ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 136/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 6 martie 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 200.000 Euro, cu titlu de daune morale, în temeiul Legii nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 1 lit. f) al Ordinului C.S.A. nr. 14/2011; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere aferente petitului nr. 1, de la data de 13 februarie 2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea daunei) și până la data efectuării plății efective a despăgubirii, în temeiul art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale, în temeiul Legii nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 49 pct. 1 al Ordinului C.S.A. nr. 14/2011; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aferente petitului nr. 3, de la data de 13 februarie 2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea daunei) și până la data efectuării plății efective a despăgubirii, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata unei prestații periodice în cuantum de 1.600 RON lunar, începând cu data avizării daunei (12.11.201S) pe toată perioada restrângerii capacității de muncă, cu titlu de daune materiale, în temeiul Legii nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 49 pct. 1 al Ordinului C.S.A. nr. 14/2011; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj. Prin sentința civilă nr. 81/2020 din data de 13.02.2020 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018 s-a admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și intervenientul forțat C., prin curator avocat D. și în consecință: a fost obligată pârâta B. S.R.L. la plata în favoarea reclamantului a sumei de 15.000 Euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere aferente acestor sume de la data de 09.02.2018 și până la data plății; a fost obligată pârâta B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 63 RON în favoarea reclamantului; a fost obligat reclamantul să achite pârâtei B. S.R.L. suma de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată parțiale; s-au compensat cheltuielile de judecată în limita sumei celei mai mici, respectiv a fost obligat reclamantul să achite pârâtei B. S.R.L. suma de 937 RON cu acest titlu.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj. Prin decizia civilă nr. 174/A/2020 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. și pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 81 din 13.02.2020, a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018, pe care o menținut-o.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 174/A/2020 din 29 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, în privința soluției date asupra motivului de apel referitor la data de la care se calculează penalitățile de întârziere la suma de 15.000 Euro, solicitând, totodată, întoarcerea executării pentru suma de 29.310 Euro, achitată cu titlu de penalități de întârziere aferente sumei de 15.000 Euro. Recurenta a învederat că instanța de fond a acordat suma de 5.000 RON, reprezentând daune materiale, și suma de 15.000 Euro, cu titlu de daune morale, la ambele sume adăugându-se penalități, în cuantum de 0,2% pe zi, de la data de 09.02.2018 și până la achitarea integrală. Întrucât soluția instanței de fond a fost menținută prin respingerea cererii de apel formulată de pârâtă, aceasta a achitat reclamantei suma de 29.310 Euro, reprezentând penalități pentru perioada 09.02.2018-06.10.2020, sumă pe care o consideră nedatorată. În continuare, recurenta a susținut că înțelege să critice decizia pronunțată în apel, sub aspectul datei de la care se calculează penalitățile de întârziere pentru daunele morale în valoare de 15.000 Euro, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1532 alin. (3) C. civ. și a celor din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2001, respectiv art. 43 teza finală, art. 45 pct. 3 și art. 36 alin. (5). S-a mai arătat că obligația de plată a despăgubirilor stabilite de instanță a devenit scadentă în a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv la data de 10 octombrie 2020, acela fiind momentul de la care asigurătorul datorează penalități în cazul întârziere în executare. În pofida acestor prevederi legale aplicabile, instanțele de fond au apreciat că asigurătorul datorează penalități pentru daunele morale de la data de 09 februarie 2018, deși obligația de plată a sumei de 15.000 Euro nu putea fi scadentă la acea dată, creanța nefiind certă și lichidă la acel moment, existența și întinderea prejudiciului fiind dovedite pe parcursul soluționării procesului, prin administrarea probei cu înscrisuri și expertiză medico-legală. Pentru dovedirea prejudiciului s-au invocat situații apărute ulterior datei de 09 februarie 2018, la care se presupune că era scadentă obligația de plată a despăgubirilor, deși, la data respectivă, nu era stabilit cuantumul prejudiciului. În plus, recurenta a învederat că trebuie avut în vedere că asupra prejudiciului cauzat intimatului - reclamant, prin accident, s-a pronunțat și instanța penală, în dosarul nr. x/2012, iar prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat în această cauză a fost calificat drept prejudiciu nou, apărut după data constituirii ca parte civilă în procesul penal, asigurătorul contestând acest caracter de vătămare nouă. Prin urmare, întrucât existența și întinderea prejudiciului au fost determinate prin hotărârea judecătorească, recurenta a opinat că, în mod eronat s-a afirmat că obligația de plată a despăgubirii stabilite prin hotărâre ar fi fost scadentă anterior introducerii acțiunii. Concluzionând, recurenta a susținut că penalitățile de întârziere nu se pot aplica decât de la data scadenței, data de 09 februarie 2018 neputând constitui dată a scadenței, având în vedere dispozițiile art. 37 din Anexa la Ordinul nr. 14/2001, invocate de instanța de apel, potrivit cărora penalitatea se aplică la suma de despăgubiri cuvenită. Or, în speță, despăgubirea cuvenită a fost stabilită prin sentința civilă nr. 81 din 13 februarie 2020, rămasă definitivă la data pronunțării deciziei de către instanța de apel, respectiv la data de 29 septembrie 2020, astfel că art. 37 din Anexa la Ordinul nr. 14/2001 nu poate fi interpretat în sensul că penalitățile sunt datorate numai pentru că asigurătorul nu a răspuns solicitării de despăgubire, întrucât câtă vreme cuantumul despăgubirilor nu este cert, penalitățile nu pot fi calculate.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 26 ianuarie 2022.