ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1523/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, formulată la 23 octombrie 2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Târgu-Mureș XIV, obligarea acesteia la plata sumei de 293.879 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat prin neexecutarea parțială a obligației de plată asumate prin contractul nr. x din 1 iunie 2011, constând în: 6.000 RON cu titlu de diferență de preț conform contractului și facturii nr. x din 27 decembrie 2011; 6.444 RON cu titlu de penalități aferente diferenței de preț de 6.000 RON, neachitate din factura nr. x din 27 decembrie 2011, calculate pentru perioada 24 decembrie 2014, data scadenței și până la data introducerii cererii de chemare în judecată; 281.435 RON cu titlu de preț conform contractului nr. x din 1 iunie 2011. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,15 % pe zi lucrătoare, de la data cererii de chemare în judecată și până la data plății efective cu privire la sumele de 6.000 și 281.435 RON, precum și a cheltuielilor de judecată. Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepțiile prematurității acțiunii și neexecutării contractului. A solicitat respingerea, ca netemeinică și nelegală, a acțiunii pentru solicitarea plății unei lucrări de arhitectură, rezistență, instalații sanitare, instalații termice, instalații termomecanice în CT, instalații electrice, instalații de ventilație la bucătărie și spălătorie, neexecutate nici până la data întâmpinării, iar pe cale reconvențională a pretins obligarea reclamantei la restituirea integrală a sumei plătite.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 852 din 18 iunie 2019, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins excepția prematurității acțiunii. A admis acțiunea reclamantei și a respins cererea reconvențională. A obligat pârâta la plata către reclamantă, după cum urmează: - a sumei de 281.435 RON, reprezentând diferență contravaloare servicii prestate și penalități aferente sumei de 6.000 RON, calculate până la data introducerii acțiunii; - a penalităților de întârziere de 0,15 % pe zi lucrătoare de întârziere aferente sumei de 28.7435 RON, începând cu data introducerii acțiunii, 23 octombrie 2017, și până la plata efectivă a sumei; - a sumei de 15.403 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A obligat reclamanta să achite expertului tehnic judiciar B. suma de 1.213 RON cu titlu de diferență onorariu expert. Împotriva sentinței pronunțate de această instanță a formulat apel pârâta Parohia Ortodoxă Târgu-Mureș XIV.

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 591A din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Pârâta a atacat pe calea recursului decizia din apel, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 2 iunie 2020. Prin memoriul de recurs au fost formulate mai multe critici circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta a criticat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aprecierea instanței de apel asupra cererii de probe, constând în depunerea declarației fiscale nr. 394, din care să rezulte că factura fiscală nr. x/30.01.2015 a fost înregistrată la Administrația Financiară în luna ianuarie 2015, pârâta având suspiciuni în privința momentului întocmirii acesteia. Prin respingerea încuviințării probei, care a rezultat din dezbateri și era necesară rezolvării cauzei, mai ales în vederea aflării adevărului în condițiile în care plata cerută nu era exigibilă, instanța a încălcat cele mai importante principii fundamentale ale procesului civil: principiul disponibilității, egalității, bunei-credințe, dreptului la apărare, contradictorialității, rolului activ al judecătorului și aflării adevărului. A considerat recurenta că factura trebuia să fie depusă de partea adversă în fața instanței de fond, în justificarea pretențiilor din cerere și pentru a clarifica pentru ce lucrări a fost emisă, având în vedere lipsa de la dosar a devizului de lucrări. Or, în absența analizării respectivului înscris, pretențiile din acțiune nu își pot găsi o rezolvare corectă. O altă critică relevă confuzia instanței de apel, care stabilește că emiterea autorizației de construire reprezintă o dovadă a îndeplinirii obligației de întocmire a proiectului din partea reclamantei. Se ignoră faptul că autorizația de construire se emite în baza unei documentații minimale, ce nu are legătură cu întregul proiect. Curtea de Apel a constatat că hotărârea tribunalului este legală, fără însă să rețină motivele apelului, prin care se reclamă nerespectarea de către partea reclamantă a unor clauze din contractul nr. x din 01.06.2011, vizând întocmirea pe etape a documentației propriu-zise a proiectului, cu respectarea legislației în vigoare. Aceasta nu a furnizat, pentru soluționarea dosarului, detalii de execuție a lucrării și proiectul tehnic, inducând în eroare instanța prin menționarea în cerere a altor lucrări de la biserică și sediul administrativ. Suma de 236.500 RON a fost pusă în mod greșit