ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1869/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 104 F din 09 iunie 2016, Curtea de Apel București a dispus condamnarea inculpaților pentru infracțiuni de constituire și aderare la un grup infracțional organizat, înșelăciune, spălare de bani, iar cu privire la latura civilă a dispus disjungerea acesteia, formându-se dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 364 din 23 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis apelurile inculpaților și a desființat sentința nr. 104 F din 09 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, trimițând cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, formându-se dosarul nr. x/2013.

Prin încheierea din 27 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția penală a dispus reunirea laturii civile la dosarul nr. x/2013, iar prin adresa din 23 aprilie 2018, revizuenta a precizat cuantumul prejudiciului ca fiind de 70.812.586,26 RON și a solicitat obligarea inculpaților, în mod solidar, la repararea întregului prejudiciu conform art. 1003 din C. civ., iar în subsidiar, obligarea inculpaților la plata prejudiciului aferent fiecărui contract de credit încheiat.

Prin sentința civilă nr. 23F din 15 februarie 2019, Curtea de Apel București a dispus condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire, inițiere sau aderare la un grup infracțional organizat, înșelăciune, spălare din bani, santaj, uz de fals și fals în înscrisuri sub semnătură privată cu privire la o serie de acte contabile, lipsire de liberatate în mod nelegal.

Cu privire la latura civilă, Curtea de Apel București a dispus obligarea inculpaților la plata, în mod solidar, a prejudiciului creat părții civile A. și desființarea contractelor de credit încheiate de A. cu societățile comerciale deținute de inculpați, în temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., deși o astfel de măsură nu a fost solicitată de partea civilă, nici prin cererea de constituire parte civilă și nici prin adresele ulterioare de actualizare a prejudiciului. În considerentele hotărârii, curtea de apel a reținut ca fiind echitabilă, în vederea reparării prejudiciului pe latura civilă, soluția de restabilire a situației anterioare prin desființarea contractelor încheiate în mod fraudulos, urmând ca inculpații să fie obligați la restituirea creditelor sau contravalorii contractelor de leasing, inclusiv dobânzile aferente.

Împotriva soluției pronunțate de curtea de apel, A. a formulat apel prin care a solicitat desființarea sentinței penale nr. 23 F din 15 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția penală, privind latura civilă în sensul a înlăturării dispozițiilor privind desființarea contractelor de credit încheiate de societățile deținute de inculpați cu A. și pe cale de consecință, menținerea contractelor de credit.

Prin decizia nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., astfel cum a fost extins în favoarea inculpaților, precum și apelurile declarate de mai mulți inculpați.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de părțile civile A. S.A. și B., de inculpata C. și apelurile declarate de D., E., F., a respins cererile formulate de G. și H. de restituire a unor bunuri și a menținut dispozițiile din sentința apelată referitoare la soluționarea laturii civile, la măsurile asiguratorii cu privire la repararea pagubei/restabilirea situației anterioare, precum și celelalte dispoziții care nu sunt contrare deciziei.

Împotriva deciziei penale nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013, în temeiul prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a formulat cerere de revizuire revizuenta A. S.A., înregistrată pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2021, la data de 02 martie 2021.

Revizuenta a susținut că cererea se încadrează în prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1) din C. proc. civ. și a solicitat admiterea acesteia, schimbarea, în parte, a deciziei penale nr. 353A din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013, în sensul admiterii, în parte, a apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 23 F din 15 februarie 2019 a Curții de apel București, secția penală, și pe cale de consecință, desființarea sentinței privind latura civilă, în sensul înlăturării dispozițiilor privind desființarea contractelor de credit încheiate de societățile deținute de inculpați cu A., cu consecința menținerii contractelor de credit.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că, prin constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal, A. a formulat cerere prin care a solicitat obligarea inculpaților la plata contravalorii prejudiciului creat acesteia, evaluat la suma de 80.974. 961,14 RON, la care se adaugă dobânzile și comisioanele calculate începând cu data de 12 iulie 2013, până la data executării obligației de plată.

