ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1528/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 04.11.2019 sub nr. dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 224.278,63 RON reprezentând onorariu de avocat achitat de reclamantă în temeiul contractului de asistență juridică nr. x/27.08.2018, încheiat între reclamantă și reprezentantul convențional SCPA B., C.; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.018,78 RON reprezentând cheltuieli conform contractului de asistență juridică nr. x/27.08.2018, încheiat între apelantă și reprezentantul convențional SCPA B., C.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de purtarea prezentului proces, conform art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 202 din 5 iunie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 192/A din 1 octombrie 2020, a respins, ca nefondat, apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 202 din 5.06.2020 a Tribunalului Cluj pronunțate în dosar nr. x/2019, pe care a menținut-o.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Cluj a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., ce a formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut, în esență, că instanța de apel, ca și cea de fond, au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.349 C. civ., raportat la art. 1.357 C. civ. În angajarea răspunderii, instanța de apel a considerat ca o eventuală obligație de reparație s-ar naște în sarcina intimatei-pârâte doar după finalizarea tuturor demersurilor legale pe care recurenta l-a inițiat împotriva deciziei de impunere nr. x/31.07.2019 și în funcție de rezultatul acestora. În angajarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu trebuia să aplice dispozițiile art. 1.349 C. civ. cu privire la întregul ciclu procesual (administrativ + judiciar), ci să se limiteze la prejudiciul direct și constatat în urma reconsiderării situației de fapt fiscale. Astfel, prin acțiunea inițiată, reclamanta nu a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata onorariului de avocat din cadrul contractului de asistență juridică aferent contestației formulate împotriva deciziei de impunere secundare, nr. x/31.07.2019, ci cel aferent contractului de asistență juridică aferent contestației formulate împotriva deciziei de impunere primare nr. x/25.05.2018 și care a fost desființată de organul fiscal superior. În speță, existența prejudiciului este una certă, de la o decizie de impunere la alta diferența este de 89.000 RON (mai mică), astfel că recurenta a suportat un prejudiciu cert, necesitatea contractării serviciilor avocațiale, care se află în legătură de cauzalitate directă cu acțiunea organului fiscal care a stabilit inițial, în mod nereal, un cuantum al obligațiilor fiscale mai mare decât cel stabilit ulterior. Apreciază că refacerea inspecției fiscale nu poate fi asimilată "trimiterii spre rejudecare", în condițiile în care valabilitatea deciziei de impunere nr. x/25.05.2018 a fost tranșată definitiv prin Decizia de soluționare nr. 28/30.01.2019. Un argument în plus constă în faptul că refacerea inspecției fiscale și emiterea unei noi decizii de impunere presupune o procedură distinctă de contestare, fiind în prezența unor noi obligații fiscale. Odată cu refacerea inspecției fiscale și emiterea unei noi decizii de impunere, organul fiscal procedează la o nouă activitate de determinare a creanțelor fiscale. În concluzie, în ceea ce privește decizia de impunere nr. x/25.05.2018 au fost parcurse toate etapele de contestare, desființarea obligațiilor fiscale în sumă de 3.088.358 RON rămânând definitivă. Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1.357 C. civ., considerând că elementul constitutiv al răspunderii delictuale, respectiv culpa, nu există atât timp cât instanța însărcinată cu soluționarea etapei contencioase nu s-a pronunțat. Or, între onorariul avocațial, generat de necesitatea contestării deciziei de impunere inițiale, și fapta intimatei-pârâte există o legătură de cauzalitate directă și evidentă, fără emiterea unei decizii de impunere nelegale, reprezentarea juridică și plata unui onorariu avocațial nu ar fi existat, de unde rezultă că nici prejudiciul nu putea exista. Raționamentul juridic expus de către instanța de apel, prin subordonarea aplicării art. 1.357 C. civ. de o eventuală soluție favorabile a instanței