ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 816/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Târgu Mureș, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 58.008,77 RON (inclusiv T.V.A. aferent), reprezentând remunerația restantă datorată de pârât pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfășurat în data de 31 august 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureș, A. desfășurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe Malul Râului Mureș din Târgu Mureș, Au fost odată B… desfășurat în data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureș și Manifestări Artistice desfășurat în perioada de 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal și Cetatea Medievală din Târgu Mureș; la plata sumei de 1.851,14 RON reprezentând penalități de întârziere datorate de pârât până la data de 10 decembrie 2018, pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la capătul anterior al cererii de chemare în judecată; la plata penalităților de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârât până la data plății remunerațiilor în sumă de 58.008,77 RON, începând cu data de 11 decembrie 2018 și până la data plății efective a acestor remunerații; să comunice U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfășurat în data de 31 august 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureș, A. desfășurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe Malul Râului Mureș din Târgu Mureș, Au fost odată B… desfășurat în data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureș și Manifestări Artistice desfășurat în perioada de 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal și Cetatea Medievală din Târgu Mureș, raport care să cuprindă: denumirea evenimentului, denumirea formațiilor/soliștilor, data și locația desfășurării evenimentului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate și durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert etc). I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 375 din data de 20 mai 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 31.169,62 RON (T.V.A. exclus) reprezentând remunerație comunicare opere muzicale în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfășurat la data de 31 august 2018 la cetatea medievală din Târgu Mureș, A. desfășurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe malul râului Mureș din Târgu Mureș, Au fost odată B… desfășurat la data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureș și Manifestări artistice desfășurat în perioada 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal și Cetatea Medievală din Târgu Mureș; a obligat pârâtul să plătească reclamantei penalități de întârziere în cuantum de 29.647,47 RON, calculate până la data 19 februarie 2020, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi calculate în continuare și până la achitarea integrală a debitului restant; a obligat pârâtul să pună la dispoziția reclamantei un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfășurat la data de 31 august 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureș, A. desfășurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe malul râului Mureș din Târgu Mureș, Au fost odată B. desfășurat la data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureș și Manifestări artistice desfășurat în perioada 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal și Cetatea Medievală din Târgu Mureș, raport care să cuprindă: denumirea formaților/soliștilor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate și durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; a obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară, suma de 2.975 RON reprezentând onorariu avocat și suma de 1.500 RON reprezentând onorariu expert. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 280A din data de 24 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Târgu Mureș împotriva sentinței civile nr. 375 din data de 20 mai 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor. A obligat pe apelantul-pârât la 1.500 RON către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat redus - cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 280A din data de 24 februarie 2021 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Târgu Mureș. Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât, în esență, a criticat decizia recurată atât din perspectiva validării soluției primei instanțe de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și a lipsei de interes a acesteia, cât și a celor reținute cu privire la fondul cauzei și la cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat de către prima instanță. