar dacă aria de acoperire este extinsă și în alte localități prin intermediul unor emițătoare și frecvențe diferite, apreciindu-se că cel din urmă aspect nu atrage calificarea emițătoarelor care difuzează în alte localități programul unic drept posturi locale de radio. Având în vedere aceste considerente ale instanței de apel, Înalta Curte constată că în mod fondat recurenta-reclamantă susține că decizia recurată nu conține argumente din care să reiasă efectuarea analizei juridice stabilite ca necesare în cauză de către instanța de casare, anume calificarea regimului juridic al operațiunilor desfășurate de către intimata-pârâtă pe posturile de radio considerate locale, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, așadar, în funcție de dispozițiile Legii nr. 8/1996 și ale Metodologiilor aplicabile (Decizia ORDA nr. 248/2010 și nr. 216/2011). Se observă că instanța de apel a recurs la referiri de natură tehnică privind procedeele utilizate pentru posturile de radio locale (sau stațiile locale), subliniind că în Drobeta-Turnu Severin este un studio local, unde se află sursa de program, în timp ce în celelalte localități există doar emițătoare și antene ce reprezintă doar un suport tehnic menit să extindă și la nivelul acestora aria de acoperire a programului radiodifuzat de pârâtă. Înalta Curte apreciază că deși aceasta nu este o modalitate de analiză greșită, se constată însă că aceste date de natură tehnică își găsesc reflectarea, cel puțin parțial, în dispozițiile Legii audiovizualului nr. 504/2002, act normativ neluat în considerare de curtea de apel, astfel încât, chiar și concluziile de natură tehnică anterior expuse nu pot fi verificate din perspectiva legalității în această etapă procesuală. Pe de altă parte, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, prin argumentele reținute de instanța de apel raționamentul rămâne unul incomplet în privința problemei de drept reale ce trebuia dezlegată în cauză, anume dacă operațiunile descrise din punct de vedere tehnic la nivelul "emițătoarelor" pe frecvențe diferite, prin intermediul cărora se recepționează în alte localități programul postului local de radio (A. Drobeta-Turnu Severin) - ceea ce putea constitui numai premisa chestiunii - reprezintă sau nu un act de radiodifuzare distinct decât cel al postului A. Drobeta-Turnu Severin (astfel cum a stabilit instanța de casare), în raport de criteriile primordiale ce reies din dispozițiile art. 15 1 din Legea nr. 8/1996: "În sensul prezentei legi, prin radiodifuzare se înțelege: a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce servește la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționării de către public; b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepția rețelelor de calculatoare, în scopul recepționării ei de către public." Revenind la dispozițiile din legea audiovizualului, având în vedere că instanța de apel a procedat la invocarea unor noțiuni de natură tehnică ce au o consacrare legislativă într-un act normativ special, procedeul interpretării sistematice a legii sau regulile de construire a raționamentului juridic pornind de la aceste noțiuni de natură tehnică, impuneau curții de apel raportarea la aceste concepte legale în etapa demonstrației juridice în care acestea se dovedeau a fi utile pentru dezlegarea problemei de drept a speței. Înalta Curte reține că recurenta în mod corect face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 504/2002 care definesc serviciul de programe de radiodifuziune, dar și la cele ale art. 1 alin. (1) pct. 10, 30 și 31 din același act normativ, norme care erau utile în înțelegerea tehnică a chestiunii pentru a se efectua ulterior încadrarea în dispozițiile Legii nr. 8/1996 a tipului de utilizare a fonogramelor. Astfel, serviciul de programe de radiodifuziune este definit ca fiind serviciul media audiovizual liniar prestat de un radiodifuzor, în care programele sunt difuzate în succesiune continuă, indiferent de modalitatea tehnică utilizată, având un conținut și un orar prestabilite, pentru vizionarea/audierea simultană de programe, pe baza unei grile de programe, sub o anumită denumire și identificat printr-o siglă, în cazul televiziunii, sau printr-un semnal sonor, în cazul radiodifuziunii. Art. 1 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 