în etapa contencioasă, este generat de aplicarea greșită a acestui temei de drept, întrucât elementele constitutive ale răspunderii delictuale există în speță. Practic, ca urmare a reanalizării situației de fapt fiscale, și stabilirii unui cuantum cu 89.000 RON mai mic, atât reclamanta, cât și organul fiscal, au căzut de acord că această diferență (3.088.358 RON -2.999.356 RON = 89.002 RON) nu era datorată, fiind în mod nelegal stabilită, de aici și existența prejudiciului, culpei și legăturii de cauzalitate, toate acestea nefiind condiționate de o eventuală confirmare a legalității obligației fiscale decise în urma deciziei de impunere secundare (cea în cuantum de 2.999.356 RON). Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Cluj, în vederea realizării unei noi judecăți asupra fondului cauzei, precum și obligarea pârâtei inclusiv la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs, potrivit dovezilor depuse la dosar.

Apărările formulate de părți Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ. și faptul că unele critici sunt invocate omisso medio, iar, în subsidiar, a cerut respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succedă: Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să-i plătească acesteia cheltuielile de judecată. Aceste dispoziții legale stabilesc regula potrivit căreia partea câștigătoare a procesului este în drept să-i fie plătite cheltuielile de judecată, debitor al obligației de plată fiind partea care a căzut în pretenții, deci cea care a pierdut procesul. În considerarea acestor reguli de principiu, trebuie avut în vedere și că acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanța pronunță o soluție prin care litigiul primește o rezolvare cu privire la pretențiile deduse judecăți, căci doar într-o asemenea situație se poate stabili care dintre părți a câștigat procesul și care l-a pierdut. Înalta Curte constată că instanța de apel a menținut sentința primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată întrucât reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, "deoarece decizia care a generat cheltuielile de judecată a fost desființată, iar Decizia de impunere nr. x/31.07.2019, prin care au fost stabilite aceleași tipuri de obligații fiscale în cuantum total de 2.999.356 RON este contestată în instanță, procesul fiind pe rol". În aceste condiții, instanța de apel a reținut că paralela făcută de tribunal referitoare la modul de soluționare a cheltuielilor de judecată în ipoteza în care se casează o hotărâre judecătorească și se trimite cauza spre rejudecare primei instanțe este corectă, în al doilea ciclu procesual se va ține seama și de cheltuielile făcute în primul ciclu procesual. Această interpretare este greșită. Astfel, în speță, activitatea profesională a reclamantei a făcut obiectul raportului de inspecție fiscală nr. x din 25.05.2018. În baza acestui raport de control a fost emisă decizia de impunere xnr. 377 din 25.05.2018, pentru suma totală de 3.088.358 RON. Împotriva acestui act administrativ-fiscal, reclamanta a formulat contestație administrativă, soluționată de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF prin decizia nr. 28 din 30 ianuarie 2019. Prin actul administrativ menționat anterior s-a dispus desființarea deciziei de impunere nr. x/2018, pentru suma menționată acolo, și reanalizarea situației de fapt fiscale în funcție de cele menționate în decizie și de prevederile legale incidente. S-a stabilit să se procedeze, ulterior, la emiterea unui nou act administrativ fiscal, dacă se impune. Decizia nr. 28 din 30 ianuarie 2019 nu a fost contestată în instanță de reclamantă. În consecință a fost refăcută inspecția fiscală, fiind întocmit raportul de inspecție fiscală nr. x din 31.07.2019. În urma inspecției fiscale a fost emisă decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice numărul F-CJ 655 din 31.07.2019 pentru suma de 2.999.356 RON. Subsecvent deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale, organul fiscal a emis decizii de calcul a accesoriilor, nr. 107588 din 14.08.2019 pentru suma de 751.396 RON și nr. 107588 din 14.08.2019 pentru suma de 1.831.207 RON. Împotriva celor trei decizii de impunere, reclamanta a formulat contestație administrativă, aceasta fiind soluționată prin decizia nr. 618 din 8 noiembrie 2019 de către DGRFP Cluj-Napoca în sensul respingerii, iar