ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1934/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă sub nr.x/3/2019, reclamanta Asociația A a chemat în judecată în calitate de pârât pe Municipiul B pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata următoarelor sume:

1.1. 40.704,58 lei (inclusiv T.V.A, aferent), reprezentând remunerația restantă datorată de pârât pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor „(...)” desfășurat în data de 20.11.2018 la Centrul Cultural Minai Eminescu din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 25.11.2018 la Teatrul Ariei din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 26.11.2018 la Teatrul National din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 01.12.2018 în Piața Victoriei din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 06.12.2018 în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, „(...)” desfășurate în datele de 09,10,11,16 și 18 decembrie 2018 în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 31.12.2018 în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 24.01.2019 la Teatrul National din Târgu Mureș și „(...)” desfășurat în data de 06.03.2019 la Sala Polivalenta din Târgu Mureș;

1.2. 2.071,95 lei reprezentând penalități de întârziere datorate de pârât până la data de 17.04.2019, pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la capătul 1.1. al cererii de chemare în judecată;

1.3. penalitățile de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârât până la data plății remunerațiilor în sumă de 40.704,58 lei, începând cu data de 18.04.2019 și până la data plății efective a acestor remunerații.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să comunice Asociația A un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor „(...)” desfășurat în data de 20.11.2018 la Centrul Cultural Minai Eminescu din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 25.11.2018 la Teatrul Ariei din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 26.11.2018 la Teatrul Național din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 01.12.2018 în Piata Victoriei din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 06.12.2018 în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, „(...)” desfășurate în datele de 09,10,11,16 și 18 decembrie 2018 în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 31.12.2018 în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, „(...)” desfășurat în data de 24.01.2019 la Teatrul National din Târgu Mureș și „(...)” desfășurat în data de 06.03.2019 la Sala Polivalenta din Târgu Mureș, raport care să cuprindă: denumirea evenimentului, denumirea formațiilor/soliștilor, data și locația desfășurării evenimentului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate și durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale.

De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert).

I.2.Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr.722 din 16 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr.x/3/2019, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta Asociația A în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 40.704,58 lei reprezentând valoarea remunerațiilor restante aferente comunicării publice a operelor muzicale în cadrul spectacolelor „(...)”, „(...)”, „(...)”, „(...)”, „(...)”, „(...)”, „(...)”, „(...)”, „(...)”, precum și la plata sumei de 11.013,73 lei penalități de întârziere; a obligat pârâtul la plata în continuare a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 18.04.2019 până la achitarea efectivă a sumei de 40704,58 lei; a obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul complet cuprinzând operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor menționate anterior; a obligat pârâta la 4575 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

I.3.Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr.680A din 04 mai 2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul B, împotriva sentinței civile nr.722/16.07.2020, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr.x/3/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația A și a obligat apelantul la 2975 lei cheltuieli de judecată către intimată.

I.4.Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr.680A din 04 mai 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs recurentul-pârât Municipiul B.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă la data de 26 octombrie 2023 și a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și procesul-verbal de repartizare aleatorie (filele 1-2 din dosar).

Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulate. De asemenea, a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului, recurentul-pârât a învederat că decizia recurată este nelegală și netemeinică, în cauză fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.4 și pct.8 C.proc.civ.

În ceea ce privește excepția nulității autorizațiilor neexclusive a utilizării operelor muzicale în concerte, spectacole ori în manifestări artistice cu nr.3517/16.11.2018,nr.3518/23.11.2018, nr.3519/23.11.2018, nr.3520/23.11.2018, nr.3521/23.11.2018, nr.3522/23.11.2018, nr.3525/05.12.2018, nr.3526/17.01.2019 și nr.3528/19.02.2019, recurentul-pârât a susținut că eliberarea acestor autorizații este consecința realizării unui acord de voință al părților, iar împrejurarea că anumite elemente/clauze ale convenției astfel materializate nu întrunesc condițiile legale minime, duce la anularea actului emis de reclamantă.

A mai susținut recurentul-pârât că intimata-reclamantă îl obligă la achitarea remunerațiilor fără temei, întrucât baza legală, în temeiul căreia emite factura în vederea încasării remunerațiilor, respectiv art. 155 alin. (1) din Legea nr.571/2003, a fost abrogată.

