ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4028/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Cluj reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. 341/21.03.2021 până la soluționarea acțiunii în anulare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1044 din data de 19 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalului Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat, în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a-III-a de contencios administrativ si fiscal, competența de soluționare a cererii de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L..

Prin încheierea din data de 23 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Cluj, s-a admis excepția litispendenței și s-a trimis dosarul nr. x/2021 în vederea atașării la dosarul nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 128 din 23 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și a suspendat executarea Dispoziției obligatorii nr. 341/21.03.2021 emisă de pârâtă până la soluționarea pe fond a acțiunii formulate împotriva acesteia, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 23.496,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentințe indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare a executării Dispoziției obligatorii nr. 341/21.03.2021, ca neîntemeiată.

În susținerea căii de atac promovate, a învederat recurenta, dintr-o primă perspectivă, că incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. este generată de încălcarea normelor ce guvernează materia procedurii de citare, arătând că pentru termenul de judecată din data de 23 aprilie 2021 nu a fost îndeplinită procedura de citate în ceea ce o privește, iar înfățișarea părților nu poate fi apreciată drept un aspect de esența soluționării cauzei, în condiții de legalitate, instanța putând hotărî asupra cererii doar dacă procedura de citare a fost regulat îndeplinită, soluția primei instanțe desconsiderând, astfel, prevederile art. 223 C. proc. civ. .

Printr-un alt set de argumente, recurenta a clamat, în esență, că instanța de fond a încălcat prevederile art. 224, coroborat cu art. 406 C. proc. civ., în contextul în care nu au fost respectate normele de procedură ce impuneau acesteia să solicite poziția pârâtei față de cererea de renunțare la judecată formulată de reclamantă, având în vedere momentul procesual la care a fost formulată o astfel de cerere (respectiv după comunicarea cererii de chemare în judecata, la primul termen în care părțile au fost legal citate).

Mai arată recurenta că instanța de fond, prin soluția acesteia de a continua judecarea cauzei în dosarul nr. x/2021, a desconsiderat prevederile art. 406 alin. (6) C. proc. civ. și natura cererii de renunțare la judecată de act unilateral, în contextul în care astfel de prevederi nu permiteau instanței să dea eficiență cererii reclamantei de retragere a cererii de renunțare la judecată, susținând recurenta că soluția corectă ar fi fost cea de a se lua act de renunțarea intimatei la judecarea acțiunii.

O altă critică distinctă în recurs a vizat maniera în care prima instanță a interpretat și aplicat prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind recurenta că judecătorul fondului a realizat o interpretare eronată atât a prevederilor legale ce reglementează noțiunea de caz bine justificat, cât și a celor ce guvernează noțiunea de pagubă iminentă.

Cu privire la cazul bine justificat, susține recurenta că nu existe elemente care să creeze, la nivel de aparență, o îndoială serioasă cu privire la legalitatea Dispoziției obligatorii nr. 341/21.03.2021, câtă vreme decizia de impunere nr. x/11.04.2018 este un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate, fiind el însuși titlu executoriu și pentru care, până la aceasta dată, nu exista o sentință definitivă care să stabilească nelegalitatea acesteia.

Cu privire la paguba iminentă, recurenta apreciază că nu se poate reține că executarea creanței ar diminua fondurile pe care societatea le folosește pentru a-și plăti salariații, cum nu există, la dosar, nicio probă că o eventuală ieșire a intimatei de pe anumite secții de circulație ar perturba serviciul public de călători, în condițiile în care acest serviciu este atribuit de către stat printr-o o procedură competitivă în condiții de concurență, pe piața liberă. De asemenea, arată că pentru a evita executarea silită, societatea poate solicita aplicarea procedurilor prevăzute de art. 184 și art. 235 din Legea nr. 207/2015, precum și de O.G. nr. 6/2019, proceduri instituite de legiuitor tocmai în scopul evitării deschiderii procedurii insolvenței, în ipoteza debitorilor aflați în dificultate financiară, iar aplicarea acestui cadru legal este de natura să mențină un echilibru just între interesele creditorului împotriva insolvabilității debitorului.