această ultimă decizie a organelor fiscale a fost contestată prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2019, pe rolul Curții de Apel Cluj. Prin sentința civilă nr. 131 din 30 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația reclamantei și menținută decizia nr. 618 din 8 noiembrie 2019 a DGRFP Cluj- Napoca, reclamanta formulând recurs, ce se află înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la soluția ca organul de soluționare a contestației să dispună desființarea totală sau parțială a actului administrativ fiscal, noul Codul de procedură fiscală, prin art. 279 alin. (3), adaugă și condițiile în care actul administrativ fiscal poate fi desființat, respectiv actul administrativ fiscal poate fi desființat în situațiile în care din documentele existente la dosar și în urma demersurilor întreprinse de organul fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat nu se poate stabili situația de fapt în cauza dedusă soluționării, prin raportare la temeiurile de drept invocate de organul emitent și de contestator. În acest caz, organul emitent al actului administrativ fiscal desființat urmează să încheie un nou act administrativ fiscal care trebuie să aibă în vedere considerentele deciziei de soluționare a contestației. Pentru un tip de creanță fiscală și pentru o perioadă supusă amortizării, desființarea actului administrativ fiscal se poate pronunța o singură dată. De asemenea, potrivit pct. 11.5 din OPANAF nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "11.5. Prin noul act administrativ fiscal, întocmit conform considerentelor deciziei de soluționare, nu se pot stabili în sarcina contestatorului obligații fiscale mai mari decât cele din actul desființat, acesta putând fi contestat potrivit legii. În mod corespunzător nu poate fi diminuată pierderea fiscală cu o sumă mai mare decât cea înscrisă în actul desființat." Prin urmare, faptul că organele de inspecție au reanalizat situația de fapt pentru aceeași perioadă și aceleași obligații ca și în prima inspecție, fiind emise Raportul de inspecție fiscala nr. x/31.07.2019 și Decizia de impunere nr. x/31.07.2019, prin care au fost stabilite aceleași tipuri de obligații fiscale în cuantum total de 2.999.356 RON (singura diferență, de 89.002 RON, fiind dată de cuantumul impozitului pe veniturile din dividende), nu au relevanță în cauză, întrucât refacerea inspecției fiscale și emiterea unei noi decizii de impunere presupun o procedură distinctă de contestare, fiind în prezența unor noi obligații fiscale. De altfel, odată cu refacerea inspecției fiscale și emiterea unei noi decizii de impunere, organul fiscal procedează la o nouă activitate de determinare a creanțelor fiscale. Oricum, potrivit prevederilor legale antereferite, prin noul act administrativ fiscal, întocmit urmare a deciziei de desființare, nu au fost stabilite în sarcina contestatorului obligații fiscale mai mari decât cele din actul desființat, ci mai mici cu 89.002 RON, împrejurare de natură a conferi semnificația unei tranșări definitive a litigiului sub aspectul sumelor contestate, astfel încât noua analiză, în cadrul contestației formulate împotriva deciziei nr. F-CJ/655/31.07.2019 privind obligațiile fiscale principale și a celor două decizii vizând obligațiile fiscale accesorii, va privi obligații fiscale stabilite prin aceste acte fiscale contestate. În consecință, aspectul diferenței între obligațiile fiscale stabilite prin decizia desființată și cea emisă ulterior, aspect invocat de reclamantă, contrar susținerilor intimatei-pârâte din întâmpinare, atât în apel, cât și în recurs, are importanță, atâta timp cât prin desființarea deciziei care a generat cheltuielile de judecată, solicitate în prezenta cauză, s-a stabilit un cuantum mai mic al obligațiilor fiscale în sarcina reclamantei, astfel cum rezultă din decizia emisă în 2019, aflată și aceasta în procedura de contestare în faza procesuală a recursului. Or, prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 224.278,63 RON reprezentând onorariu de avocat (fix și de succes) achitat de apelantă în temeiul Contractului de asistență juridică nr. x/27.08.2018 și a cheltuielilor generate de asistența juridică în soluționarea contestației împotriva decizia de impunere x/25.05.2018. Decizia de impunere nr. x/25.05.2018 a fost desființată prin decizia nr. 28 din 30 ianuarie 