în sarcina pârâtei, fără a se întemeia pe un deviz și o situație de lucrări, ajungându-se în ipoteza ca enoriașii bisericii să achite o lucrare ce nu s-a realizat. Lucrările Parohiei au stagnat, deoarece proiectantul nu le-a predat pe etape și nu a întocmit nici situațiile de lucrări. Parohia aștepta realizarea documentației propriu-zise a proiectului pentru a executa fundația imobilului numit Centru social. Or, culpa neexecutării lucrărilor aparține intimatei reclamante în contextul reținut de cele două instanțe anterioare. Astfel, s-a emis autorizația de construire nr. x din 4 ianuarie 2012, după care proiectantul nu a trimis partea de proiect tehnic pentru începerea lucrării, astfel încât aceasta a expirat, urmând apoi a se obține o nouă autorizație, nr. 44 din 24 ianuarie 2014. Este de reținut că pârâta a plătit lucrarea de documentație executată pentru obținerea autorizațiilor, astfel că proiectantul nu avea motive să nu execute documentația propriu-zisă. Esențial pentru soluționarea cauzei este că pretinsa predare a proiectului s-a făcut în 2015, la aproape 4 ani de la data încheierii contractului. În raport de situația de fapt prezentată și de probele administrate la dosar, rezultă că dispozițiile art. 970 C. civ. au fost greșit aplicate de instanța de apel, aceasta fiind chemată să constate și să sancționeze culpa contractuală a proiectantului, împrejurare ce ar fi condus la respingerea pretențiilor din acțiune. În opinia recurentei, hotărârile instanțelor anterioare sunt afectate de un viciu în motivare, anume se bazează pe motive contradictorii. Curtea de Apel a greșit când și-a însușit reținerile primei instanțe, potrivit cărora Parohia, deși avea autorizația de construire, nu a continuat lucrările și că proiectantul nu era obligat la efectuarea lucrărilor, ci doar la executarea documentației. După obținerea autorizației, recurenta aștepta să i se predea documentația detaliată, respectiv proiectul tehnic al fundației pentru a începe lucrarea, obligație care nu a fost îndeplinită de reclamantă. Este incidentă și ipoteza de casare înscrisă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., determinată de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 și 970 C. civ. Aceasta se reflectă în modul eronat în care instanța de apel a analizat obligațiile interdependente ale părților derivând din acordul de voință al acestora. Potrivit dispozițiilor art. 5 din contract, plata se face periodic pe etape, conform situației de lucrări. Or, în aceste condiții, rezultă că obligația de plată ce incumbă recurentei devenea exigibilă în funcție de graficul de lucrări efectiv realizate. De asemenea, conform art. 6 lit. a) din contract, s-a stabilit de către părți că, indiferent de împrejurarea că proiectantul a întocmit total sau parțial proiectul, predarea efectivă a acestuia trebuie corelată cu stadiul fizic al execuției. În concluzie, instanța de apel, în aplicarea principiului forței obligatorii a contractului, era ținută să constate că reclamanta nu putea să pretindă pretențiile solicitate, derivate din contractul menționat, deoarece obligația de plată a recurentei pârâte a luat naștere numai la momentul în care îi era predată partea de proiect aferentă stadiului în care se afla construcția. În speță, construcția nu a fost ridicată, iar simpla existență a unei excavații confirmată de raportul de expertiză nu constituie o dovadă a realizării efective a proiectului investițional. Apărările recurentei s-au concretizat într-o veritabilă excepție de neexecutare a contractului, analiza obligațiilor corelative și interdependente ale părților impunând concluzia că recurenta pârâtă nu poate fi obligată la achitarea valorii integrale a proiectului, în măsura în care prin acordul lor părțile au statuat că predarea și, implicit, obligația corelativă de plată trebuie să țină cont de stadiul execuției. În consecință, reclamanta putea pretinde doar sume aferente părților de proiect utilizate la realizarea efectivă a construcției. În fine, instanța de apel era îndrituită, în exercitarea rolului activ, să verifice în ce măsură reclamanta și-a îndeplinit obligațiile ce-i incumbau în calitate de proiectant prin raportare la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, ce stabilesc obligații și răspunderi ale proiectanților. Pentru toate motivele învederate, recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea spre rejudecare la instanța de apel, în vederea analizării clauzelor contractuale invocate în recurs; în subsidiar, a solicitat casarea hotărârii cu consecința respingerii cererii introductive de instanță.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru și a fost comunicat părților potrivit dovezilor de la dosar recurs. Recurenta pârâtă a exprimat un punct de vedere în sensul că este de acord cu ceea ce s-a scris în raportul de admisibilitate, inclusiv în privința amintirii tuturor criticilor aduse hotărârii din apel. Prin rezoluția din 23 aprilie 2021, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 24 iunie 2021.

