Decizia nr. 307/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2018 la data de 02.04.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. TMC AIF 509/12.03.2018 emisă de către pârâtă, comunicată reclamantei la data de 20.03.2018, prin intermediul căreia s-au dispus măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile ale acesteia pentru sumele stabilite prin Raportul de inspecție fiscală xnr. x/12.03.2018, solicitând: - anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. TMC AIF 509/12.03.2018 emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara ca fiind nelegală și netemeinică; - obligarea pârâtei la ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin intermediul deciziei contestate; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin încheierea pronunțată la data de 24.05.2018 a fost admisă excepția de conexitate fiind dispusă conexarea dosarului nr. x/2018 - având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. TMC AIF 614/27.03.2018, la dosarul nr. x/2018.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 179 din data de 27 iunie 2018 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite excepția lipsei de obiect a capătului de cerere nr. x din dosarul nr. x/2018, privind ridicarea măsurilor asiguratorii, cu consecința respingerii acestei cereri ca rămasă fără obiect. Respinge în rest excepția lipsei de obiect. Admite în parte acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru contribuabili mijlocii constituită la nivelul regiunii Timișoara, în dosarul nr. x/2018. Admite integral acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru contribuabili mijlocii constituită la nivelul regiunii Timișoara, în dosarul conex nr. x/2018 Dispune anularea Deciziilor de instituire a măsurilor asiguratorii nr. TMC AIF 509/12.03.2018 și nr. TMC AIF 614/27.03.2018, emise de pârâta D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru contribuabili mijlocii constituită la nivelul regiunii Timișoara. Obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta S.C. A. S.A. în sumă de 4.100 RON."

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru contribuabili mijlocii constituită la nivelul regiunii Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, precum și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului s-a arătat că soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de pârât de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, își menține aplicabilitatea și se justifică și sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă, pe cale de interpretare, din art. 194 lit. c) C. proc. civ. (corespondent al art. 112 pct. 3 vechiul C. proc. civ.). Intr-adevăr, a existat o perioadă în care deciziile contestate au produs efecte juridice însă, pe de o parte reclamanta nu a fost prejudiciată în niciun fel, dovadă în acest sens fiind faptul că nu a solicitat instanței repararea vreunei pagube produse, iar pe de altă parte, aceasta a achitat benevol obligațiile fiscale estimate inițial în timpul controlului și individualizate ulterior prin act administrativ-fiscal de impunere. In fapt, organele de inspecție fiscală au efectuat, în baza prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, un control fiscal privind impozitul pe profit și T.V.A., la finalizarea căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x AIF 11/12.03.2018 și Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. TMC AIF 509/12.03.2018, iar ulterior, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. TMCAIF 614/27.03.2018. Prin adresa nr. x/12.04.2018, înregistrată la Inspecția fiscală cu nr. x/12.04.2018, Serviciul Executare Silită aduce la cunoștința organului de inspecție fiscală faptul că reclamanta a achitat. prin plată voluntară, înainte de termenul de plată - 05.04.2018, obligațiile fiscale stabilite în sarcina acesteia prin decizia de impunere nr. TMCAIF 11/12.03.2018. Astfel, data plății voluntare este data de 02.04.2018, care coincide cu data introducerii prezentei acțiuni, dată la care reclamanta cunoștea faptul că măsurile asigurătorii nu vor mai putea produce efecte iuridice, acestea urmând a fi ridicate de serviciul de specialitate din cadrul Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara. Urmare stingerii în totalitate a debitelor în cauză, în temeiul art. 213 alin. (7) și art. 214 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul de inspecție fiscală, prin Decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii nr. TMCAIF 714/12.04.2018, a ridicat măsurile asigurătorii dispuse prin Deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii nr. TMCAIF 509/12.03.2018 și nr. TMCAIF 614/27.03.2018. Pe cale de consecință, Serviciul Executare Silită, prin Deciziile nr. 4742 și nr. 4743 din data de 12.04.2018, a dus la îndeplinire dispoziția organului de inspecție fiscal, în sensul că a ridicat atât sechestrul asigurător aplicat asupra bunurilor mobile proprietatea reclamantei, cât și poprirea asigurătorie asupra disponibilităților bănești și asupra sumelor datorate debitorului de către terți. De asemenea, decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. TMCAIF 714/12.04.2018 și Decizia de ridicare a sechestrului asigurătoriu aplicat asupra bunurilor nr. 4742/12.04.2018 au fost comunicate reclamantei la data de 13.04.2018, în conformitate cu art. 47 alin. (2) Codul de procedură fiscală, prin remitere sub semnătură, dovada în acest sens fiind mențiunile "Am primit un exemplar 13.04.2018". In consecință, raportat la cele învederate, recurenta a apreciat că este neîntemeiată soluția instanței de fond de anulare a Deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii nr. TMC AIF 509/12.03.2018 și nr. TMC AIF 614/27.03.2018. Vădit neîntemeiată este hotărârea instanței de fond și în provința soluției de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, astfel încât recurenta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dar și aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și reducerea onorariului de avocat, acesta fiind nepotrivit de mare față de munca îndeplinită raportat la faptul că acțiunea a fost soluționată la al doilea termen de judecată, iar munca avocatului a fost minimă, rezumându-se la redactarea cererii de chemare în judecată și la prezența fizică în instanță.

