Decizia nr. 225/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2015, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia: - la plata sumei de 5983.27 RON (inclusiv TVA aferent), suma reprezentând remunerație restantă datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului "Scrisoare din Basarabia", desfășurat în data de 16.11.2012, la Sala Palatului din București; - la plata sumei de 4883,12 RON reprezentând penalități de întârziere datorate de pârâtă până la data de 09.10.2015, pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la capătul 1.1. al cererii de chemare în judecată; - la plata penalităților de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârâtă până la data plații remunerațiilor în sumă de 5983,27 RON, începând cu data de 10.10.2015 și până la data plății efective a acestor remunerații; - să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 411/22.03.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea reclamantei A. și a obligat pe pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 15.391,81 RON cu TVA, reprezentând remunerații restante datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului din 16.11.2012, precum și la plata penalităților de întârziere în sumă de 22.656,74 RON datorate de pârâtă până la 11.01.2017, la plata penalităților de întârziere de 0,1%/zi de întârziere, începând cu 12.01.2017, până la data plății efective a remunerațiilor și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3073 RON. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 963/1.11.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 11.692,75 RON fără TVA, reprezentând remunerații restante datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului din 16.11.2012, precum și la plata penalităților de întârziere în sumă de 17.211,73 RON datorate de pârâtă până la 11.01.2017.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a Curții de Apel București, au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta-reclamantă B., prin lichidator C., după cum urmează: Motivele de recurs formulate de reclamanta A., întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., au vizat soluția instanței de apel de înlăturare a dispoziției primei instanțe de obligare a intimatei la plata TVA-ului aferent remunerației în sumă de 11.692,75 RON, datorată către A., soluție motivată în mod greșit pe Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curții de Casație si Justiție. Contrar hotărârii apelate, Decizia nr. 48/2017 nu dezleagă chestiunea de drept a aplicabilității sau nu a normelor referitoare la TVA și pentru cazul dreptului patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale reglementat de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, fiind obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., numai în ceea ce privește chestiunea de drept dezlegată, în sensul că art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal nu se aplică anumitor drepturi conexe ale artiștilor interpreți și executanți, reglementate de art. 98 alin. (1) lit. g) 1 și art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Întrucât nu există o decizie similară, pronunțată în baza art. 519 - 521 C. proc. civ., și în ceea ce privește dreptul de autor de comunicare publică a operelor muzicale, instanța de apel a încălcat art. 521 alin. (3) C. proc. civ., aplicând prin analogie Decizia nr. 48/2017 și altor drepturi patrimoniale decât cele cu privire la care a fost dezlegata chestiunea de drept. Recurenta a susținut, totodată, că aplicarea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți, fără ca instanța de apel să realizeze propria interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal în privința dreptului de autor de comunicare publică a operelor muzicale, este de natură să încalce dispozițiile art. 10 C. civ., care interzice analogia. Raportându-se la Decizia nr. 48/2017 și la prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a dat o interpretare prea restrânsă art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal atunci când a stabilit că acestea nu se aplică în cazul autorizării folosinței dreptului patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale. Din considerentele Deciziei nr. 48/2017 rezultă neîndoielnic motivul pentru care s-a reținut că nu intră în sfera operațiunilor impozabile în scopuri de TVA colectarea remunerațiilor pentru cele două categorii de drepturi conexe reglementate, anume acela că pentru cele două drepturi conexe nu există un drept de a autoriza sau de a interzice folosința drepturilor, ci doar un drept la o remunerare echitabilă. În condițiile în care, în absența dreptului de autorizare, nu are loc o transmitere a folosinței drepturilor