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că "este neîntemeiată critica privind lipsa calității procesuale active a reclamantei datorită faptului că Legea specială nr. 8/1996 înlătură de la aplicare legea generală, prin urmare nu sunt incidente în cauză dispozițiile C. civ..". În opinia recurentului-pârât, obligația organismelor de gestiune colectivă privește numai activitatea de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe și nu reprezentarea sau subrogarea în drepturi în fața instanței, obligația de gestiune, existând potrivit unui mandat scris acordat în condițiile art. 129 din Legea nr. 8 din 1996 republicată, de către titularii dreptului. Totodată, a apreciat că trebuie avute în vedere, pe de o parte, prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996 republicată, iar, pe de altă parte, faptul că, în condițiile prevederilor art. 978 și 979 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 255 din C. civ., care reglementează măsurile necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de conținutul lor, patrimonial sau nepatrimonial, și indiferent de izvorul acestora, există obligația de a se prezenta consimțământul titularului unui astfel de drept. Recurentul-pârât a susținut că prevederile C. proc. civ., respectiv prevederile Legii nr. 8/1996 au întâietate față de Decizia O.R.D.A. nr. 3/1997, care avizează doar funcționarea unui organism de gestiune. A afirmat că ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (și direct) de o normă generală ulterioară, iar, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme, afară de cazurile expres prevăzute de lege. A mai menționat că, în procesul civil, pentru formularea și susținerea acțiunii este necesar un mandat expres formulat de titularul dreptului de autor în condițiile art. 123 din Legea nr. 8/1996, iar intimata-reclamantă nu a dovedit existența unui mandat pentru exercitarea acestor drepturi; în plus, autorul are posibilitatea de a restrânge mandatul de gestiune, situație în care membrul devine neafiliat unui organism de gestiune, iar neafilierea (inexistența mandatului de gestiune) înlătură dreptul organismelor de gestiune colectivă de a colecta remunerații pentru titularul neafiliat. Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a luat în considerare prevederile C. proc. civ. în prezenta cauză; noul C. proc. civ. reglementează o procedură unică pentru adoptarea măsurilor necesare în vederea apărării dreptului de proprietate intelectuală indiferent de izvorul acestuia - calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce formează conținutul material al raportului de drept material dedus judecății. Prin criticile referitoare la excepția lipsei de interes a intimatei-reclamante, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel în mod greșit a validat soluția de respingere a acestei excepții, reținând în motivare că interesul vizează stabilirea folosului practic. Recurentul-pârât a considerat că, în speță, interesul nu îndeplinește condițiile prevăzute de legiuitor, respectiv: să fie determinat, personal și actual. Totodată, a invocat că instanța de apel nu a luat în considerare faptul, că "izvorul de drept", formularul tipizat utilizat de intimata-reclamantă în vederea acordării licenței neexclusive nu întrunește condițiile legale, iar baza legală conform căreia intimata-reclamantă emite factura în vederea încasării remunerațiilor - în condițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - este abrogată din anul 2015 și l-a obligat la achitarea acestora fără existența unui temei legal. De asemenea, a subliniat faptul că a fost de bună-credință și a procedat la achitarea facturilor emise de către intimata-reclamantă, reprezentând contravaloarea autorizațiilor licențelor neexclusive, că nu există niciun izvor contractual pe baza căruia aceasta să poată valorifica pe cale judiciară un drept de creanță și, întrucât și-a onorat obligațiile de plată față de partea adversă, achitând autorizația neexclusivă a utilizării operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, precum și facturile aferente transmise conform metodologiei în vigoare, nu se justifică în drept pretențiile materiale acordate. Recurentul-pârât a mai arătat și că excepția lipsei de interes este un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată și, dacă se face dovada interesului legitim și personal, trebuie să se facă și dovada existenței unui prejudiciu, în situația în care nu s-ar recurge la acțiune, or, în cauza pendinte, acest fapt nu a fost dovedit. Criticând soluția dată fondului cauzei, recurentul-pârât a susținut că este greșit argumentul, potrivit căruia "neîndeplinirea obligației de emitere a facturilor fiscale este consecința comportamentului pârâtului care nu și-a îndeplinit obligația asumată prin licență neexclusivă". Astfel, a afirmat că nici instanța de fond și nici cea de apel nu s-au pronunțat asupra susținerilor sale cu