Nu în ultimul rând, critică recurenta și maniera în care a determinat prima instanță cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciind că, în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impunea diminuarea cheltuielilor constând în onorariu de asistență juridică, în cuantum de 23.496,8 RON, acesta fiind, în opinia recurentei, disproporționat în raport cu natura litigiului și cu volumul de activitate a apărătorului.

Prin întâmpinare, intimata - reclamantă A. S.R.L a invocat excepția lipsei de interes în formularea recursului întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv excepția nulității recursului întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac promovate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, ca nefondată.

La data de 18 iunie 2021 recurenta -pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor formulate de intimata - reclamantă.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 august 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte observă că recursul promovat de pârâtă vizează motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.. Din perspectiva primului (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) recurenta exhibă considerente ce pot fi grupate în două seturi principale, respectiv, pe de o parte critici prin care aceasta clamează nerespectarea prevederilor art. 223 C. proc. civ., în contextul nerealizării procedurii de citare a acesteia în dosarul nr. x/2021 pentru termenul de judecată din data de 23.04.2021, iar pe de altă parte critici prin care invocă o încălcare a prevederilor art. 224, coroborat cu art. 406 C. proc. civ., recurenta susținând atât nerespectarea normelor de procedură ce impuneau instanței să solicite poziția pârâtei față de cererea de renunțare la judecată formulată de reclamantă, dar și a celor ce nu permiteau instanței să dea eficiență cererii reclamantei de retragere a cererii de renunțare la judecată.

Cât privește primul set de critici, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate în contextul incidenței în cauză a prevederilor art. 160 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

(1) Dacă partea prezentă în instanță, personal sau prin reprezentant, nu a primit citația sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 159 ori există o altă cauză de nulitate privind citația sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se amână, la cererea părții interesate.

(2) Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum și în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.

Analizând practicaua sentinței civile nr. 128 din 23 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte observă, pe de o parte că recurenta - pârâtă a avut calitatea de parte prezentă la un astfel de termen, după cum chiar aceasta a învederat prin calea de atac exercitată. Pe de altă parte, tot din cuprinsul sus indicatei practicale, instanța de control judiciar observă că recurenta - pârâtă nu a formulat, la termenul de judecată din 23 aprilie 2021, în fața primei instanțe, în condițiile art. 160 alin. (1) C. proc. civ., o cerere de amânare a soluționării cauzei, prin invocarea inexistenței unei proceduri de citare a acesteia, în cadrul dosarului nr. x/2021, pentru termenul în discuție sau a unor neregularități ale procedurii de citare a acesteia (cum precizează recurenta prin răspunsul la întâmpinare). În acest context, sancțiunea neexercitării dreptului procesual al solicitării acordării unui termen, este, potrivit alin. (2) al art. 160 C. proc. civ., imposibilitatea clamării ulterioare a neregularității procedurii de citare, imposibilitate ce generează efecte inclusiv în planul exhibării acestora drept motive de casare a hotărârii pronunțate (textul de lege nedistingând între actele procesuale de dispoziție prin care partea interesată ar putea invoca o astfel de neregularitate).

Cât privește cel de-al doilea set de critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă, dintr-o primă perspectivă, că actul procesual căruia instanța de fond i-a dat eficiență, prin continuarea judecării cererii, a fost cererea reclamantei de retragere a cererii de renunțare la judecată, iar nu cererea de renunțare la judecată, în sine. Întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de renunțare la judecată, iar în considerarea prevederilor art. 478, art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, din perspectiva aspectelor tranșate prin aceasta, criticile recurentei privind data formulării cererii de renunțare la judecată (anterior sau ulterior comunicării cererii de chemare în judecată sau anterior ori la primul termen de judecată), raportate la existența sau inexistența unei obligații a instanței de fond de a solicita poziția recurentei - pârâte față de cererea de renunțare la judecată, nu prezintă relevanță, în contextul în care prevederile art. 406 alin. (3), respectiv alin. (4) C. proc. civ., devin incidente doar în ipoteza în care instanța ar fi apreciat că a fost învestită cu o cerere de renunțare la judecată și s-ar fi pronunțat asupra acesteia.