conexe, sumele datorate în acele situații sunt în fapt și în drept despăgubiri, și nu remunerații datorate în schimbul autorizării (transmiterii folosinței drepturilor). Prin derogare de la prevederile art. 126 și art. 129, prin dispozițiile exprese ale art. 137 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal se statuează ca nu exista o prestare de serviciu si nu se datorează TVA in cazul despăgubirilor (daunelor interesase) stabilite prin hotărâre judecătoreasca. Cu totul alta este situația dedusă judecății în speță, deoarece există un drept de autorizare, reglementat în mod expres de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996. În temeiul și in exercitarea acestui drept a fost încheiată între părți și autorizația licență neexclusivă care a permis intimatei folosința neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, în limitele autorizației acordate. Recurenta a făcut referire și la proiectul de hotărâre de guvern publicat pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice (punctele 88 și 89) privind modificarea Normelor de aplicare a Codul fiscal, prin care se specifică în mod expres faptul că intra în sfera operațiunilor impozabile în scopuri de TVA remunerațiile pe care le colectează organismele de gestiune colectivă, cu excepția remunerației compensatorii pentru copie privată. S-a susținut, în același timp, că decizia de apel încalcă principiul neutralității fiscale care reglementează impozitele indirecte, așa cum este cazul TVA-ului. Recursul declarat de pârâta B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., după cum urmează: În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 6, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a confirmat în mod eronat aprecierea primei instanțe privind încadrarea spectacolului în discuție la pct. A.7. din Metodologia stabilită prin decizia civilă nr. 139A/2011, publicată în baza deciziei ORDA nr. 203/2011, respectiv drept concert rock, pop, jazz, și nu ca spectacol cu caracter festiv. Spectacolul respectiv nu a constituit un prilej de sărbătorire a interpretului D. pentru activitatea sa artistică și nici un prilej de pur divertisment, ci, așa cum și titlul o arată - "Scrisoare din Basarabia" -, acest spectacol susținut de D. și invitații săi a fost destinat promovării valorilor culturale românești din Basarabia. Astfel, data organizării spectacolului ce face obiectul prezentului litigiu a fost aleasă întocmai pentru a celebra nașterea poetului Andrei Mureșanu, unul dintre fruntașii Revoluției române de la 1848, autorul poemului "Deșteaptă-te, române!", devenit după 1989 imnul național al României. Recurenta a mai precizat că prin încheierea din data de 09.11.2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2016, s-a dispus dizolvarea de drept a B. și intrarea în lichidare a pârâtei, motiv pentru care se impune suspendarea de drept a prezentei cauze în conformitate cu dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel ce viza cererea reconvențională asupra căreia prima instanță a apreciat greșit că pârâta nu a indicat niciun motiv de nulitate absolută sau relativă pe care să se fi întemeiat solicitarea de anulare a autorizației licență neexclusivă. În acest sens, recurenta a arătat că prin cererea reconvențională s-a menționat că actul a cărui anulare o solicită a fost încheiat cu viciu de consimțământ, deoarece inspectorul de teren E., din cadrul Inspectoratului București al reclamantei pârâte A., a solicitat achitarea remunerației minime pentru concerte rock, pop, jazz, cu mențiunea că este de specialitate și cunoaște că această remunerație este acoperitoare pentru spectacol, fără ca ulterior să fie necesar a achita suplimentar alte sume. Deși a învederat auspiciile sub care s-a încheiat între pârâtă și A. prin inspectorul din cadrul Inspectoratului București al pârâtei, autorizația neexclusivă nr. x/13.11.2012 a utilizării operelor muzicale în concerte, spectacole, ori manifestări artistice, tribunalul a concluzionat că pârâta nu a invocat motive de nulitate în susținerea cererii reconvenționale, fără a le permite să le probeze pe cele invocate sau fără a verifica sub o altă formă incidența în cauză a unui viciu de consimțământ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2018, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 22.02.2019, față de motivele de recurs formulate de către reclamanta A., s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare: 1) Titularii de drepturi asupra operelor muzicale realizează o prestare de servicii în sensul art. 24 alin. (1) și al art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva TVA) către organizatorii de spectacole de la care organismele de gestiune colectivă, pe baza unei autorizații - licență neexclusivă -, percep în nume propriu, dar pe seama acestor titulari, remunerații pentru comunicarea publică a operelor muzicale? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, atunci când percep remunerații de la organizatorii de spectacole pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, organismele de gestiune colectivă acționează în calitate de persoane impozabile în sensul articolului 28 din Directiva TVA și sunt obligate să emită facturi cu TVA către respectivii organizatori de spectacole, iar atunci când li se distribuie remunerații, autorii și ceilalți titulari de drepturi de autor de opere muzicale, la rândul lor, trebuie să emită facturi cu TVA către organismul de gestiune colectivă? În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății recursurilor până la primirea hotărârii preliminare. Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza C-501/19 asupra trimiterii preliminare adresate de instanța din România, prin hotărârea din 21 ianuarie 2021. Recurenta-reclamantă, prin cererea formulată la data de 22.01.2021, a solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecății; în acest scop, s-a fixat termen în ședința publică de azi, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, înainte de începerea dezbateri asupra recursurilor formulate în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. A., se constată că este fondat și va fi admis, ca efect al pronunțării de către CJUE a deciziei preliminare evocate. Prin decizia recurată, instanța de apel a făcut aplicarea prin analogie a raționamentului dezvoltat în Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 98 alin. (1) lit. g) 1 ) și art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, s-a statuat că nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora. Instanța de apel a considerat că, din perspectiva legislației fiscale, nici organismul de gestiune colectivă din prezenta cauză nu desfășoară o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, cu toate că nu este vorba despre aceleași drepturi patrimoniale ca cele din cauza în care s-a pronunțat hotărârea prealabilă menționată. Drept urmare, invocând drept motiv de ordine publică aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți, apelul pârâtei a fost admis, iar sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării din cuprinsul obligației stabilite de tribunal în sarcina pârâtei, a sumei corespunzătoare TVA, aplicată la remunerațiile restante datorate și la a căror plată a fost obligată. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. a criticat, în esență, aplicarea în cauză a deciziei pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În același timp, a susținut că, spre deosebire de operațiunile desfășurate de organismul de gestiune colectivă care gestionează colectiv drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora, colectarea de către A. a remunerațiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică în spectacole a operelor muzicale reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată. Criticile formulate sunt fondate. Dispozițiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aplicabilă ratione temporis pretențiilor reclamantei vizând anul 2012) reflectă în dreptul național conținutul Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii în dreptul intern. Din acest punct de vedere, este relevantă interpretarea dată acestei directive de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sens în care, în prezenta cauză, s-a adresat instanței europene o întrebare preliminară în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale și, în funcție de răspuns, o întrebare în legătură cu calitatea de persoană impozabilă a reclamantei. Prin hotărârea pronunțată la data de 21.01.2021 în cauza C-501/19, CJUE a statuat următoarele: 1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor. 2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul remunerațiilor primite. Întrucât dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern și corespund prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanțele anterior citate din decizia preliminară. Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă - transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de "persoană impozabilă" și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza consumatorului final. Față de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, urmează a fi înlăturat argumentul instanței de apel privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În consecință, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru a se proceda la aplicarea la speță a celor statuate de CJUE în cauza C-501/19. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta-reclamantă B., prin lichidator C., Înalta Curte constată următoarele: Critica vizând natura spectacolului în considerarea căruia au fost formulate în cauză pretențiile reclamantei a fost întemeiată în drept de către recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă din dezvoltarea sa nu rezultă incidența acestui caz de casare. Astfel, recurenta a criticat, cu finalitatea stabilirii unei remunerații mai mici cuvenite autorilor de opere muzicale, încadrarea spectacolului "Scrisoare din Basarabia", desfășurat în data de 16.11.2012, la Sala Palatului din București, în categoria concertelor rock, pop, jazz, susținând că spectacolul a avut un caracter festiv, iar calificarea drept concert de interpret, cu interpreți invitați, relevă un motiv străin de natura cauzei. Cât privește cazul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488, acesta se referă la inserarea în cuprinsul deciziei numai a unor motive străine de natura cauzei, ceea ce înseamnă că eventuala expunere a unui asemenea considerent într-un raționament care dezvoltă, totuși, argumentele relevante pentru soluția pronunțată, nu este suficient pentru a face aplicabil acest motiv de recurs. Motivul de apel referitoare la aplicarea Metodologiei privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, pe care s-au întemeiat pretențiile deduse judecății de către reclamanta A., presupunea stabilirea naturii spectacolului în discuție, cu scopul încadrării în categoria de manifestări artistice, din Metodologie, pretinsă de către pârâtă, respectiv cele cu caracter festiv, cu consecința calculării remunerației corespunzătoare acesteia. În acest context, niciunul dintre considerentele expuse în legătură cu specificul spectacolului nu poate fi socotit ca fiind străin de natura cauzei, în condițiile în care relevă, în virtutea efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ., o statuare proprie a instanței în fapt și în drept în ceea ce privește aplicarea Metodologiei. În schimb, se poate considera că motivul de recurs în discuție vizează chiar modul de aplicare a legii de către instanța de apel, din perspectiva identificării faptelor relevante ce trebuie probate de părți și analizate ca atare, precum și a mijloacelor de probă adecvate, în contextul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate. La lit. A) (Concerte și spectacole cu caracter muzical) din Metodologia privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, a cărei formă finală a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 420 din 16 iunie 2011, în baza Deciziei Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 203/27.05.2011, se menționează, printre altele, concertele rock, pop, jazz, etc. (pct. 7), pentru care se datorează o remunerație de 7%, cu o remunerație minimă de 1000 RON/concert, dar și concertele, spectacolele sau manifestările artistice cu caracter festiv (pct. 10), pentru care autorilor li se cuvine o remunerație de 3%, minimum 50 RON/concert. Este de subliniat faptul că, în măsura în care se confirmă aprecierea instanței de apel în sensul că spectacolul în discuție nu se încadrează în categoria de manifestări artistice cu caracter festiv, urmează a se menține încadrarea în categoria celor de la pct. 7, menționată în autorizația licență neexclusivă încheiată cu organismul de gestiune colectivă, deoarece instanța de recurs nu a fost învestită cu verificarea altei categorii dintre cele prevăzute de Metodologie la lit. A), în) afară de cea de la pct.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că Metodologia nu indică un reper specific pentru definirea concertelor și spectacolelor cu caracter festiv și nici nu exemplifică manifestările ce intră în această categorie, cum s-a procedat în alte cazuri (cum ar fi cel al manifestărilor sportive pe fond muzical, de la pct. B.3), astfel încât este corectă raportarea instanței de apel la înțelesul obișnuit al termenului "festiv", potrivit definiției acceptate la nivel academic, care scoate în evidență ideea de sărbătorire, de celebrare sau cadrul solemn în care evenimentul se desfășoară. Așadar, caracterul festiv al evenimentului reprezintă un criteriu în sine pentru încadrarea sa într-o anumită categorie, în scopul calculării remunerației aferente, iar calificarea drept eveniment festiv nu poate rezulta doar din tema spectacolului, iar un subiect de inspirație națională, cu un repertoriu de folclor național sau de muzică patriotică, nu asigură în sine caracterul festiv. Calificarea trebuie să se bazeze pe identificarea intenției organizatorului spectacolului în ce privește punerea în aplicare a unui anumit proiect cultural-artistic, intenție