ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 26 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții E., F., G. și Biroul Notarului Public H., solicitând constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare nr. x/23.10.1997, încheiat la BNP H..

În esență, reclamantele au invocat nulitatea actului atacat pentru încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1)-(4) din Legea nr. 112/1995, ce reglementează interdicția de înstrăinare timp de 10 ani a imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ în temeiul căruia autoarea pârâtelor vânzătoare (I.) a dobândit bunul ce a făcut obiectul vânzării ulterioare de către pârâte.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Pârâtele G., E. și F. au invocat prin întâmpinare excepțiile lipsei calității procesuale active, interesului și autorității de lucru judecat.

Prin sentința civilă nr. 1322 din 2 iulie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei de interes, sens în care a respins acțiunea reclamantelor, ca lipsită de interes; a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 3.000 RON către pârâta G. și în sumă de 4.400 RON către pârâta H.; a respins cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele A., B. și D..

Prin decizia civilă nr. 432A din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat apelul, și a obligat apelantele să plătească intimatei G. suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantele A., B. și D..

Acestea au susținut că hotărârea din apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuinte, trecute în proprietatea statului, ipoteză ce se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a menținut greșit soluția tribunalului, de respingere a acțiunii pe excepția lipsei de interes, în condițiile în care reclamantele au invocat prin cererea de chemare în judecată un caz de nulitate absolută, imprescriptibilă și care este expres prevăzut de legiuitor prin art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995. Prin dispunerea acestei soluții, nu a manifestat rol activ în soluționarea cauzei, a trecut probele pe plan secund și nu a analizat înscrisurile aflate dosar.

Au afirmat recurentele că din moment ce le-a fost recunoscută calitatea procesuală activă în promovarea demersului judiciar (cu argumentul că au calitatea de moștenitoare ale autorului decedat, al cărui imobil din București include și apartamentul în litigiu), trebuia să fie respinsă și excepția lipsei de interes, deoarece sancțiunea pretins a fi aplicată, de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, se baza pe un text de lege expres și viza ocrotirea unui interes obștesc, general, anume respectarea interdicției de revânzare a bunului dobândit în condițiile Legii nr. 112/1995 de către chiriaș pentru o perioadă de 10 ani de la data dobândirii lui. Prin efectul acestei legi, imobilul a fost indisponibilizat și nu mai putea fi înstrăinat decât după expirarea termenului prevăzut în act, adică la 25 martie 2007. În speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 23.10.1997, după mai puțin de 7 luni de la data perfectării actului inițial, în disprețul normei obligatorii, art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel nu a avut în vedere instituția nulității absolute, sancțiunea putând fi invocată de orice persoană, de instanța de judecată din oficiu, de procuror și de alte organe prevăzute de lege, tocmai pentru că ocrotește un interes general. Dispozițiile art. 1247 alin. (3) C. civ. stipulează că instanța are obligația să invoce din oficiu nulitatea absolută, ipoteză aplicabilă și prezentului litigiu raportat la motivul de nulitate pretins.

Întrucât operează o cauză de nulitate absolută a actului pentru nerespectarea normei prohibitive de înstrăinare a bunului imobil dobândit ca efect al Legii nr. 112/1995, pârâtele E. și F. aveau interdicția de a-l înstrăina timp de 10 ani, termen stipulat de legiuitor. Față de acest motiv, recurentele au solicitat admiterea recursului și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23.10.1997, în temeiul art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, în speță nefiind relevantă soarta imobilului după constatarea nulității absolute.

Au mai susținut că vânzarea bunului către cumpărătoarea G. s-a făcut pe un preț neserios și nelegal în condițiile în care autoarea pârâtelor F. și E. a beneficiat de un preț minim, acesta fiind mult mai mic decât profitul realizat de cele două prin eludarea termenului prohibitiv de vânzare de 10 ani.

Au solicitat obligarea intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat astfel cum se atestă prin actele de la dosar în cele trei faze procesuale.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, prin raport reținându-se că recurentele au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate și că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4 a constatat că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia, în vederea formulării unor puncte de vedere.

Intimata H., în nume propriu și în calitate de reprezentant al BNP Notar Public H. și-a exprimat poziția procesuală cu privire la raport, în sensul achiesării la concluziile finale ale acestuia.

Intimatele G. și E. au formulat înâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata H., în nume propriu și în calitate de reprezentant al BNP Notar Public H., prin întâmpinare a invocat excepțiile nulității, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și inadmisibilității din perspectiva valorii obiectului litigiului și a deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 10 decembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul reclamantelor, pronunțându-se și asupra celor două excepții ridicate de această din urmă intimată, și a acordat termen, pentru soluționarea căii de atac pe fond, în ședință publică, cu citarea părților.

Ulterior soluționării cauzei în apel a intervenit decesul a două părți din proces, motiv pentru care au fost introduși în cauză moștenitorii acestora, pentru recurenta A. - J. și K. și pentru pârâta F. - L., M. și N..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantele A., decedată, cu moștenitorii K. și J., B. și D. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Preliminar, instanța constată că în susținerea criticilor prezentate, recurentele au invocat incidența motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pretinzând că decizia curții de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, sens în care a fost validată soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii pe excepția lipsei de interes.