Pe de altă parte, analizând legalitatea demersului instanței de a reține existența unor efecte generate de cererea reclamantei de retragere a cererii de renunțare la judecată, instanța de control judiciar reține că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Vătămarea în discuție presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că pârâta apreciază că drepturile sale procesuale au fost lezate prin demersul instanței de a nu pune în discuția contradictorie a părților cererea de retragere a cererii de renunțare la judecată, cât și de a aprecia drept admisibilă o astfel de cerere de retragere.

După cum s-a reținut și la nivel doctrinar, instanța va respinge cererea de continuare a judecății, astfel încât va lua act de renunțarea la judecată, numai dacă se va proba că, prin revocarea actului juridic unilateral al renunțării s-ar aduce atingere drepturilor celor care s-au întemeiat deja pe actul de renunțare.

Analizând circumstanțele prezentei cauzei, Înalta Curte reține, dintr-o primă perspectivă, că atât cererea de renunțare la judecată (comunicată de reclamantă prin fax la data de 16.04.2021 -dosarul Tribunalului Cluj), cât și cererea de retragere a cererii de renunțare au fost cunoscute de recurenta - pârâtă încă de la termenul de judecată din 19.04.2021, astfel cum rezultă din practicaua sentinței nr. 1044/19.04.2021.

De asemenea, instanța de control judiciar nu poate ignora interdependență ce există între soluția pronunțată în cauza pendinte și încheierea din data de 23 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, prin care prima instanța a constatat starea de litispendență dintre cele două cauze și a dispus trimiterea sus indicatului dosar spre a fi atașat dosarului nr. x/2021 Din cuprinsul unei astfel de încheieri rezultă că, în demersul instanței de a verifica îndeplinirea condițiilor impuse de starea de litispendență, aceasta a supus dezbaterii manifestările succesive de voință realizate de intimata - reclamantă în dosarul nr. x/2021 (cererea de renunțare la judecată și cererea de retragere a acesteia, formulate).

Mai mult, observă Înalta Curte că recurenta - pârâtă a formulat, cu o astfel de ocazie, concluzii de admitere a excepției litispendenței, apreciind astfel că instanța era învestită, în dosarul nr. x/2021, cu o cerere de chemare în judecată ce producea, ulterior formulării celor două cereri ale reclamantei, efecte depline. Pe cale de consecință, rezultă că recurenta - pârâtă nu a înțeles să își întemeieze poziția procesuală pe actul unilateral al renunțării la judecată emanând de la intimata - reclamantă, neinvocând, de altfel, nici ulterior, în cadrul dezbaterilor desfășurate în cadrul dosarului nr. x/2021, vreun efect al acestuia, sens în care soluția primei instanțe de a continua judecata este una legală.

De altfel, și dacă s-ar fi dat eficiență actului unilateral al renunțării la judecata cererii ce reprezenta obiectul dosarului nr. x/2021, instanța ar fi rămas învestită cu cererea ce a reprezentat obiectul dosarului nr. x/2021, drept pentru care nu sunt întrunite condițiile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 ce impun existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Cât privește criticile aduse de recurentă modului de interpretare și aplicare dat de prima instanță prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte le apreciază drept nefondate, prima instanță reținând legal existenta unui caz bine justificat câtă vreme prin sentința civilă nr. 1035 din 16 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj a dispus anularea Raportului de inspecție fiscală xnr. 26/11.04.2018, ce a stat la baza emiterii Dispoziției obligatorii nr. 341/21.03.2021 (în acest pct. 7 aflat la fila x a dispoziției sus indicate).

Astfel de aspecte reprezintă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, o împrejurare legată de starea de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, conferind consistență concluziei că este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii de suspendare a executării actului.