relevată, după cum în mod corect a apreciat instanța de apel, prin probele referitoare la conceperea, anunțarea și promovarea spectacolului, precum și la repertoriul interpretat. Astfel, intenția de organizare a unui spectacol muzical consacrat celebrării unui eveniment, personaj de seamă etc., adică a unei manifestări cu caracter festiv trebuie să reiasă în mod neechivoc nu numai din tema aleasă, dar și din conținutul concret și, nu în ultimul rând, din modul efectiv în care organizatorul a prezentat în mod public evenimentul, pentru informarea corectă a persoanelor interesate și ale căror așteptări nu ar putea fi înșelate prin indicații eronate ori incomplete. Drept urmare, în mod corect s-a raportat instanța de apel nu numai la tema, dar și la afișul spectacolului, precum și la play-list, din moment ce un spectacol în care este anunțat un anume artist și care interpretează toate melodiile din spectacol, singur și, într-o mică măsură, în duet, fără ca evenimentul să aibă ca scop sărbătorirea chiar a acelui artist, indică publicului faptul - constatat ca atare de către instanța de apel - că este vorba despre un concert al respectivului interpret. Repertoriul tematic, potrivit subiectului anunțat, este doar o adecvare corespunzătoare la tema aleasă, publicul așteptându-se la interpretarea anumitor melodii într-un anumit gen muzical. În absența altor indicii furnizate de către organizator în legătură cu spectacolul, precum cele arătate în decizia de apel, nu este de așteptat, în mod rezonabil, ca publicul să știe sau să facă legătura între eveniment și celebrarea nașterii unui poet. De altfel, recurenta, afirmând această legătură, nici măcar nu a indicat și dovedit că versurile melodiilor interpretate au aparținut acelui poet sau că, în decursul spectacolului, s-a făcut referire la acesta din urmă. În consecință, instanța de apel a stabilit în mod corect obiectul probei, anume ce fapte sau împrejurări trebuiau dovedite pentru încadrarea spectacolului în categoria manifestărilor prevăzute la lit. A) pct. 10 din Metodologie, precum și mijloacele de probă adecvate din această perspectivă. În ceea ce privește situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, aceasta nu poate fi cenzurată în etapa procesuală a recursului, deoarece atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise verificării nelegalității deciziei recurate, în raport de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu și a netemeiniciei acesteia. Din acest motiv, nu pot fi reevaluate elementele reținute de către instanța de apel, din probele administrate, ca relevante pentru situația de fapt conturată în cauză. Față de toate considerentele expuse, urmează a fi respinsă critica recurentei pe aspectul modului de aplicare a legii de către instanța de apel. În ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale, Înalta Curte constată că, deși recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile pe acest aspect nu conțin vreo critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată ca atare din perspectiva vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de apel, evocând fondul, a menținut soluția de respingere a cererii reconvenționale având ca obiect anularea autorizației licență neexclusivă emise de reclamantă la data de 13.11.2012, față de netemeinicia susținerilor referitoare la încadrarea spectacolului în discuție în categoria celor cu caracter festiv și față de împrejurarea că nu este vorba despre o eroare în care pârâta s-ar fi aflat la momentul solicitării și obținerii autorizației licență neexclusivă pentru acel concert. Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de apel ce viza cererea reconvențională și prin care s-a criticat aprecierea primei instanțe conform căreia pârâta nu ar fi indicat vreun motiv de nulitate absolută sau relativă pe care să se fi întemeiat solicitarea de anulare a autorizației licență neexclusivă. Or, în condițiile în care instanța de apel a arătat motivele pentru care a înlăturat susținerile apelantei -pârâte în legătură cu soluționarea cererii reconvenționale de către prima instanță și chiar a indicat posibilul viciu de consimțământ decelabil din motivarea cererii reconvenționale, Înalta Curte constată că susținerile din recurs relevă o critică formală a deciziei recurate, din moment ce nu se face vreo referire și nu sunt combătute argumentele instanței. Simpla infirmare a dispoziției instanței, fără vreo referire la argumentele acesteia, nu reprezintă critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susținerile pe acest aspect urmând a fi, în consecință, înlăturate. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta-reclamantă B., pe temeiul art. 496 C. proc. civ.