Apărările formulate de intimată Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta S.C. A. S.A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, prin două acțiuni conexate în fața instanței de fond, deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii nr. TMC AIF 509/12.03.2018 și nr. TMC AIF 614/27.03.2018 emise de pârâta D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru contribuabili mijlocii constituită la nivelul regiunii Timișoara. Fiind învestită cu recursul promovat de autoritatea pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, Înalta Curte constată că argumentele acesteia vizează exclusiv modul de soluționare a excepției lipsei de obiect a primului capăt de cerere și a cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de recurs, recurenta neformulând critici în privința fondului cauzei, respectiv asupra motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă și reținute ca fiind întemeiate de către instanță. Potrivit motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Astfel, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru contribuabili mijlocii constituită la nivelul regiunii Timișoara susține că excepția lipsei de obiect a acțiunilor conexe ar fi trebuit să fie admisă în totalitate, deci și în privința capătului de cerere vizând anularea celor două decizii de instituire a măsurilor asigurătorii, ca urmare a faptului că societatea reclamantă a executat benevol obligațiile fiscale estimate. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestei susțineri și, dată fiind succesiunea actelor administrativ-fiscale emise, constată că obiectul acțiunii promovate este reprezentat de verificarea legalității deciziilor de instituire măsuri asigurătorii, în timp ce suma achitată de reclamantă reprezintă o creanță fiscală care nu a fost stabilită prin actele contestate, ci prin decizia de impunere emisă ca urmare a raportului de inspecție fiscală nr. x/12.03.2018. În același timp, recurenta invocă și ridicarea măsurilor asigurătorii, ignorând efectele acestei dispoziții a organului fiscal, care nu se suprapun cu cele ale constatării nulității actului administrativ-fiscal. Astfel, efectul principal al nulității este desființarea retroactivă (ex tunc) a actului, în timp ce ridicarea măsurii asigurătorii produce efecte doar pentru viitor (ex nunc). În cauză, cele două decizii de instituire măsuri asigurătorii au produs efecte juridice (blocarea conturilor bancare, prejudicii de imagine majore în relațiile cu partenerii comerciali, dar și cu angajații), astfel că recurenta susține, fără temei, că reclamanta nu ar fi fost prejudiciată, întrucât nu a solicitat repararea vreunei pagube, deși dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 îi permit acesteia să evalueze și să solicite pe cale separată repararea pagubelor produse de actul administrativ anulat. Un alt set de critici formulate de recurenta a vizat și soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, iar Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă, așadar, culpa procesuală dovedită chiar prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului. Conduita părților este relevantă doar în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 C. proc. civ., ipoteză care nu se regăsește în cauză. Prin urmare, având în vedere că recurenta-pârâtă a pierdut procesul, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect instanța de fond a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, referitor la criticile recurentei-pârâte privind neaplicarea de către instanța de fond a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește reducerea onorariului avocațial, Înalta Curte amintește că acestea nu reprezintă o critică de nelegalitate a sentinței, ci un aspect de netemeinicie, întrucât vizează exercitarea dreptului de apreciere al instanței sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în cauză. În acest sens este relevantă Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma motivelor de recurs invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul dispozițiilor art. 453 din același cod Înalta Curte o va obliga pe aceasta să plătească intimatei-reclamante S.C. A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 RON, reprezentând onorariu avocat în recurs.