Sentința sus indicată are o putere de lucru judecat relativă și constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și efectuării unei evaluări aprofundate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că un astfel de aspect este de natură să genereze o aparență de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Dispoziția obligatorie nr. 341/21.03.2021, soluția primei instanțe fiind legală și din această perspectivă. Faptul că hotărârea sus indicată nu este una definitivă nu poate genera, cel puțin până la pronunțarea unei hotărâri de reformare sau retractare, o desconsiderare a aspectelor stabilite prin aceasta, câtă vreme voința legiuitorului, astfel cum este aceasta exprimată în art. 430 alin. (4) C. proc. civ., a fost de a conferi inclusiv unei hotărâri ce este supusă apelului sau recursului autoritate de lucru judecat. Or natura provizorie a unui astfel de efect al hotărârii judecătorești (de autoritate de lucru judecat) nu echivalează cu lipsa acestuia.

De asemenea, instanța de control judiciar reține și legalitatea manierei în care judecătorul fondului a interpretat prevederile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează noțiunea de pagubă iminentă, prima instanță apreciind just că parametrii aferenți existenței riscului producerii acesteia sunt incidenți în cauză.

Deși sunt întemeiate alegațiile recurentei privind limitele executării silite, în sensul că nu pot face obiectul acesteia sumele destinate plăților salariale, Înalta Curte consideră că acestea nu sunt suficiente spre a genera casarea hotărârii atacate, câtă vreme judecătorul fondului a reținut existența unui număr multiplu de factori de natură a proba riscul producerii unei pagube iminente asupra patrimoniului intimatei, sub forma unui prejudiciu material viitor și previzibil, printre care și riscul perturbării grave a activității societății reclamante.

Astfel, iminența producerii pagubei deriva din gradul de conexitate cauzala ce exista între punerea în executare a actului administrativ și situația de fapt de ordin contractual și financiar în care se află intimata - reclamantă.

Aspectele evocate de recurentă, inclusiv prin răspunsul la întâmpinare, nu pot fi reținute de instanța de control judiciar, câtă vreme inclusiv din analiza comparativă a valorii profitului societății intimate, de 1.469.386,59 RON, cu cea a creanței bugetare în cuantum de 9.311.931 RON, stabilite prin Dispoziția obligatorie nr. 341/21.03.2021, rezultă că diferența de valoare dintre cele două produce un impact asupra componentei cheltuielilor, din cifra de afaceri a intimatei - reclamante. Or, o afectare a capacității acesteia de a acoperii cheltuielile operaționale, necesare desfășurării activității, prezintă riscul de a produce efecte în cascadă, în sensul că lipsa disponibilului bănesc aferent achitării furnizorilor are potențialul de a genera sistarea activității societății. Analiza consecințelor pe care le poate produce măsura a cărei suspendare se cere, nu trebuie realizată doar dintr-o perspectivă statică (i.e. prin analiza exclusiv a efectului lor propriu-zis), ci și dintr-o perspectivă dinamică (prin punerea lucrurilor în context). Astfel, în mod corect a stabilit prima instanță că o eventuală perturbare a capacității intimatei - reclamante de a susține costurile aferente desfășurării activității, ar putea genera o eventuală ieșire a acesteia de pe anumite sectoare de circulație, nu ar avea genera riscul unei perturbări a serviciul public de călători, în condițiile în care, la momentul actual, operatorul căruia un astfel de serviciu i-a fost atribuit, este chiar intimata - reclamantă.

De asemenea, reglementarea unor proceduri ce permit, în anumite condiții, acordarea eșalonării la plată de către organul fiscal, sau suspendarea executării silite, în cazul depunerii unei scrisori de garanție/poliță de asigurare de garanție, nu poate fi opusă procedurii suspendării executării actului administrative, reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme remediile legale în discuție vizează premise distincte, ce nu se exclud unele pe altele, voința legiuitorului fiind cea a coexistenței acestora, după cum rezultă și din art. 278 din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prima instanță interpretând și aplicând legal condițiile reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește criticile aduse de recurenta - pârâtă manierei în care instanța de fond a soluționat cererea intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte observă că acestea vizează, în fapt, aspectul proporționalității componentei unor astfel de cheltuieli, reprezentând onorariul avocațial, or, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra unor astfel de chestiuni, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, obligatorie în prezenta cauză în virtutea prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., sens în care nu pot face obiectul analizei în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 128 din 23 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 128 din 23 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2021.