De asemenea, a învederat că, deși i-a adus la cunoștință reprezentantului intimatei-reclamante în teritoriu faptul că formularul standard de autorizație neexclusivă a utilizării operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice nu întrunește condițiile legale în vigoare, datorită faptului că Legea nr.571/2003 a fost abrogată în anul 2015, modificările ce se impun în acest sens nu au fost efectuate.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, recurentul-pârât a susținut că trebuie să corespundă calitatea de parte în proces cu calitatea de titular al dreptului ce formează conținutul material al raportului de drept material dedus judecății. Astfel, încălcarea drepturilor recunoscute și protejate prin Legea nr.8/1996 atrag răspunderea civilă.

În condițiile legii, organismele de gestiune colectivă trebuie să facă dovada repertoriului pe care îl gestionează, astfel încât fiecare utilizator să aibă posibilitatea să verifice dacă folosește în comunicarea publică repertoriul respectiv sau nu. Un organism de gestiune colectivă nu poate pretinde plata remunerației dacă repertoriul său este utilizat.

Obligația organismelor de gestiune colectivă privește numai activitatea de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe, iar nu reprezentarea sau subrogarea în drepturi în fața instanței, obligația de gestiune existând potrivit unui mandat scris. Or, acest mandat nu a fost prezentat.

Legea specială nu conține dispoziții speciale exprese, derogatorii de la dreptul comun, iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz, deci și cele cu privire la posibilitatea revocării lui.

Între calitatea de autor a unei opere și calitatea de titular de drepturi patrimoniale nu există în mod necesar identitate de persoană, legea reglementând cazuri în care unele atribute sunt exercitate de alte persoane decât autorul operei.

În opinia recurentului-pârât, în cazul de față nu este aplicabilă Decizia ORDA nr.203/2011, întrucât cota procentuală la care se face referire în dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b din Legea nr.8/1996, precum și la art. 4 alin. (1) din decizia menționată nu îi este aplicabilă, aceste cheltuieli neavând nicio legătură cu comunicarea publică a operelor muzicale.

Totodată, a mai susținut că nu îi este aplicabilă respectiva decizie, întrucât nu a fost parte în cauza ce a făcut obiectul acesteia.

În consecință, solicită să se constate că baza legală, potrivit căreia reclamanta emite factura în vederea încasării remunerațiilor, art. 155 alin. (1) din Legea nr.571/2003, a fost abrogată în anul 2015, iar recurentul-pârât este obligat la achitarea acestora fără existența unui temei legal.

Recurentul-pârât a mai susținut că instanța nu a luat în considerare faptul că facturile emise de reclamantă conțineau și TVA. Or, solicitarea unei sume și obligarea la plata acesteia fără să se poată realiza calculul ei și fără să se aibă în vedere elemente esențiale privind modul de stabilire și respectarea întocmai a dispozițiilor legale în baza cărora s-a calculat este nelegală, cu atât mai mult cu cât este vorba de bani publici.

În vederea determinării cuantumului remunerațiilor în cazul în care modul de exploatare al acestora face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi ori, în manifestarea culturală publică fiecare artist a interpretat repertoriul propriu.

În conformitate cu prevederile contractuale încheiate între Municipiiul B și prestatorul serviciilor artistice, acesta din urmă avea obligația să asigure transportul, cazarea și masa artiștilor pe durata șederii în Târgu Mureș, precum și obligația să coopereze în realizarea tuturor acțiunilor promoționale legate de eveniment.

Totodată, conform prevederilor contractuale, prestatorul răspunde pentru deținerea și utilizarea drepturilor de autor asupra materialelor interpretate în cadrul evenimentului.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât a solicitat și respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C.proc.civ.

Potrivit dispozițiilor acestui text de lege, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

O altă condiție este aceea ca partea care a solicitat cheltuielile să fi câștigat procesul în mod definitiv. Or, în cazul de față nu este incidentă niciuna dintre aceste situații.