2019, iar această ultimă decizie nu a fost contestată. În această situație, hotărârea respectivă a devenit definitivă și a dat naștere obligației organului fiscal de a întocmi noi acte administrativ fiscale cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale. În urma emiterii noului act administrativ fiscal, decizia nr. F-CJ 655 din 31.07.2019 pentru suma de 2.999.356 RON, singura diferență față de decizia inițială desființată fiind dată de cuantumul impozitului pe veniturile din dividende, mai mic cu 89.002 RON, sumă câstigată definitiv de reclamantă în urma soluționării contestației împotriva decizia de impunere x/25.05.2018, în raport cu prevederile pct. 11.5 din OPANAF nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală menționate mai sus. Astfel fiind, Înalta Curte constată că în condițiile în care decizia nr. 377/25.08.2018 a fost desființată de organul fiscal, în procedura administrativă, această dispoziție a autorităților fiscale, rămasă definitivă prin neatacarea în justiție a soluției de desființare, are semnificația unei tranșări a litigiului pentru suma de 89.002 RON, care să îngăduie, cu privire la aceste pretenții, stabilirea unei părți câștigătoare a procesului și, corelativ, a unei părți perdante care ar datora cheltuielile de judecată. Or, răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite are obligația de a repara prejudiciul cauzat, astfel cum rezultă din prevederile art. 1349 și 1357 C. civ. Sunt consacrate, astfel, în aceste două texte de lege elementele care trebuie întrunite cumulativ pentru a putea opera răspunderea civilă delictuală, și anume existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Înalta Curte reține că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de "despăgubire" acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a celeilalte părți, așa cum rezultă din dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Așadar fapta părții "care cade în pretenții" declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze. Prin urmare, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesualăa părții "care cade in pretenții" și reprezintă o sancțiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanșarea procesului și o modalitate de despăgubire a celeilalte părți. Cum în urma soluționării contestației împotriva deciziei de impunere x/25.05.2018 obligațiile stabilite în sarcina reclamantei de către organele fiscale s-au diminuat, în parte, în mod definitiv, cu suma de 89.002 RON, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca este partea care a căzut în pretenții. De asemenea, aplicarea corectă a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. presupune, însă, că pe lângă condiția existenței culpei procesuale, să existe un prejudiciu constând în cheltuielile efectuate în legătură cu procesul, iar răspunderea părții care a căzut în pretenții, există numai în limita cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului. Mai mult, realitatea cheltuielilor, presupune ca ele să fi fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, respectiv au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului ca garanție a succesului său. Se reține, astfel, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privitoare la condițiile în care se poate dispune obligarea uneia dintre părțile litigante la a-i plăti alteia cheltuieli de judecată, astfel că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În consecință, în rejudecare se impune a se face o analiză a unor circumstanțe factuale referitoare la valoarea pretențiilor care fac obiect al cauzei, respectiv onorariu de avocat (fix și de succes), complexitatea cauzei în care au fost ocazionate, prin raportare la dispozițiile art. 451 și 453 C. proc. civ., având în vedere nu numai obligațiile fiscale contestate, dar și suma definitiv câștigată, urmând ca eventualele cheltuieli de judecată efectuate în procesul ce vizează contestația împotriva deciziei 655/31.07.2019 să fie recuperate de partea câștigătoare, în funcție de soluția instanței. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 192/A din 1 octombrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, se va casa în parte decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Relativ la cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs, solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.