Prin sentința penală nr. 104 F din 09 iunie 2016, Curtea de Apel București a dispus condamnarea inculpaților pentru infracțiuni de constituire și aderare la un grup infracțional organizat, înșelăciune, spălare de bani, iar cu privire la latura civilă a dispus disjungerea acesteia, formându-se dosarul nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 23F din 15 februarie 2019, Curtea de Apel București a dispus condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire, inițiere sau aderare la un grup infracțional organizat, înșelăciune, spălare din bani, santaj, uz de fals și fals în înscrisuri sub semnătură privată cu privire la o serie de acte contabile, lipsire de liberatate în mod nelegal.

Cu privire la latura civilă, Curtea de Apel București a dispus obligarea inculpaților la plata, în mod solidar, a prejudiciului creat A. și desființarea contractelor de credit încheiate de A. cu societățile comerciale deținute de inculpați, în temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., deși o astfel de măsură nu a fost solicitată de partea civilă, nici prin cererea de constituire parte civilă și nici prin adresele ulterioare de actualizare a prejudiciului.

În pronunțarea soluției, curtea de apel a reținut ca echitabilă în vederea reparării prejudiciului pe latura civilă, soluția de restabilire a situației anterioare prin desființarea contractelor încheiate în mod fraudulos, urmând ca inculpații să fie obligați la restituirea creditelor sau contravalorii contractelor de leasing, inclusiv dobânzile aferente.

Împotriva soluției pronunțate de curtea de apel, A. a formulat apel prin care a solicitat desființarea sentinței penale nr. 23 F din 15 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția penală, privind latura civilă în sensul a înlăturării dispozițiilor privind desființarea contractelor de credit încheiate de societățile deținute de inculpați cu A. și pe cale de consecință, menținerea contractelor de credit.

Soluția curții de apel a fost menținută, în mod greșit de Înalta Curte de Casație și Justiție care a respins apelul exercitat de partea civilă A. împotriva sentinței penale nr. 23 F din 15 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția penală, având în vedere că desființarea înscrisurilor a fost realizată în mod nelegal, cu nesocotirea prevederilor art. 397 alin. (3), art. 256 și art. 25 din C. proc. pen. față de împrejurarea că această măsură nu a fost solicitată de A. în cadrul acțiuniii civile și nici nu erau întrunite condițiile pentru a putea fi dispusă, din oficiu, de către instanță.

În cuprinsul C. proc. pen., noțiunea de înscris este utilizată cu sensul de instrumentum, în același sens fiind și jurisprudența în materie potrivit căreia, deși normele C. proc. pen. utilizează sintagma "desființarea înscrisurilor ", instanțele dispun anularea actului juridic în sensul de negotium iuris.

Or, în cauza pendinte, se impunea ca instanța de judecată să facă distincție între manifestarea de voință care a condus la încheierea contractelor de credit cu A. de către societățile deținute de inculpați, și materializarea acestora în înscrisuri. Din această perspectivă, în mod nelegal, instanța de apel a respins apelul promovat de A. și a menținut soluția de desființarea a contractelor de credit privite ca acte juridice, lipsind de efecte raportul juridic încheiat de părți, în contextul în care A. nu a solicitat acest lucru prin acțiune, iar legiuitorul a prevăzut sancțiunea desființării suportului material al înscrisului cu consecința eliminării acestuia din circuitul civil.

În raport de prevederile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a creat un raport de accesoralitate între acțiunea penală și acțiunea civilă, astfel încât limitele judecății privind acțiunea penală au incidență și în soluționarea acțiunii civile, instanța având obligația de a se pronunța doar asupra faptelor și persoanelor arătate în acțiunea civilă. Ca atare, în ceea ce privește desființarea de înscrisuri, măsura nu poate fi luată decât dacă faptele care fac obiectul acțiunii penale constă în falsificarea de înscrisuri.

Reiese, așadar, că validitatea unui înscris poate fi verificată numai în ipoteza în care obiectul acțiunii penale constă în infracțiuni de falsuri cu privire la înscrisuri, situație care nu este întrunită în speță, unde acțiunea penală nu vizează astfel de infracțiuni cu privire la contractele de credit, astfel că desființarea acestora excedează limitelor învestirii instanței.