Mai mult, în sarcina recurentului-pârât nu pot fi reținute nici reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, pentru a putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În concluzie, nefiind îndeplinite niciuna dintre aceste condiții, recurentul-pârât a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 486 și urm. C.proc.civ., precum toate dispozițiile la care a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamanta Asociația A nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-pârât, apreciind incidente motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.4 și pct.8 C.proc.civ., aduce critici hotărârii instanței de apel cu privire la modalitatea de soluționare a excepției nulității autorizațiilor licență neexclusivă, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, a inopozabilității în cauză a Deciziei nr.203/2011, a aplicării TVA, susținând, totodată, și neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 453 Cod proc.civ.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.4 C.proc.civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cerere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, Înalta Curte constată că acest motiv este formal invocat, recurentul-pârât nefăcând referire la vreun viciu de legalitate a hotărârii recurate din care să reiasă că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești și care să poată fi circumscris acestui motiv de casare.

Cu referire la excepția nulității autorizațiilor licență neexclusivă, se constată că recurentul-pârât susține greșita respingere a acesteia pe motiv că nu mai există temei legal pentru încheierea respectivelor autorizații, întrucât dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr.571/2003, în baza cărora reclamanta emite facturile, au fost abrogate.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Astfel, Înalta Curte reține că prin demersul dedus judecății, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii pârâtului pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin autorizațiile neexclusive încheiate, respectiv obligarea acestuia la plata unor sume de bani reprezentând remunerații și penalități de întârziere pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul unor spectacole organizate de pârât în diferite perioade de timp situate între noiembrie 2018 și martie 2019. Comunicarea publică reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin internet sau alte rețele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual”.

Fiecare act de comunicare publică trebuie să fie autorizat de titularii de drepturi, aceștia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 144 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturi conexe, putându-și exercita drepturile în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă.

În temeiul art. 162 lit. b din Legea nr.8/1996, organismele de gestiune colectivă au dreptul și obligația de a acorda autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații.

În speța pendinte, se observă că între părți au fost încheiate mai multe autorizații licență neexclusivă în vederea utilizării de către pârâtă a operelor muzicale în concerte pentru diverse spectacole ce au avut loc în perioada noiembrie 2018 – martie 2019, autorizații ce au valoarea unor contracte.

Temeiul în baza căruia părțile din prezenta cauză au încheiat contractele autorizații licență neexclusivă, așa cum se menționează și în cuprinsul acestora, sunt dispozițiile Legii nr.8/1996 și ale Deciziei ORDA nr.203/16.06.2011.

În baza acestora, Asociația A autorizează neexclusiv utilizatorul, în cazul de față recurentul-pârât, să utilizeze opere muzicale prin comunicare publică.

Astfel, autorizarea comunicării publice a operelor muzicale, astfel cum s-a reținut supra, este prevăzută de dispozițiile art. 13 lit. f și art. 20 din Legea nr.8/1996, organismele de gestiune colectivă având, potrivit dispozițiilor art. 162 lit. b din Legea nr.8/1996, dreptul și obligația de a acorda autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații. Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii negociate de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, care reprezintă pe autorii de opere, respectiv pe artiștii interpreți și executanți și producătorii de fonograme, iar colectarea sumelor datorate de utilizatori se face de către un singur organism de gestiune colectivă pentru aceeași categorie de utilizatori, cu excepția sumelor datorate pentru utilizările prin radiodifuzare și prin proiecție publică în cinematografe, care se colectează de către organismele de gestiune colectivă, pentru fiecare categorie de titulari de drepturi.

Prin Decizia ORDA nr.189/2020, intimata-reclamantă a fost desemnată drept colector al remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice. Această decizie a fost schimbată în parte prin Decizia ORDA nr.203/2011, decizie ce reprezintă temeiul încheierii autorizațiilor neexclusive în discuție, aceasta cuprinzând, printre altele, reglementări cu privire la autorizația licență neexclusivă, remunerații și baza de calcul a remunerațiilor procentuale.

Este adevărat că în cadrul autorizațiilor licență neexclusivă încheiate între părțile din prezenta cauză se menționează că factura pentru plata remunerațiilor va fi emisă potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr.571/2003, însă acest text de lege nu reprezintă temeiul încheierii acestor contracte și nici fundamentul perceperii remunerațiilor.