504/2002 stabilește înțelesul conceptual al noțiunii de retransmisie - captarea și transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale liniare, furnizate de radiodifuzori și destinate recepționării de către public, prin orice mijloace tehnice, în integralitatea lor și fără nicio modificare a conținutului. Iar la art. 1 alin. (1) pct. 30 se definește noțiunea de licență audiovizuală (ce se emite de Consiliul Național al Audiovizualului), în timp ce la art. 1 alin. (1) pct. 31 cea de licență de emisie (care se eliberează de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații - ANCOM titularului de licență audiovizuală analogică). Înalta Curte constată că desi instanța de apel pare a susține că existența unui studio local (posibil, în sens de sediu fizic, sediu social) în care este plasată și sursa programelor transmise către emițătoarele din celelalte localități pentru recepționarea pe alte frecvențe (în termenii deciziei recurate), nu s-a raportat în mod concret la dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 504/2002, anterior citate, referitoare la serviciul de programe de radiodifuziune, pentru a stabili dacă existența unui studio este de esența unei activități de radiodifuziune, precum și pentru a realiza calificarea regimului juridic al operațiunilor desfășurate de către intimata-pârâtă în celelalte 8 localități decât Drobeta-Turnu Severin, dintre cele 9 care interesează cauza. De asemenea, se constată că postul A. Drobeta-Turnu Severin a fost calificat de curtea de apel drept post de radio local, sursă a programelor transmise către celelalte emițătoare/frecvențe sau antene din celelalte localități, în timp ce în cuprinsul motivelor de recurs recurenta-reclamantă are în vedere un post de radio național satelitar, A. Drobeta-Turnu Severin, ca sursă a programelor recepționate și în celelalte localități, fără ca o asemenea dezlegare să rezulte explicit sau implicit din decizia instanței de apel. Înalta Curte reține că această chestiune esențială pentru cauză nu a fost clarificată de niciuna dintre instanțele anterioare până la acest moment procesual. Or, iar în măsura în care recurenta-reclamantă se referă la structura de programe a postului național satelitar și structura posturilor locale din cele 9 localități (în care include și Drobeta-Turnu Severin), în mod evident aceasta contestă și considerentele instanței de apel referitoare la calificarea postului A. Drobeta-Turnu Severin ca fiind un post local de radio sau cel puțin relevă un caracter echivoc al acestor considerente. În același timp, instanța de apel, în rejudecare, va fi ținută să clarifice și acest aspect, anume dacă A. Drobeta Turnu Severin este un post național satelitar (astfel cum susține recurenta) ori B. este un post de radio local unic sau care, eventual, coexistă cu cel național satelitar. Spre o atare finalitate, curtea de apel va trebui să se raporteze la probele administrate în cauză, anume relațiile comunicate de CNA, de ANCOM (a se vedea, în acest sens fila x și urm. din vol. I, dosar apel, primul ciclu procesual), dar analizând și apărările intimatei-pârâte invocate din această perspectivă - aceasta referindu-se la dispozițiile art. 44 alin. (12) din Legea nr. 504/2002; de asemenea, curtea de apel va putea să dispună și administrarea altor probe dacă le va găsi utile, după ce acestea vor fi supuse dezbaterii contradictorii a părților. Astfel cum deja s-a arătat, relevante pentru o atare dezlegare vor fi, din nou, dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 504/2002, din care reiese că licența audiovizuală națională analogică trebuie să fie dublată de o licență de emisie emisă de ANCOM în acest sens; pe de altă parte, se vor avea în vedere și susținerile pârâte din cuprinsul motivelor de apel cu privire la procedura de autorizare a unui post național de radio prin trimiteri la normele Legii nr. 504/2002 (art. 50 și urm.) și, în concret, susținerile acesteia cu privire la postul de radio național satelitar . În acest context, Înalta Curte apreciază că se impune precizarea că atare dezlegare ce va fi dată în rejudecare de instanța de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor deja pronunțate în cauza de față până la acest moment procesual, întrucât, pe de o parte, instanțele nu au dat o dezlegare acestei chestiuni, iar