privire la formularul tipizat utilizat de intimata-reclamantă, respectiv autorizația-neexclusivă seria x nr. x din data de 13 septembrie 2018, care de fapt nu întrunește condițiile de fond și de formă, precum nici condițiile legale; baza legală conform căreia intimata-reclamantă emite factura în vederea încasării remunerațiilor - în condițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - este abrogată din anul 2015, astfel că, a fost obligat la achitarea acestora fără existența unui temei legal, adăugându-se la remunerația datorată, taxa pe valoarea adăugată. A mai apreciat că instanța în mod greșit l-a obligat să comunice informații complete intimatei-reclamante, potrivit art. 13.02 din autorizațiile licențe neexclusive emise cu TVA (tipizate fără existența unui temei legal) și potrivit art. 2 și art. 7 din Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A., precum potrivit și art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, articole neaplicabile nici în momentul introducerii acțiunii și nici în prezent; este evidentă greșita interpretare pe care instanța de apel a dat-o textului. Recurentul-pârât a mai susținut și că intimata-reclamantă emite facturi cu TVA, precum și că este nelegală solicitarea unei sume de bani și obligarea la plata acesteia fără să se poată realiza calculul ei și fără să se aibă în vedere elemente esențiale privind modul de stabilire și respectarea întocmai a dispozițiilor legale în baza cărora s-a calculat, cu atât mai mult cu cât este vorba despre bani publici. În opinia recurentului-pârât este greșită argumentarea Curții de Apel București potrivit căreia "se aduc critici raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză", iar criticile pe care le-a formulat au semnificația "unor obiecțiuni la raportul de expertiză". Totodată, a invocat faptul că expertul contabil nu are competența să se pronunțe în ceea ce privește data emiterii facturilor fiscale, respectiv a înregistrării acestora, asupra prevederilor clauzelor contractuale referitoare la deținerea și utilizarea drepturilor de autor, precum și ale altor clauze contractuale stabilite de comun acord cu beneficiarii direcți. Recurentul-pârât a susținut că era obligația instanței de judecată să verifice clauzele contractuale, or, nici instanța de fond și nici cea de apel nu s-au pronunțat în ceea ce privește clauzele contractuale stipulate, încheiate cu artiști pentru manifestările artistice desfășurate. A mai apreciat că decizia O.R.D.A. nr. 203/2011 nu îi este aplicabilă, întrucât nu a fost parte în cauza în care aceasta a fost pronunțată; totodată, decizia mai sus menționată nu face referire la persoanele juridice de drept public în general și, prin urmare, nu poate fi invocată ca temei legal pentru obligarea autorității publice locale la autorizarea unei licențe neexclusive. A considerat că, dacă nu au fost încă indicați autorii operelor muzicale și nu au fost indicate operele muzicale utilizate, nu este posibilă determinarea prejudiciului efectiv suferit de fiecare dintre autori, cum ar fi prejudiciul moral sau beneficiile nerealizate, drept urmare nu este posibilă nici determinarea în speță a beneficiului realizat. În dezvoltarea unor alte critici aduse deciziei recurate, recurentul-pârât a susținut că în practica judiciară s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii și a arătat că este greșită constatarea instanței de apel potrivit căreia: "încheierea unor contracte de cesiune având ca obiect drepturile de autor asupra operelor muzicale nu a fost dovedită". Astfel, a arătat că, potrivit prevederilor contractuale, prestatorul răspunde pentru deținerea și utilizarea drepturilor de autor asupra materialelor interpretate în cadrul evenimentului și a precizat că, în conformitate cu art. 39, art. 41, art. 43 și art. 44 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturi conexe, mai mulți beneficiari i-au cesionat drepturile de autor asupra materialelor interpretate, în perioada susținerii prestației artistice, acestea nemaiputând fi solicitate de la alte organisme. A învederat că, în condițiile art. 1266-1268 și art. 1270 C. civ., în operațiunea de interpretare a unei convenții, nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractate, ci se urmărește doar determinarea și identificarea voinței reale și concordante ale acestora. Recurentul-pârât a menționat că sunt artiști care pe playlist au specificat faptul că "toate piesele sunt creații folclorice prin definiție, creații anonime, colective și orale", astfel că, de aici rezultă faptul că, independent de voința sa, se află în imposibilitate de a transmite toate actele solicitate. Concluzionând, a susținut că drepturile recunoscute în legea specială pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi, iar partea adversă are obligația