ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 179/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 22 aprilie 2019, reclamanta A., B.., în contradictoriu cu pârâta C. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - obligarea pârâtei la plata: sumei de 83.618,55 RON (inclusiv T.V.A. aferent), sumă reprezentând remunerație restantă datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor organizate în perioada 1 octombrie 2018 - 31 decembrie 2018; sumei de 10.606,75 RON reprezentând penalități de întârziere datorate de pârâtă până la data de 17 aprilie 2019, pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la capătul anterior al cererii de chemare în judecată; penalităților de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârâtă până la data plății remunerațiilor începând cu data de 18 aprilie 2019 și până la data plății efective a acestor remunerații; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxă de timbru, onorariu avocat, onorariu expert etc.). I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă: Prin sentința civilă nr. 632 din data de 23 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere formulat de reclamanta A., B.., în contradictoriu cu pârâta C., privind plata renumerațiilor și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenței fiecărei renumerații și până la data plății acestora. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: Prin decizia civilă nr. 907A din data de 9 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 632 din data de 23 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., B.., ca nefondat. I.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 907A din data de 9 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în termen legal, a declarat recurs pârâta C.. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și respingerea ca neîntemeiate a pretențiilor intimatei-reclamante privind plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu este incident cazul fortuit/culpa terțului (Primăria Municipiului București). Cu referire la prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că este o instituție publică de cultură aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului București și sub directa coordonare a Primăriei Municipiului București, efectele negative asupra bugetului autorității locale în anul 2019 fiind resimțite în planul posibilității acoperirii necesarului de cheltuieli aferente tuturor angajamentelor legale aflate în plată din subvenția lunară alocată, situație ce a generat întârzieri în cascadă la plata acestora. În opinia recurentei-pârâte, în cauză, nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina sa în ceea ce privește plata cu întârziere a celor trei facturi fiscale emise de către intimata-reclamantă, această situație fiind generată de insuficienta alocare a resurselor bugetare aprobate pentru exercițiul financiar 2019 de către ordonatorul principal de credite. Prin urmare, a solicitat să se constate că, în speță, suntem în prezența unui caz fortuit, inclusiv a unei cauze de exonerare, și anume fapta terțului, statuată de art. 1371 alin. (2) C. civ. Recurenta-pârâtă a subliniat că răspunderea sa civilă este exclusă, întrucât cauza exclusivă a producerii prejudiciului în patrimoniul intimatei-reclamante se datorează atât cazului fortuit, cât și faptei terțului - Primăria Municipiului București; înlăturarea răspunderii sale este determinată de absența în totalitate a raportului de cauzalitate dintre fapta sa și prejudiciul suferit de intimata-reclamantă. Totodată, a apreciat că este nelegală soluția procesuală recomandată de către instanța de apel, și anume aceea de a chema în garanție ordonatorul principal de credite, în temeiul art. 72-74 C. proc. civ., pentru neaprobarea la timp a bugetului instituțiilor culturale subordonate. Aceasta, întrucât nu a contestat întârzierea aprobării bugetului per se, ci diminuările/tăierile bugetare aplicate tuturor instituțiilor subordonate Primăriei Municipiului București, față de bugetele inițial aprobate. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 octombrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 2, astfel cum rezultă din fișa ECRIS aflată la dosar. Prin rezoluția din data de 18 octombrie 2021, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la data de 26 octombrie 2021, potrivit mențiunii din cuprinsul procesului-verbal de înmânare, aflat la dosar, iar aceasta nu a formulat întâmpinare. Prin rezoluția din data de 2 decembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la data de 1 februarie 2022, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare în raport de cele invocate la acea dată, astfel cum au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, deși recurenta-pârâtă a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, această invocare este una formală, în condițiile în care partea, pe de o parte, a reluat susțineri din cuprinsul cererii de apel, care au fost deja analizate în faza procesuală anterioară, iar, pe de altă parte criticile sale vizează împrejurări de fapt. Astfel, criticile recurentei-pârâte prin care aceasta a susținut prezența unui caz fortuit și a unei cauze de exonerare a răspunderii nu sunt de natură a putea fi convertite în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, în condițiile în care, deși acestea par a susține o greșită aplicare a legii, respectiv a 1371 alin. (2) C. civ. și a celor care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, recurenta-pârâtă nu a indicat în mod concret care este eroarea de judecată a curții de apel din această perspectivă și în ce mod prevederile indicate au fost aplicate sau interpretate greșit de către instanța de apel. Pe de altă parte, aceste critici reprezintă o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinței tribunalului, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel, recurenta-pârâtă ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură și o judecată din partea instanței de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite. Or, prin motivele de recurs recurenta-pârâtă trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, însă aceasta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel. În plus, aspectele susținute de către recurenta-pârâtă vizează împrejurări de fapt, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, partea repunând în discuție încadrarea unor atare circumstanțe în ipoteza unei exonerări de răspundere civilă. Or, în cadrul controlul judiciar pe care îl exercită, instanța de recurs este limitată la situația de fapt așa cum a fost ea stabilită de instanțele de fond, fără a o putea schimba. Nici criticile recurentei-pârâte privind cele reținute de către curtea de apel în sensul posibilității de a chema în garanție ordonatorul principal de credite nu pot fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, și sub acest aspect, partea s-a mărginit doar a-și exprima nemulțumirea cu privire la aceste constatări ale curții de apel, fără a indica în mod clar de ce acestea ar determina concluzia caracterului nelegal al hotărârii recurate. O astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel și nu critici de netemeinicie a acesteia, astfel cum sunt cele aduse în discuție de către recurenta-pârâtă. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Prin urmare, cum susținerile formulate de recurenta-pârâtă nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, cum criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.