În absența solicitării părții civile A. de desființare a contractelor, ci doar de reparare a prejudiciului creat, în sensul a obligării inculpaților la plata soldului restant, desființarea înscrisurilor încalcă dreptul părții civile de a determina limitele acțiunii civile, aspect reținut și în doctrina în materie, ceea ce atrage incidența motivului de reviziuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, soluția de desființare a contractelor de credit încheiate între A. și societățile deținute de inculpați, ca efect al restabilirii situației anterioare, în condițiile art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., nu poate fi pronunțată din oficiu, așa cum greșit a constatat curtea de apel.

Totodată, desființarea unor înscrisuri nu este un mod de repunere a părților în situația anterioară și nici de reparare a prejudiciului, conform art. 998 și art. 999 din C. civ.

Repararea prejudiciului poate consta în obligarea inculpatului la restituirea lucrului, înlocuirea sau repararea bunului prejudiciat, iar nu în desființarea unui înscris.

Prin urmare, desființarea contractelor de credit în sensul de instrumentum probationem nu poate reprezenta un mod de restabilire a echilibrului între două patrimonii și nici un mod de restabilire a situației anterioare.

Conform art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., instanța se pronunță asupra desființării totale sau parțiale a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiuniii, de unde rezultă că desființarea înscrisurilor reprezintă o sancțiune distinctă de restabilirea situației anterioare, și nu se includ reciproc.

De altfel, contractele de credit nu puteau fi desființate nici în baza invocării, din oficiu, a nulității față de împrejurarea că încheierea frauduloasă a acestora echivalează, în civil, cu noțiunea de dol, sancționat cu nulitatea relativă care poate fi invocată doar de către părți, nu și de instanță, din oficiu. Or, revizuenta A. nu a învestit instanța de judecată cu o cerere de constatare a nulității contractelor de credit pentru dol (înșelăciune). De asemenea, având în vedere că respectivele contracte de credit au fost încheiate de societățile deținute de inculpați, care nu fost părți în dosarul penal, desființarea acestora încalcă principiul contradictorialității și nu poate reprezenta o sancțiune specifică repunerii prăților în situația anterioară, conform prevederilor legii civile, de vreme ce, părți în respectivele contracte nu sunt inculpații.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată. De asemenea, a învederat că se impune analiza admisibilității căii de atac din perspectiva formulării acesteia în termenul legal.

Prin întâmpinare, intimatul J. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. De asemenea, a învederat că înțelege să invoce excepția tardivității cererii de revizuire, în raport de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., apreciind că între data comunicării deciziei a cărei revizuire se solicită și data formulării acesteia au trecut mai mult de 30 zile.

Prin întâmpinarea formulată, intimații K. și L. au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire.

La data de 25 mai 2021, intimații M., N., O. și P. au depus concluzii scrise, în cuprinsul cărora au invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea cererii de revizuire, apreciind că aceasta este de competența Curții de Apel București, precum și excepția inadmisibilității cererii de revizuire.

Examinând cererea de revizuire dedusă judecății, prin raportare la dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Prioritar, se reține că în ceea ce privește excepțiile necompetenței materiale și tardivității, acestea au fost soluționate la termenul din 29 septembrie 2021, în sensul respingerii acestora, Înalta Curte constatând că este competentă material să soluționeze cererea de revizuire, iar în ceea ce privește excepția tardivității, a reținut că cererea a fost formulată cu respectarea termenului legal, prevăzut de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Cu privire la cererea de revizuire, Înalta Curte reține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 C. proc. civ. cu privire la obiectul cererii de revizuire, în ceea ce privește decizia penală nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2013 -,hotărâre definitivă care evocă fondul, fiind astfel îndeplinită cerința de admisibilitate referitoare la obiectul revizuirii.

În ceea ce privește motivele pentru care se poate cere revizuirea, Înalta Curte constată că revizuenta a invocat ca motiv de retractare faptul că instanța penală s-a pronunțat, pe latură civilă, asupra unui lucru pe care nu l-a cerut, motiv prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Analizând motivul de revizuire invocat, Înalta Curte constată că pct. 1 al alin. (1) a art. 509 C. proc. civ., se referă la situația în care, instanța "s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut", având în vedere ipotezele extra petita/minus petita și plus petita, toate cele trei situații vizând inadvertențele dintre obiectul pricinii supuse judecății și ceea ce instanța a hotărât.