să facă dovada repertoriului pe care îl gestionează, astfel încât fiecare utilizator să aibă posibilitatea să verifice dacă folosește în comunicarea publică repertoriul respectiv sau nu; un organism de gestiune colectivă nu poate pretinde plata remunerației dacă repertoriul său nu este utilizat, or, în speță, intimata-reclamantă nu a prezentat acte în acest sens. A invocat faptul că legea specială nu conține dispoziții speciale exprese, derogatorii de la dreptul comun, iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile; prin urmare și cele cu privire la posibilitatea revocării lui - art. 1552 pct. C. civ. A mai arătat că între calitatea de autor a unei opere și calitatea de titular de drepturi patrimoniale nu există în mod necesar identitate de persoană, legea reglementând cazuri în care unele atribute sunt exercitate de alte persoane decât autorul operei; Convenția de la Berna, în art. 11.1, a reglementat dreptul de interpretare a operei și nu a avut intenția de a o impune cu caracter obligatoriu statelor membre; în acest context, trebuia analizată această problematică, în virtutea rolului activ al judecătorului. Printr-o ultimă critică adusă decizie recurate, a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că se impune menținerea cheltuielilor de judecată, reținând că neacordarea sumei reprezentând T.V.A. nu echivalează cu respingerea unui capăt de cerere. A subliniat că neacordarea T.V.A.-ului în favoarea intimatei-reclamante de către instanță, în opinia sa, diminuează considerabil pretențiile formulate în acest sens, iar, acțiunea fiind admisă doar în parte, devin aplicabile prevederile art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor nu a formulat întâmpinare. I.

Procedura de filtrare a recursurilor Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea de ședință din data de 22 februarie 2022, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen la data de 12 aprilie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, pentru judecarea pe fond a căi de atac. La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a adus deciziei recurate critici din perspectiva celor reținute de către instanța de apel cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, precum și cu referire la fondul cauzei, susținând și nesocotirea prevederilor art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ. În ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor de către tribunal, Înalta Curte constată că, într-o corectă aplicarea a dispozițiilor Legii nr. 8/1996, aceasta a fost menținută de instanța de apel. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât a arătat că intimata-reclamantă a acționat în cauza de față fără a avea mandat din partea autorilor ale căror opere au fost comunicate public în cadrul evenimentelor ce fac obiectul cauzei, iar instanța de apel a reținut în mod greșit că este neîntemeiată critica sa cu privire la soluția dată de prima instanță acestei excepții, întrucât legea specială - Legea nr. 8/1996 - înlătură de la aplicare dispozițiile C. civ., apreciind totodată că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 978 și art. 979 C. proc. civ. coroborate cu art. 255 C. civ. Totodată, a apreciat că prevederile C. civ. și ale Legii nr. 8/1996 au întâietate față de decizia O.R.D.A nr. 3/1997, care avizează doar funcționarea organismului de gestiune colectivă. Ca atare, Înalta Curte constată că, în esență, recurentul-pârât a susținut o aplicare și o interpretare greșită a normelor de drept material în temeiul cărora instanța de apel a apreciat corectă soluția dată de către tribunal excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante, critici ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Dreptul de comunicare publică a operelor este un drept patrimonial de autor, distinct și exclusiv, astfel cum prevede art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 și are conținutul reglementat prin prevederile art. 20 alin. (1) din același act normativ. Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod corect a confirmat calitatea procesuală activă a U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor care, în calitate de organism de gestiune colectivă, a solicitat de la recurentul-pârât plata remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor desfășurate în anul 2018 în Târgu Mureș, indicate în cererea de chemare în judecată. În acest sens, curtea de apel s-a raportat la dispozițiile art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora: "Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens.". Pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 145 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, recurentul-pârât neinvocând, din acest punct de vedere, existența concretă a unei gestiuni individuale (în sensul că ar fi