Apărările formulate în recurs Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității recursului, în principal, cu argumentul că toate susținerile nu sunt subsumabile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Dacă se va trece peste această excepție, a solicitat să se respingă calea de atac, ca neîntemeiată. Această parte a cerut și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ., fără a depune dovezi în justificarea acestora. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Prin decizia nr. 591/A din 20 noiembrie 2019, atacată în prezenta cauză, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a validat soluția primei instanțe, în sensul că reclamanta este îndreptățită la achitarea contravalorii lucrărilor rezultate din contractul nr. x din 1 iunie 2011, încheiat cu pârâta, prin care s-a obligat să întocmească documentația de proiectare "Centru social’’ ce cuprinde mai multe specialități: arhitectură, rezistență, instalații sanitare, instalația termomecanică în CT, instalații electrice și instalație ventilație la bucătărie și spălătorie. Înalta Curte constată că niciuna din criticile prezentate de recurentă nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel. În ce privește respingerea cererii de probe, constând în depunerea declarației fiscale nr. 394, obiect de critică în recursul pendinte, se observă că măsura a fost dispusă de instanța de apel prin încheierea de ședință din 13 noiembrie 2019. Recurenta nu a menționat expres că înțelege să o recureze, însă cum încheierea este una de amânare a pronunțării asupra soluției în calea de atac, deci, face corp comun cu hotărârea, recursul se va considera formulat și împotriva acesteia. Susținerile ce compun această critică, inclusiv cele în raport de care ar rezulta necesitatea administrării probei în etapa procesuală a apelului, nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva unor chestiuni care să vizeze legalitatea măsurii Curții de Apel în soluționarea cererii de probe. Pe de o parte, recurenta nu a specificat care prevedere legală a fost încălcată în materia probelor, iar, pe de altă parte, aspectele reliefate se referă la aprecierea probelor, aducând în discuție concludența și utilitatea administrării probei. Or, cercetarea unor asemenea critici, respectiv analizarea facturii nr. x/30.01.2015 conținută în declarația 394, din perspectiva lucrărilor pentru care a fost emisă, implică verificarea temeiniciei hotărârii în sensul reevaluării pretențiilor din cererea de chemare în judecată, cum solicită recurenta, cu consecința reținerii unei alte situații de fapt, ceea ce nu este posibil în calea de atac a recursului, în care cadrul căreia se verifică exclusiv chestiuni ce vizează corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. În concluzie, întrucât critica nu conturează încălcarea unor reguli de procedură, nu poate fi cenzurată prin prisma ipotezei de casare indicate de recurentă. Se mai reține de către prezenta instanță că și celelalte aserțiuni, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu au semnificația unor critici care să poată fi supuse controlului de legalitate ce poate fi efectuat în calea de atac a recursului. În privința motivului de recurs din art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu s-a arătat în ce constă pretinsele rețineri contradictorii ale instanței de apel în accepțiunea textului menționat, existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii presupunând ipoteza în care din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța a aplicat greșit normele de drept material când a recurs la textele de lege aplicabile litigiului, dar, fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat în mod greșit. Aspectele dezvoltate în susținerea acestor două ipoteze de casare privesc situația de fapt din speță și se rezumă la ideea că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, câtă vreme culpa în executarea obligațiilor a aparținut proiectantului - reclamanta S.C. A. S.R.L., care nu a predat proiectul și documentația pentru a se executa lucrarea. Or, asemenea obiecții nu reflectă un caz de încălcare, respectiv aplicare greșită a legii, art. 969 și 970 C. civ., sau de contrarietate în motivare, ci vizează stabilirea situației de fapt prin analizarea, în contextul formulării tuturor apărărilor, dacă fiecare parte și-a îndeplinit sau nu obligațiile contractuale, ceea ce excede verificărilor ce pot fi efectuate în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanșează exclusiv un control de legalitate a hotărârii în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se mai reține că stabilirea situației de fapt constituie apanajul instanțelor de fond, iar instanța de recurs poate exercita doar un control de legalitate a hotărârii atacate și nu unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea situației de fapt și reaprecierea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, cum tinde recurenta prin motivele de recurs. Pentru argumentele înfățișate, se constată că susținerile recurentei pârâte nu se grefează pe motivele de nelegalitate invocate, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., și nu se identifică, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu în procedura de filtrare a recursului. Pe cale de consecință, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. combinat cu art. 489 alin. (2) din același cod, se va anula recursul exercitat de pârâta Parohia Ortodoxă Târgu Mureș XIV împotriva deciziei civile nr. 591/A din 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Înalta Curte reține că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. în privința acordării cheltuielilor de judecată intimatei S.C. A. S.R.L. în prezentul recurs, având în vedere că nu au fost depuse la dosar dovezi privind efectuarea acestora.