pe de altă parte, decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual a fost integral casată. Totodată, se reține că hotărârea de expedient parțială prin care instanța de apel a consfințit tranzacția părților nr. 2768/21.02.2017 prin decizia recurată nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, având în vedere că hotărârea de expedient nu reprezintă rezultatul verificărilor jurisdicționale ale judecătorului cauzei, întrucât dezbaterea în proces, într-un astfel de caz, este substituită de contractul părților. Din cuprinsul tranzacției rezultă părțile au convenit să se conformeze deciziei nr. 845A/2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în primul ciclu procesual, decizie care a fost însă integral casată, iar în clauzele contractului de tranzacție nu se face nicio referire la postul național de radio A. Drobeta-Turnu Severin, intimata-pârâtă acceptând perfectarea acesteia, posibil pentru limitarea pierderilor care ar fi putut rezulta din curgerea continuă a penalităților de întârziere. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că pricina de față are atât un temei contractual, întrucât pârâta deține autorizație licență neexclusivă pentru A. Drobeta-Turnu Severin (pentru care acceptă că datorează remunerație unică echitabilă), dar și un temei delictual, reclamanta susținând existența unor activități de radiodifuzare autonome și la nivelul altor localități (acte de radiodifuzare distincte), prin intermediul unor posturi de radio locale, nedeclarate însă la UPFR și pentru care pretinde plata remunerațiilor unice echitabile datorate titularilor de drepturi conexe - producători de fonograme. Mai mult decât atât, nici dispozitivul deciziei recurate nu inserează vreo mențiune referitoare la postul național satelitar A. Drobeta-Turnu Severin, instanța de apel consfințind "învoiala părților referitoare la capătul de cerere privind remunerațiile aferente postului de radio A. - Drobeta-Turnu Severin, consemnată în tranzacția nr. 2768/21.02.2017." Celelalte argumente susținute de către recurentă prin motivele de recurs nu se impun a fi analizate în prezenta decizie, întrucât instanța de apel nu a făcut referiri la structura programelor recepționate în celelalte localități (evaluare necesară pentru aplicarea criteriilor din Metodologiile aplicabile), având în vedere că a negat de plano că acestea desfășoară activitate de radiodifuzare, astfel încât, chestiunea producției proprii a radiodifuzorului este lipsită de obiect în acest stadiu al procesului. În plus, în prima decizie de casare s-a dat o dezlegare acestei chestiuni cu referire la regimul juridic al fonogramelor produse de utilizatorul însuși, anume excluderea de la obligația de plată a remunerației unice echitabile pentru acest segment al programului de radiodifuzare, dar această chestiune devine relevantă în contextul analizării ponderii utilizării de fonograme în structura unui program de radiodifuzare, cu consecința aplicării procentelor stabilite diferențiat în Metodologii, în raport de această pondere. În acest context, s-a stabilit prin decizia de casare anterioară că instanței de judecată de judecată îi revine sarcina de a verifica îndeplinirea cerințelor legale, reclamanta având obligația de a demonstra că este îndreptățită să colecteze remunerația în condițiile prevăzute de normele legale și metodologice incidente, iar utilizatorii, chemați în judecată în temeiul acestora, că ar fi sub incidența unei situații de excepție care paralizează acțiunea formulată împotriva lor. Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, în reevaluarea chestiunii regimului juridic al operațiunilor derulate de către intimata pârâtă pe posturile de radio considerate locale, stabilită prin decizia anterioară de casare, dar și cu luarea în considerare a celor arătate prin decizia de față, curtea de apel va trebui să aibă în vedere, în legătură cu aceste operațiuni derulate de intimata-pârâtă în celelalte localități decât Drobeta-Turnu Severin, și criteriile desprinse din jurisprudența CJUE cu referire la noțiunea de "public nou" (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele C-117/15, C-162/10, C-306/05, C-403/08 și C-429/08 etc.) Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în speță, fiind întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.