De asemenea, este adevărat că dispozițiile art. 155 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal au fost abrogate prin Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal, însă noua lege cuprinde o reglementare similară în art. 319 alin. (16)

Cu toate acestea, abrogarea acestor dispoziții legale, care de altfel privesc emiterea facturii pentru serviciile prestate, nu are nicio înrâurire asupra încheierii contractelor - autorizații licență neexclusivă încheiate de părți și nici asupra obligației de plată a remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, așa cum în mod just a reținut și instanța de apel, pe de o parte pentru că izvorul obligației de plată a remunerațiilor este reprezentat de contractele încheiate între părți – autorizațiile licență neexclusivă, precum și de metodologia în baza căreia acestea au fost încheiate, respectiv Decizia ORDA nr.203/2011, iar pe de altă parte pentru că valabilitatea unui act juridic nu se analizează în raport de modalitatea de punere în executare a acestuia, care este ulterioară datei de încheiere a acestuia.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, recurentul-pârât a invocat absența mandatului acordat reclamantei de titularii drepturilor de autor, susținând, totodată, că obligația organismelor de gestiune colectivă privește numai activitatea de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe, iar nu reprezentarea sau subrogarea în drepturi în fața instanței, precum și că acestea trebuie să facă dovada repertoriului pe care îl gestionează.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în esență, recurentul-pârât a susținut o aplicare și o interpretare greșită a normelor de drept material în temeiul cărora instanța de apel a apreciat corectă soluția dată de către prima instanță excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante, critici ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod corect a confirmat calitatea procesuală activă a reclamantei care, în calitate de organism de gestiune colectivă, a solicitat de la recurentul-pârât plata remunerațiilor datorate pentru utilizarea operelor muzicale în concertele, spectacolele ori manifestările artistice, desfășurate în perioada noiembrie 2018 – martie 2019 în Târgu Mureș.

În acest sens, instanța de apel a constatat că acțiunea a fost întemeiată de reclamantă pe răspunderea contractuală a pârâtei derivată din nerespectarea obligațiilor asumate prin autorizațiile licență neexclusivă acordate pentru utilizarea operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, autorizații cu nr. 3517/16.11.2018, nr.3518/23.11.2018, nr.3519/23.11.2018, nr.3520/23.11.2018, nr.3521/23.11.2018, nr.3522/23.11.2018, nr.3525/05.12.2018, nr.3526/17.01.2019 și nr.3528/19.02.2019.

Răspunderea civilă contractuală, potrivit dispozițiilor art. 1350 alin. (1) C. civ., este definită ca obligația unei părți contractante de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți contractante prin neexecutarea ilicită lato sensu a prestației sau prestațiilor datorate acesteia în temeiul contractului valabil încheiat.

Calitatea procesuală activă în cadrul unei astfel de acțiuni în răspundere contractuală se referă la dreptul unei persoane de a introduce o cerere în instanță pentru a solicita remedierea unui prejudiciu cauzat de neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau întârziată a unei obligații contractuale și presupune existența unei încălcări a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte.

Între părțile din prezentul litigiu au intervenit contracte – autorizații licență neexclusivă valabil încheiate, prin care o parte, intimata-reclamantă, autorizează neexclusiv cealaltă parte, recurentul-pârât, să comunice public opere muzicale în cadrul concertelor pe care le organizează, acesta din urmă obligându-se să achite remunerațiile cuvenite.

Aceste autorizații licență neexclusivă au natura juridică a unor contracte de adeziune, încheierea acestora fiind impusă de art. 1 din Metodologia privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, reprezentată de Decizia ORDA nr.189/2010, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr.203/2011, conform căruia „Utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în concerte, spectacole ori manifestări artistice se poate face numai în baza unei autorizații licență neexclusivă încheiate în prealabil cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor autorilor de opere muzicale (...)”.

Efectele acestor autorizații, fiind specifice unui contract sinalagmatic, generează drepturi și obligații reciproce și interdependente doar între părți, potrivit art. 1280 C. civ..

Așadar, raportul juridic contractual din prezenta cauză vizează exclusiv părțile semnatare ale autorizațiilor licență neexclusivă, ce constituie cauza cererii de chemare în judecată, respectiv reclamanta Asociația A și pârâtul Municipiul B.

De vreme ce intimata-reclamantă figurează în calitate de parte în contractele autorizații licență neexclusivă, se justifică legitimarea sa procesuală activă, instanța de apel reținând în mod corect identitatea părților prin raportare la raportul juridic dedus judecății, respectiv raport juridic contractual.

