ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 452/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș:

- în principal, să se constate nulitatea absolută a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 52 din 11.10.2018, precum și a actelor subsecvente emise în temeiul acestei decizii, respectiv a Adresei de înființare a popririi asigurătorii nr. 5491/16.10.2018;

- în subsidiar, anularea în tot a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 52 din 11.10.2018,

- desființarea tuturor măsurilor asigurătorii care se întemeiază pe Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 52 din 11.10.2018,

- anularea măsurii asigurătorii a popririi instituită prin Adresa de înființare a popririi asigurătorii nr. 5491/16.10.2018, emisă în temeiul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 52 din 11.10.2018, de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara - Agenția Națională de Administrare Fiscală, și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 78 din 5 martie 2019, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.10.2018, respingând în rest acțiunea.

Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 4162 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale - onorariu avocațial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a reluat situația de fapt expusă și în fața primei instanțe, susținând, în esență, că hotărârea atacată este nelegală.

Astfel, a apreciat că prima instanță a ignorant faptul că din analiza veniturilor înregistrate de societate reiese că profitul acesteia reprezintă un procent foarte mic din cifra de afaceri aferentă anilor 2016 și 2017, respectiv că înregistrează pierderi mari la data de 31.08.2018 și, totodată, aceasta înregistrează sume de bani împrumutate de la asociați, societatea derulând și tranzacții comerciale cu societăți afiliate, care desfășoară același obiect de activitate și are aceiași parteneri externi ca societatea verificată.

Recurenta a susținut că măsurile asigurătorii instituite, pentru activele identificate - creanțe terți și conturi bancare - s-au impus având în vedere comportamentul fiscal al debitorului, situația de fapt fiscală constatată cu ocazia controlului inopinat, diferențele estimate constând în impozit pe veniturile din salarii și contribuții sociale aferente, cât și faptul că există pericolul radierii societății întrucât are asociați administratori persoane străine, care nu figurează cu rezidența în România, neavand bunuri mobile/imobile urmăribile.

Așa fiind, a susținut că, în cauză, organele de control au respectat prevederile art. 213 alin. (2) și (4) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii având la bază sumele estimate prin procesul-verbal contestat.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin întâmpinare, intimata-reclamanta A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, întrucât nu conține nicio critică de nelegalitate în privința sentinței atacate, iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând, în principal, constatarea nulității absolute a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 52 din 11.10.2018 și a actelor subsecvente iar, în subsidiar, a cerut anularea acestei decizii și desființarea tuturor măsurilor asigurătorii care se întemeiază pe respectiva decizie.

Curtea de Apel Timișoara a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea deciziei atacate.

Înalta Curte nu împărtășește soluția Curții de apel, pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Instanța de control judiciar constată că sunt întemeiate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată, nr. 52 din 11.10.2018, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii pentru obligațiile fiscale suplimentare în cuantum total de 5.047.054 RON, reprezentând impozit pe veniturile salariale și contribuții sociale obligatorii pretins a fi datorate de către societatea reclamantă pentru sumele acordate salariaților săi pe perioada deplasărilor în străinătate cu titlu de indemnizații de deplasare.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora

(2) "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Totodată, la pct. 16 din Ordinul nr. 2546/2016 se prevede că:

"Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (…).

De asemenea, în pct. 17 din ordin se arată că "În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii."

În motivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii s-au reținut mai multe argumente, printre care:

- în perioada verificată societatea a achitat salariaților săi venituri salariale fără a le impozita în întregime;

- societatea a înregistrat și declarat TVA de rambursat;

- s-au înregistrat profituri mici din cifra de afaceri în anul 2016 și 2017, iar la data de 31.08.2018 înregistra pierderi mari;

- a înregistrat sume împrumutate de la asociați "într-un cuantum semnificativ" și precum și faptul că derulează tranzacții comerciale cu societăți afiliate cu același obiect de activitate și aceiași parteneri externi;

- există pericolul radierii întrucât societatea are ca asociat/administratori persoane străine care nu figurează cu rezidență în România, neavând bunuri mobile/imobile urmăribile.

Așa fiind, se reține că autoritatea publică pârâtă a făcut referire la împrejurări concrete, care demonstrează diminuarea patrimoniului și care au determinat-o să ajungă la concluzia că există o situație excepțională, ce impune luarea măsurilor asigurătorii împotriva debitoarei-reclamante, pentru a asigura colectarea debitului.

Astfel, se constată că în decizia atacată au fost reținute mai multe motive pentru care s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, printre care se regăsește comportamentul societății și situația de fapt fiscală constatată, ceea ce constituie o situație excepțională avută în vedere la luarea respectivelor măsuri.

De subliniat este că textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumții simple (în sensul că există un risc real ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul) întemeiate pe un fapt vecin și conex (în speță, volatilitatea veniturilor societății, structura acționariatului și împrumuturile acordate acționarilor precum și relațiile comerciale realizate cu societăți afiliate, aspecte care fac ca o externalizare a valorilor urmăribile să fie foarte facilă și previzibilă) .

Nu se poate condiționa aplicarea măsurii asiguratorii de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, pentru că s-ar lipsi de conținut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol și nu la un anumit rezultat.

Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situație viitoare și nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

În interpretarea art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate.

În concluzie, așa cum s-a arătat, prin raportare la conținutul concret al actului atacat, se reține că sunt indicate o serie de elemente, cu referire la comportamentul fiscal inadecvat al contribuabilului de natură să justifice concluzia existenței unei stări de pericol,

Or, potrivit art. 124 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, partea avea obligația să colaboreze cu inspectorii fiscali la constatarea stărilor de fapt fiscale,

Așadar, pentru instituirea unor astfel de măsuri se apreciază că este suficient doar să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele menționate.

În aceste condiții, se constată că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare al art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecința reformării sentinței atacate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va respinge acțiunea formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Admite recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 78 din 5 martie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 ianuarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.