Prin prisma cazului de nulitate absolută pe care se fundamentează acțiunea, dat de nerespectarea interdicției de vânzare a imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23.10.1997, pe o perioadă de 10 ani de la data dobândirii acestuia, au argumentat că trebuia să li se recunoască interesul în declanșarea demersului judiciar, deoarece sancțiunea are ca scop tocmai ocrotirea unui interes obștesc, general și poate fi invocată de orice persoană, precum și din oficiu de către instanță.

O atare critică este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, C. proc. civ., întrucât conturează o apreciere eronată a instanței de apel asupra normelor de procedură referitoare la interes, condiție de exercițiu a acțiunii civile, reglementat prin art. 32 și 33 din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că prin interes se înțelege folosul practic, material sau moral urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, acesta trebuind să întrunească anumite cerințe legale, prevăzute de art. 33 C. proc. civ.: să fie determinat, în sensul că vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate; să fie legitim, adică să nu contravină normelor imperative ale legii sau regulilor de conviețuire socială; să fie personal, în sensul că cel care recurge la acțiunea civilă urmărește să obțină direct sau indirect un folos practic pentru sine; să fie născut și actual, în sensul că trebuie să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă.

Aplicând aceste considerații teoretice la speța de față, se reține că în mod corect instanțele de fond au apreciat că nu se prefigurează un folos practic pe care reclamantele l-ar obține în ipoteza admiterii cererii formulate, întrucât o eventuală constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23.10.1997 încheiat de BNP H. nu ar readuce bunul în patrimoniul lor, ci al pârâtelor vânzătoare E. și F., actul fiind încheiat între acestea și pârâta G.. Astfel, față de efectul esențial al nulității, reprezentat de repunerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic, nu se poate vorbi de un interes al reclamantelor în promovarea acțiunii pendinte.

Pe de altă parte, din considerentele sentinței civile nr. 121 din 23.01.2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, prin care a fost soluționată pe fond notificarea formulată de acestea și autorii lor în temeiul Legii nr. 10/2001, se desprinde concluzia că pentru imobilul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997 și transmis prin actul nr. 2123/1997 au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale, astfel că, și din această perspectivă, cererea este lipsită de interes, părțile neargumentând pe ce temei ar putea relua procedura în scopul restituirii în natură a imobilului.

Contrar susținerilor exprimate în recurs, recunoașterea calității procesuale active a reclamantelor nu echivalează automat cu existența interesului însuși, întrucât exigența legitimității procesuale active vizează exclusiv calitatea acestora de moștenitoare ale titularului unei notificări inițiate în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în legătură cu care s-a încheiat contractul a cărui anulare se solicită. Cele două condiții de exercitare a dreptului la acțiune sunt distincte, iar interesul este supus unor cerințe, anterior reliefate, care nu sunt întrunite în persoana reclamantelor.

Chiar dacă s-ar lua în considerare teza avansată de recurente, că interesul ar subzista în raport de cauza de nulitate dedusă judecății, totuși sancțiunea nu poate fi invocată de o persoană străină de actul juridic respectiv, câtă vreme nu se justifică un interes propriu, care să fie în legătură cu motivul de nulitate, cum este și situația din prezentul litigiu. Astfel, deși nulitatea absolută ocrotește un interes general, un asemenea interes nu exclude existența și a unui interes individual, personal, iar persoana care o invocă trebuie să urmărească obținerea unui folos propriu din declararea ca nul a actului respectiv, în caz contrar fiind incidentă excepția lipsei de interes.

În concluzie, față de argumentele înfățișate, nu pot fi primite criticile evocate în cererea de recurs, inclusiv aspectul referitor la lipsa de rol activ a instanței, care nu se identifică în cauză în coordonatele determinate prin art. 22 C. proc. civ. Drept urmare, Înalta Curte constată că decizia curții de apel cuprinde o apreciere corectă în privința elementelor care definesc interesul ca o condiție de exercitare a acțiunii civile, stabilind că recurentele nu justifică un folos practic urmărit prin sesizarea instanței cu acțiunea în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23.10.1997.

Se reține că în recurs au fost expuse și aspecte care vizează caracterul întemeiat, pe fondul ei, al acțiunii, grefate pe nesocotirea prevederilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, acestea neputând primi o soluționare în contextul în care prezenta instanță confirmă soluția din etapele procesuale anterioare, de respingere a cererii pe excepția lipsei de interes, care oprește judecata pe fondul litigiului.

În temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurente, ca nefondat, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pentru primă instanță, apel și recurs, cu motivarea că acestea sunt părți căzute în pretenții în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Conform aceluiași text de lege, va dispune obligarea recurentelor A., decedată, cu moștenitorii K. și J., B. și D. la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat în sumă de 3.000 RON, justificat cu chitanța aflată la dosarul de recurs, către intimatele G. și E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A., decedată, cu moștenitorii K. și J., B. și D. împotriva deciziei civile nr. 432A din 19 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele G. și E..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 mai 2021.