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerentele: Prin motivele de recurs deduse judecății, ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 36 alin. (5), art. 43 teza finală, art. 45 pct. 3 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, reținând că penalitățile se datorează de la data expirării termenului de 3 luni de la avizarea daunei de către intimat, respectiv de la data de 09 februarie 2018, întrucât, conform prevederilor art. 36 alin. (5) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, în cazul despăgubirilor acordate prin sentințe judecătorești, penalitățile sunt datorate începând cu a 11- a zi de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă. Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, susține recurenta, daunele morale nu au un caracter cert și lichid. Critica este nefondată, întrucât, prin formularea acesteia, recurenta ignoră motivul instituirii penalităților de către legiuitor, respectiv sancționarea atitudinii culpabile a asigurătorului care, fie nu plătește la termen despăgubirea, fie nu își execută obligația de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul stabilit de lege. Astfel cum reiese din cuprinsul cererii introductive, reclamantul A. a solicitat penalități de întârziere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației prevăzute de art. 37 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, justificat de împrejurarea că, deși a avizat societatea de asigurare, la 8 noiembrie 2017, în legătură cu daunele produse, notificarea sa nu a primit niciun răspuns din partea asigurătorului, iar încălcarea acestei obligații prevăzute în articolul mai sus menționat, atrage sancționarea asiguratorului cu obligarea acestuia la plata de penalități de 0,2% pe zi de întârziere. Potrivit dispozițiilor art. 37 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere." Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 36 și 37 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorii RCA au obligația instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părți privitoare la răspunderea asiguratului și de a proceda la cuantificarea prejudiciului, aceștia fiind abilitați chiar să efectueze verificări și cercetări, inclusiv să desfășoare investigații proprii asupra condițiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorități). Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerități a instrumentării și finalizării dosarelor de daună, prin soluționarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligație de rezultat în acest sens, de vreme ce, potrivit art. 44 din Anexă, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Pentru a împiedica dezvoltarea unor practici abuzive, prin art. 36 s-a instituit în sarcina asigurătorilor RCA obligația ca, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceștia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. În cauza de față, Înalta Curte constată că recurenta nu s-a conformat prescripțiilor legale de a emite un răspuns în termen de trei luni de la înregistrarea cererii de despăgubire, depuse de intimat la 8 noiembrie 2017. Astfel, în speță, penalitățile de întârziere solicitate de reclamant și acordate de către instanțele de fond, sunt legate de neîndeplinirea obligației stabilite în sarcina asigurătorului, respectiv aceea de notifica reclamantul, răspunzând pretențiilor de despăgubire formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat. În alți termeni, penalitățile de întârziere sancționează, în acest caz, atitudinea pasivă a pârâtei, într-o fază prealabilă stabilirii despăgubirilor, pentru culpa în neinstrumentarea dosarului de daună, context față de care instanța de apel a considerat corect ca fiind lipsită de relevanță apărarea pârâtei sub aspectul incidenței tezei a II-a din art. 36 alin. (5) din Anexă. Aceasta, întrucât, chiar în ipoteza unui prejudiciu moral născut ulterior celui deja acoperit în litigiul penal, subzistă obligația impusă în sarcina asigurătorilor prin art. 36 alin. (1) lit. b). din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, textul de lege neinstituind nicio distincție sub acest aspect. Drept urmare, nu se poate reține o aplicare greșită a dispozițiile art. 36 alin. (5), art. 43 teza finală, art. 45 pct. 3 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011. Nici criticile vizând lipsa existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești rămase definitive asupra despăgubirilor, precum și cea referitoare la solicitarea unui prejudiciu nou apărut, după data constituirii ca parte civilă, nu pot fi primite, în condițiile în care penalitățile de întârziere solicitate în procesul pendinte sunt datorate, după cum deja s-a arătat, conduitei culpabile a asigurătorului în îndeplinirea obligației de a răspunde, în orice modalitate dintre cele prevăzute de în art. 36 alin. (1) lit. a) sau b) din Anexa la Ordinul nr. 14/2011, cererii de avizare de daune. Data la care a expirat termenul legal 3 luni prevăzut de art. 36 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, în care asigurătorul trebuia să răspundă, într-un fel sau altul, cererii de avizare, reprezintă data la care obligația de plată a despăgubirilor a devenit exigibilă, de la acel moment începând să curgă sancțiunea penalităților de 0,2%, calculate conform art. 37 din același act normativ, pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită. Ca atare, susținerea recurentei conform căreia obligația de plată a despăgubirii a devenit scadentă abia în a 11- a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, este nefondată. Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte reține că nu sunt aplicabile prevederile art. 1532 alin. (3) C. civ., invocate de recurentă în susținerea reparării prejudiciului ulterior pronunțării și comunicării unei hotărâri judecătorești definitive. În baza considerentelor expuse, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 174/A/2020 din 29 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. În ceea ce privește cererea de întoarcere a executării silite, se reține că dreptul la întoarcerea executării este reglementat de art. 723 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare." În condițiile în care recursul urmează a fi respins, ca nefondat, se impune respingerea cererii de întoarcere a executării silite, ca nefondată, neexistând un temei care să justifice restituirea sumelor de bani achitate cu titlul de penalități. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat, reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu extrasul de cont aflat la dosarul de recurs, menționatul onorariu fiind redus conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) din același act normativ, apreciindu-se că valoarea onorariului pretins, în cuantum de 10.000 RON, nu se justifică față de complexitatea cauzei și munca efectiv îndeplinită de avocat în cadrul procedurii derulate în etapa recursului.