Rațiunea instituirii acestui motiv de revizuire este reprezentată de respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil, precum și de îndeplinirea obligației instanței de a judeca toate pretențiile deduse judecății.

În cauză, în esență, revizuenta a susținut că instanța penală, în cadrul soluționării laturii civile, s-a pronunțat cu privire la desființarea contractelor de credit încheiate de A. cu societățile comerciale deținute de inculpați, în temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., în absența solicitării părții civile A. de desființare a acestor contracte, încălcând astfel dreptul părții civile de a determina limitele acțiunii civile.

Înalta Curte reține că prin decizia penală nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins apelul exercitat de revizuenta A. împotriva sentinței penale nr. 23/F din 15 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală și a menținut dispozițiile din sentința apelată referitoare la soluționarea laturii civile prin care au fost desființate contractele de credit încheiate de A. cu societățile comerciale deținute de inculpați.

În cadrul acțiunii civile, revizuienta solicitase obligarea inculpaților la plata prejudiciului creat acesteia, evaluat la suma de 80.974. 961,14 RON, la care se adaugă dobânzile și comisioanele calculate începând cu data de 12 iulie 2013, până la data executării obligației de plată.

Pe calea extraordinară de atac a revizuirii, revizuenta susține că instanța penală s-ar fi pronunțat extra petita, în sensul că a acordat ceea ce nu s-a cerut - dispunând desființarea contractelor de credit, încheiate de A. cu societățile comerciale deținute de inculpați.

Esențial pentru soluționarea prezentei cereri de revizuire este faptul că aceasta vizează decizia pronunțată de Înalta Curte, secția penală în apel, ceea ce determină ca susținerile revizuentei cu privire la pronunțarea extra petita să fie analizate din perspectiva raportării la obietul cererii de revizuire, respectiv decizia nr. 353/A din 18 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2013.

Or, în speță, criticile privind modul de rezolvare a acțiunii civile au fost invocate în apel, fiind analizate de instanța de control judiciar, care a respins apelul ca nefondat, răspunzând în considerente motivelor de apel invocate de partea civilă A.. Așa fiind, instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, respectând rolul devolutiv al căii de atac exercitate de partea civilă, astfel încât nu se poate susține că instanța ar fi depășit limitele învestirii sale.

În cauză, în motivarea hotărârii atacate, instanța penală s-a pronunțat cu privire la repunerea părților în situația anterioară săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 367 C. pen., reținând că această restabilire este posibilă și se impune, în raport de prevederile art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., având în vedere că înscrisurile care consfințeau încheierea contractelor de credit de către A. și societățile administrate de către inculpați, au fost încheiate în mod fraudulos, și ca atare, nu mai pot fi menținute în circuitul civil.

În considerentele soluției pronunțate de instanța penală s-a mai reținut că, deși pentru infracțiunile-scop (infracțiuni de înșelăciune), s-a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, în raport de dispozițiile. art. 25 alin. (3) C. proc. pen. aceasta are obligația de a soluționa acțiunea civilă în procesul penal, și ca atare, a dispus desființarea contractelor de credit.

De asemenea s-a reținut că: "Este de necontestat că acțiunea civilă, chiar formulată în cadrul procesului penal, guvernat de principiul oficialității, este supusă principiului disponibilității. Cu toate acestea, atunci când legiuitorul impune instanței penale, în cadrul soluționării procesului penal, obligația de a analiza o anumită cerere, cum este în ipoteza vizată de prevederile art. 25 alin. (3) și art. 256 din C. proc. pen., aceasta este îndrituită să ia măsurile ce se impun. Prin urmare, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților, prin desființarea totală sau parțială a înscrisurilor încheiate în mod fraudulos, deci atunci când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, se dispune independent de existența constituirii părții civile și/sau atitudinea procesuală a acesteia."