primit autorizare directă de la autorii ale căror opere muzicale au fost comunicate public în spectacolele derulate în intervalul de referință), ci împrejurarea că organismul de gestiune colectivă ar fi trebuit să prezinte mandatele acordate de autorii operelor muzicale în numele cărora a formulat cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată că pe lângă prevederile anterior menționate, instanța de apel a indicat argumentul legal decurgând din conținutul art. 145 alin. (2) din aceeași lege, aspect ignorat de către recurentul-pârât în conceperea acestor critici. Astfel, textul invocat stabilește în mod neechivoc că: "(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.", categoriile de drepturi enunțate la alin. (1) vizând drepturile patrimoniale de autor supuse gestiunii colective obligatorii, între care, așa cum s-a arătat, și dreptul de comunicare publică a operelor muzicale. Ca atare, instanța de apel a reținut în mod legal, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 8/1996, că intimata-reclamantă din prezenta cauză are calitate procesuală activă, iar excepția invocată de recurentul-pârât sub acest aspect a fost corect respinsă de către tribunal. Recurentul-pârât a mai invocat și faptul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că legea specială - Legea nr. 8/1996 - înlătură de la aplicare dispozițiile C. civ. ce reglementează mandatul, însă și această critică este nefondată, în raport de principiul specialia generalibus derogant, în conformitate cu care norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală. De asemenea, nu pot primi finalitatea urmărită de recurentul-pârât trimiterile acestuia la dispozițiile art. 978 și ale art. 979 C. proc. civ., întrucât, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, aceste prevederi reglementează procedura de urmat în cazul în care titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimțământul titularului cere instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii pentru a preîntâmpina producerea uni prejudiciu greu de reparat, ca urmare a faptului că drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente, cerere care se soluționează potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială. Or, prin prezentul demers judiciar intimata-reclamantă nu a solicitat luarea unor atare măsuri provizorii, ci obligarea recurentului-pârât la plata remunerațiilor restante și a penalităților de întârziere datorate pentru întârzierea plății acestora, precum și la comunicarea unui raport complet cu privire la operele muzicale comunicate public în spectacolele cu referire la care se poartă litigiul, astfel că aceste norme de procedură nu sunt aplicabile. Sunt lipsite de efecte și susținerile recurentului-pârât prin care acesta a afirmat că prevederile C. civ. și ale Legii nr. 8/1996 au întâietate față de decizia O.R.D.A nr. 3/1997, care avizează doar funcționarea organismului de gestiune colectivă, în condițiile în care curtea de apel, validând soluția tribunalului cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, nu s-a raportat la decizia O.R.D.A. indicată de parte, ci la dispozițiile speciale ale Legii nr. 8/1996. Printr-o altă critică formulată prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susținut greșita apreciere a instanței de apel cu privire la excepția lipsei de interes a intimatei-reclamante, excepție pe care a invocat-o în fața tribunalului și pe care prima instanță a respins-o. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, deși face trimitere la art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., putându-se aprecia că pretinde o nesocotire a acestor norme de procedură [aspect ce ar presupune o analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], recurentul-pârât a susținut că izvorul de drept - formularul utilizat de intimata-reclamantă în vederea acordării licenței neexclusive nu întrunește condițiile legale, având în vedere că Legea nr. 571/2003, în temeiul căreia partea adversă emite factura în vederea încasării remunerațiilor, este abrogată din anul 2015. Însă, aceste critici prin care se afirmă inexistența unui izvor contractual în temeiul căruia intimata-reclamantă poate valorifica pe cale judiciară un drept de creanță nu sunt susceptibile de a reprezenta veritabile acuze de nelegalitate a validării de către instanța de apel a soluției de respingere a excepției lipsei de interes a intimatei-reclamante în promovarea prezentei acțiuni, ci vizează aspecte ce țin de temeinicia pretențiilor ce formează obiectul litigiului, aspect care nu poate fi pus în discuție în această etapă procesuală, în raport de prevederile 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea legalității hotărârii atacate. Totodată, instanța de apel a reținut în mod corect că interesul trebuie deosebit de cerința temeiniciei pretenției formulate, iar îndeplinirea de către parte a obligației de plată este o chestiune de fond, de temeinicie a pretențiilor, în timp ce condiția interesului vizează folosul practic urmărit prin promovarea acțiunii. Astfel, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, prin interes înțelegându-se folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a formulat o cerere de chemare în judecată, o cererea reconventională, o cerere de interventie voluntară sau forțată, o cale de atac sau orice altă formă de exercitare a acțiunii civile. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii și nu să analizeze pe fond pretențiile deduse judecății, inclusiv din perspectiva prejudiciului pretins, astfel cum, în realitate, se tinde prin susținerile recurentului-pârât. Recurentul-pârât a înțeles să critice hotărârea recurată și sub aspectul celor reținute cu privire la fondul cauzei, arătând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că neîndeplinirea de către intimata-reclamantă a obligației de emitere a facturilor fiscale este consecința comportamentului său, precum și că atât tribunalul, cât și curtea de apel nu s-au pronunțat asupra celor susținute în sensul că, în speță, autorizația licență neexclusivă nu întrunește condițiile prevăzute de lege, baza legală în temeiul căreia intimata-reclamantă emite factura în vederea încasării remunerațiilor fiind abrogată din anul 2015. Înalta Curte apreciază că printr-o atare critică se solicită reaprecierea unor elemente de fapt și o apreciere a temeiniciei pretențiilor formulate în cauză, ceea ce excedează controlului de legalitate pe care îl efectuează instanța de recurs, astfel că aceasta nu poate fi analizată. Totodată, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța l-a obligat să comunice informații complete intimatei-reclamante, potrivit art. 11.2 din autorizațiile licențe neexclusive emise cu T.V.A., însă aceste afirmații nu își găsesc corespondent în motivările hotărârilor pronunțate în cauză și, de altfel, prin sentința confirmată de curtea de apel, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata sumei reprezentând remunerație comunicare opere muzicale în cadrul spectacolelor în discuție și penalități de întârziere, cu excluderea T.V.A.-ului, cuantumul acestora fiind cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Pe de altă parte, nu se poate reține că instanța de apel nu ar fi analizat aspectul vizând existența unei baze legale în ceea ce privește obligația de comunicare către organismul de gestiune colectivă a informațiilor și documentelor necesare stabilirii cuantumului remunerațiilor, având în vedere că, în considerentele deciziei recurate, curtea de apel a arătat, în mod explicit că această obligație este prevăzută de Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă la data comunicării operelor muzicale, nefiind fondată susținerea părții privind lipsa unei reglementări legale. Critica prin care recurentul-pârât a invocat faptul că expertul contabil nu are competența să se pronunțe cu privire la data emiterii și a înregistrării facturilor fiscale, precum și nici cu referire la prevederile clauzelor contractuale în ceea ce privește deținerea și utilizarea drepturilor de autor precum și a altor clauze contractuale stabilite de comun acord cu beneficiarii direcți reprezintă o veritabilă obiecțiune la raportul de expertiză întocmit în prima fază a judecății, care, față de dispozițiile art. 337 C. proc. civ., nu poate fi formulată nici pe calea apelului și nici pe cea a recursului, ci doar la primul termen de judecată după depunerea raportului de expertiză, în fața instanței care a încuviințat această probă. Ca atare, în mod corect instanța de apel a constatat că nerespectarea termenului reglementat de dispozițiile legale anterior menționate care stabilește că părțile sau instanța din oficiu pot solicita lămurirea sau completarea raportului de expertiză la primul termen după depunerea raportului, se sancționează cu decăderea, partea neputând aduce aceste aspecte în discuție în fața instanței de apel. În plus, aceste critici tind a supune aprecierii instanței de recurs expertiza efectuată în cauză, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, în care pot fi primite și analizate doar critici ce privesc legalitatea hotărârii recurate și nu și temeinicia acesteia. Recurentul-pârât a mai susținut și că mai mulți beneficiari i-au cesionat drepturile de autor asupra materialelor interpretate, acestea nemaiputând fi solicitate de la alte organisme, iar, sub acest aspect, curtea de apel, în considerentele deciziei recurate, a arătat că încheierea unor contracte de cesiune având ca obiect drepturile de autor asupra operelor muzicale nu a fost dovedită de către parte, în condițiile art. 43 