În ceea ce privește argumentul referitor la absența mandatului acordat reclamantei de autorii operelor muzicale comunicate public în cadrul evenimentelor organizate, precum și a dovezii repertoriului pe care reclamanta îl gestionează, Înalta Curte constată că, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (forța obligatorie a contractului) – cauza raportului juridic obligațional, ce permite antrenarea răspunderii civile contractuale în sarcina recurentului-pârât, debitor în raporturile contractuale, generate prin obținerea autorizațiilor licență neexclusivă - instanța de apel a apreciat că pârâta nu poate fi exonerată de obligațiile asumate, prin contestarea repertoriului reclamantei, pe care l-a acceptat apriori prin încheierea autorizațiilor licență neexclusivă menționate.

Mai reține Înalta Curte și dispozițiile art. 145 din Legea nr.8/1996 (ce reglementează și gestiunea comunicării publice de opere muzicale) care stabilesc în alin. (2) că organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat pentru categoriile de drepturi menționate la alin. (1) al aceluiași text de lege.

Prin urmare, norma legală citată stabilește fără echivoc că organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi de autor sau conexe care nu le-au acordat mandat, aceasta stabilind o prezumție legală de mandat, prezumție relativă, care ar putea fi răsturnată de cel care susține contrariul, fiind necesar ca acesta să dovedească faptul că autorii înșiși și-au exercitat individual dreptul patrimonial pentru care legea stabilește regula gestiunii colective, exercitarea individuală a drepturilor patrimoniale de la art. 145 din lege fiind excepția supusă probării.

În consecință, nu pot fi primite astfel susținerile recurentului-pârât în sensul că intimata-reclamantă nu a prezentat un mandat, întrucât calitatea de parte în proces corespunde calității de titular al dreptului ce formează conținutul material al raportului de drept material dedus judecății, în privința reclamantei, instanțele de fond și de apel, în mod corect respingând excepția invocată.

Fiind incidentă în cauză o gestiune colectivă obligatorie, organismul de gestiune colectivă justifică calitatea procesuală activă și în temeiul mandatului legal de gestiune colectivă, nefiind necesar nici să facă dovada repertoriului pe care îl gestionează, și nici a unui mandat pentru reprezentarea în instanță a titularilor dreptului patrimonial de autor de opere muzicale, în contextul în care organismului de gestiune colectivă îi este recunoscută legitimarea procesuală activă prin lege pentru a gestiona drepturile autorilor, ceea ce include și formularea cererii de chemare în judecată în scopul obligării utilizatorului la plata remunerației datorate legal sau contractual.

Nu subzistă nici argumentul că legea specială nu conține dispoziții exprese, derogatorii de la dreptul comun, iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz. Aceasta întrucât dispozițiile speciale în materia drepturilor de autor ale Legii nr.8/1996 înlătură de la aplicare legea generală, astfel încât dispozițiile Codului civil ce reglementează mandatul nu sunt aplicabile în cauză decât acolo unde legea specială nu distinge – ceea ce nu este cazul în privința susținerilor recurentei.

Înalta Curte apreciază că este nefondată și critica referitoare la inopozabilitatea Deciziei ORDA nr.203/2011, critică circumscrisă motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ.

Argumentul invocat de recurent, în sensul că decizia anterior amintită nu îi este opozabilă, întrucât nu a fost parte la negocieri, nu este fondat.

Prevederile legii speciale în materie stabilesc un mecanism complex privind adoptarea Metodologiilor, iar forma finală a acestora beneficiază de obligativitate erga omnes, în virtutea unei dispoziții legale exprese - art. 165 alin. (9) din Legea nr.8/1996, republicată (respectiv art. 1312 alin. (8) din Legea nr.8/1996, forma în vigoare la data adoptării metodologiei incidente în cauză, în anul 2011) – normă derogatorie de la regimul juridic de drept comun pentru efectele hotărârilor judecătorești.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 165 alin. (9) din Legea nr.8/1996, republicată (respectiv art. 1312 alin. (8) din Legea nr.8/1996, forma în vigoare la data adoptării metodologiei incidente în cauză – 2011) metodologia este opozabilă tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat.