În atare împrejurare, este nefondată susținerea revizuentei A. potrivit căreia prin desființarea contractelor de credit încheiate de aceasta cu societățile administrate de inculpați, fără ca respectivele societăți să figureze ca părți, instanța a încălcat principiul contradictorialității-, aceasta fiind analizată în apel de instanța penală care a arătat în considerente care sunt rațiunile de fapt și de drept care au determinat menținerea soluției pronunțată în primă instanță.

În decizia supusă revizurii, instanța a reținut că aspectele civile ale cauzei din perspectiva dreptului civil material incident, sunt reglementate de art. 1349, art. 1357, art. 1369, art. 1382-1383 și art. 1384 din C. civ. referitoare la dreptul la regres al fiecărei persoane obligate în solidar la plata prejudiciului. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că, în speță "stabilirea pentru fiecare inculpat a sumei care urmează a fi achitată părților civile ca și pretinsa lipsă a temeiului contractual, la executarea parțială sau totală a unor contracte, precum și posibilitatea executării garanțiilor de diferite categorii, sunt lipsite de relevanță juridică, acestea urmând a fi invocate și examinate în faza de executare a hotărârii penale care excede prezentei cauze, fiind o chestiune ce urmează a fi stabilită ulterior, în faza punerii în executare a hotărârii penale, între inculpații obligați în solidar (divizarea obligației solidare pe fiecare inculpat)."

Înalta Curte, analizând susținerile revizuentei, constată că situația invocată în cuprinsul cererii de revizuire nu poate fi subsumată uneia dintre ipotezele vizate de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., respectiv extra petita, întrucât instanța de apel și-a motivat soluția, răspunzând pe larg criticilor formulate în apel de partea civilă.

Pe de altă parte, modalitatea în care sunt formulate argumentele din cererea de revizuire vizează aceleași aspecte invocate în apel, ceea ce înseamnă că se tinde la reformarea hotărârii atacate - or, în acest context, respectivele susțineri nu pot constitui temei pentru exercitarea căii de atac a revizuirii.

Înalta Curte constată că susținerile revizuentei referitoare la faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a respins apelul promovat de partea civilă A. și a menținut soluția curții de apel, lipsind de efecte raportul juridic încheiat de părți (în contextul în care validitatea unui înscris poate fi verificată numai în ipoteza în care obiectul acțiunii penale constă în infracțiuni de falsuri cu privire la înscrisuri), constituie critici de netemeinicie ale deciziei atacate, care vizează situația de fapt și tind la reformarea hotărârii.

Împrejurarea că instanța penală a constatat că restabilirea situației anterioare se impune față de modalitatea în care au fost încheiate respectivele contracte de credit, nu poate fi asimilată cerințelor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, cum arată revizuenta. De altfel, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a analizat toate aceste critici, examinându-le în considerente, astfel încât nu se poate susține că s-ar fi proununțat în lipsa învestirii de către parte, cu sublinierea că obiectul cererii de revizuire îl constuie decizia pronunțată de instanța supremă în apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în esență, revizuenta își exprimă, nemulțumirea cu privire la soluția, dispusă ex officio, de către instanță, cu privire la desființarea și scoaterea din circuitul civil a contractelor încheiate de A. cu societățile administrate de inculpați, chestiune care excedează controlului prin intermediul cererii de revizuire pendinte.

În realitate, prin exercitarea căii de atac a revizuirii, se urmărește repunerea în discuție a modului de soluționare a laturii civile deduse judecății, cu privire la care instanța de judecată s-a pronunțat în mod definitiv.

Susținerile revizuentei privesc, în esență, nemulțumiri de fond ale acesteia cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel în analiza laturii civile or, soluția pronunțată în apel, din perspectiva rezolvării date criticilor de netemeinicie, nu mai poate fi examinată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăți; or, legiuitorul, prin limitarea câmpului de aplicare a dispozițiilor art. 509 C. proc. civ. la cazurile expres prevăzute, a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare.

De altfel, așa cum s-a statuat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca o cale de atac deghizată, în măsura în care hotărârea atacată este definitivă și împotriva acesteia, legea nu regllementează o cale de atac care să permită reevaluarea fondului cauzei.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că susținerile revizuentei nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. ("A.") împotriva deciziei penale nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. ("A.") împotriva deciziei penale nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.