din Legea nr. 8/1996 C. proc. civ. Or, analiza acestei critici ar presupune o cercetare vizând temeinicia considerentelor hotărârii instanței de apel și o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, cu eventuala consecință a stabilirii unei alte situații de fapt decât ceea reținută de instanțele de fond, ceea ce, astfel cum s-a mai arătat, nu este permis în faza procesuală a recursului și, ca atare, nu vor face obiectul analizei prezentei instanțe. Urmează a fi înlăturată, ca nefondată, și critica recurentului-reclamant prin care acesta a invocat că nu îi este aplicabilă decizia O.R.D.A. nr. 203/2011, întrucât nu a fost parte în cauza în care a fost pronunțată [încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..]. Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (1) și art. 13 lit. f) din Legea 8/1996, recurentul-pârât a realizat acte de comunicare directă publică directă a operelor muzicale prin organizarea de spectacole destinate publicului în anul 2018 în Municipiul Târgu Mureș, având calitatea de utilizator în sensul deciziei O.R.D.A. nr. 2013/2011, situație în care avea obligația achitării remunerațiilor legal datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale ce reprezintă drepturi patrimoniale de autor, în cuantumul stabilit prin metodologie. În consens cu cele arătate de către instanța de apel, Înalta Curte constată că, potrivit art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, metodologiile sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-au negociat, calitate pe care o are și recurentul-pârât din prezenta cauză, astfel cum s-a reținut anterior, prevederile legale menționate nefăcând distincția între persoanele juridice de drept public și cele de drept privat, contrar susținerilor recurentului-pârât. Totodată, recurentul-pârât a invocat și încălcarea rolului activ al judecătorului, susținând că, în art. 11.1, Convenția de la Berna (la care a făcut trimitere intimata-reclamantă) a reglementat dreptul de interpretare a operei și nu a avut intenția de a o impune cu caracter obligatoriu statelor membre, iar, în acest context, această problematică trebuia analizată în virtutea principiului reglementat de art. 22 C. proc. civ. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, recurentul-pârât nu a invocat o atare chestiune, astfel că instanța de apel, față de limitele învestirii sale, în temeiul art. 477 C. proc. civ., nu a analizat o eventuală încălcare de către tribunal a acestor norme de procedură. Această critică nu poate fi primită, fiind formulată omisso medio, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare reglementate de alin. (1) al aceluiași articol nefiind­ admisibile decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor, împrejurări care nu se verifică în speța de față. Într-un alt motiv de recurs, recurentul-pârât critică necenzurarea în apel a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în primă instanță, în condițiile în care pretențiile intimatei-reclamante au fost admise în parte, potrivit sentinței tribunalului. Înalta Curte constată că o atare critică prin care se tinde la susținerea unui aspect de proporționalitate nu este una de nelegalitate, nefiind susceptibilă de încadrare în niciuna dintre ipotezele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020; drept urmare, aceste susțineri nu pot fi analizate în prezentul recurs. Totodată, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a invocat și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, susținând că, în practica judiciară, s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea acesteia, însă nu a dezvoltat critici care să tindă a demonstra o atare împrejurare și nici nu a indicat în mod concret care sunt aspectele cu privire la care motivarea instanței lipsește, nu este lămuritoare sau este lacunară. Cum o atare susținere a unui motiv de recurs nu îndeplinește exigențele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi convertită într-o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii recurate, aptă de a fi analizată în această cale extraordinară de atac, în raport de motivele de casare prevăzute de lege. În plus, Înalta Curte constată că instanța de apel a justificat soluția pronunțată cu arătarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză a confirmat soluția tribunalului, atât în ceeea ce privește excepțiile invocate în cauză, cât și pe fondul cauzei, precum și cu privire la cheltuielile de judecată acordate de tribunal, indicând normele de drept incidente și raportându-se la aspectele deduse judecății prin motivele de apel. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârât, în cauză nefiind întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 sau pct. 8, invocate sau recalificate de instanță. PENTRU ACESTE MOTIVE,