Însăși Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr.1061 din 14 iulie 2009 că natura operelor exploatate, ce face imposibilă autorizarea individuală pentru fiecare utilizator justifică și imposibilitatea participării la negocieri a fiecărui utilizator în parte. Importanța socială a domeniului dreptului de autor a impus intervenția statului, prin reglementarea unei proceduri speciale de stabilire și negociere a remunerațiilor aferente titularilor de drepturi, procedură ce se derulează cu avizul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, iar publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a metodologiilor negociate se face prin decizie a directorului general al acestui organism, astfel încât, având natura unui contract-cadru între părți – legea părților, au aplicabilitate generală în domeniul reglementat.

Mai mult, contractele – autorizații licență neexclusivă au fost încheiate de părțile din prezenta cauză în baza dispozițiilor Legii nr.8/1996 și a Deciziei ORDA nr.203/2011, astfel cum s-a arătat supra, recurentul-pârât realizând acte de comunicare publică directă a operelor muzicale prin organizarea de spectacole destinate publicului în perioada noiembrie 2018 – martie 2019 în Municipiul B și având calitatea de utilizator în sensul Deciziei ORDA nr.203/2011, situație în care avea obligația achitării remunerațiilor legal datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale ce reprezintă drepturi patrimoniale de autor, în cuantumul stabilit prin această metodologie.

În consecință, Decizia ORDA nr.203/2011 ce are ca obiect forma finală a Metodologiei privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice este opozabilă recurentului-pârât, instanța de apel reținând în mod just faptul că metodologiile, prin publicarea lor în Monitorul Oficial, dobândesc caracter normativ opozabil erga omnes.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța nu a luat în considerare faptul că facturile emise de intimata-reclamantă conțin și TVA.

În consens cu cele statuate de instanța de apel, Înalta Curte reține că este incidentă în cauză Hotărârea pronunțată la data de 21 ianuarie 2021 în cauza C-501/19 a Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care s-a statuat că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale realizează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

Astfel, instanța de apel a dat eficiență jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind principiul supremației dreptului Uniunii și principiul interpretării conforme a dreptului intern - instanța națională asigurând, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată.

Așadar, se constată în mod just că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de „persoană impozabilă” și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Recurentul-pârât a mai criticat hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește obligarea sa la cheltuieli de judecată, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 453 C.proc. civ.

Se observă că susținerile recurentului-pârât nu privesc modalitatea în care instanța de apel s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, deși acesta folosește expresia „cuantumul cheltuielilor de judecată”, ci vizează pretinsa inexistență a culpei sale procesuale, condiție necesară pentru a se reține aplicabilitatea prevederilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ., ce reprezintă temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată. Așadar, această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., având în vedere că se susține o aplicare eronată a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

Acest temei este determinat, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, de însăși atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, care generează obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, respectiv de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

În acest sens, sunt și statuările Curții Constituționale din Decizia nr.463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.655 din 26 august 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

Astfel, instanța de contencios constituțional a statuat că „(...) art. 453 alin. (1) C.proc.civ. determină debitorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) și creditorul obligației având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câștigă), înlocuind formularea codului anterior, din 1865, de „parte căzută în pretenții”. Această diferență terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare. Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului”. (par.24)

A mai reținut Curtea Constituțională că „potrivit art. 451 alin. (1) C.proc.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței. Așa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) C.proc.civ., care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. (par.27)

Cum fundamentul obligației instituite de art. 453 alin. (1) C.proc.civ. este, așadar, însăși culpa procesuală ce decurge din pierderea litigiului, cu consecința nașterii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câștigat respectiva pricină, iar cum recurentul-pârât a pierdut în calea de atac a apelului, în mod legal a dispus instanța de apel obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, din moment ce intimata-reclamantă a fost angrenată într-o procedură judiciară în care a formulat apărări, acesteia nu îi poate fi ignorat dreptul la dezdăunare, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

În consecința tuturor acestor argumente, observând că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de casare invocate de recurentul-pârât, în temeiul art. 496 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 453 C.proc.civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata sumei de 4000 lei către intimata-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac aparține recurentului-pârât; cuantumul menționat a fost redus de la suma totală solicitată și dovedită cu acest titlu, de 5950 lei, deoarece a el fost apreciat corespunzător muncii concrete depuse de avocatul părții intimate și complexității dosarului – în cauză nefiind formulată întâmpinare la recurs - impunându-se așadar, reducerea sa potrivit art. 451 alin. (2) C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul B împotriva deciziei nr. 680A din 4 mai 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația A.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2024.