ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 738/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 02.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/16.03.2018, prin care s-a reținut în persoana sa existența stării de conflict de interese.

Prin sentința nr. 233 din 28 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a anulat raportul de evaluare nr. x/16.03.2018 întocmit de Inspecția de Integritate și a obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 4.215 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin raportul de evaluare contestat s-a constatat că reclamanta a deținut în perioada 01.01.2010 - 15.04.2013 funcția publică de conducere de șef serviciu economic în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bistrița - Năsăud; în perioada exercitării funcției publice a semnat mai multe documente aferente Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.12.2012 încheiat între Inspectoratul Teritorial de Muncă și B. S.R.L. (societate în cadrul căreia soțul reclamantei deținea calitatea de asociat), fiind încălcate prevederile art. 70, 71 și 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Cu privire la modalitatea de sesizare în vederea efectuării evaluării, curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate argumentele reclamantei, față de existența la dosar a notei de sesizare din oficiu în vederea efectuării evaluării activității acesteia.

Nu au fost primite susținerile reclamantei nici cu privire la termenul de desfășurare a activității de evaluare, nici cele referitoare la incidența prescripției.

Instanța de fond a arătat că, și dacă raportul de serviciu al reclamantei a fost suspendat la data de 15.04.2013, acesta a încetat doar la data de 30.04.2018, Legea nr. 188/1999 a funcționarilor publici făcând o distincție clară între suspendarea (art. 94) și încetarea raportului de serviciu al funcționarului public (art. 97).

De asemenea, din considerentele Deciziei nr. 449/2015 a Curții Constituționale a României, invocată de reclamantă, rezultă că posibilitatea de a se evalua activitatea unei persoane în tot cursul mandatului acesteia și pentru o perioadă de 3 ani ulteriori (conform art. 11 din Legea nr. 176/2010) este o chestiune diferită de răspunderea (penală, civilă sau administrativă) a persoanei în cauză. Deci, în viziunea Curții, un raport de evaluare va putea fi întocmit în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010 chiar dacă a intervenit prescripția răspunderii persoanei cercetate. În consecință, chiar dacă termenul de prescripție de 3 ani la care se referă Curtea Constituțională este, în speță, împlinit (întrucât de la data faptelor reținute în sarcina petentei până la data întocmirii raportului de evaluare au trecut mai mult de 3 ani) acest lucru nu atrage, în sine, lipsa de valabilitate a raportului de evaluare.

Instanța a apreciat că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la faptul că, soțul său având doar calitatea de asociat în cadrul societății B. S.R.L., nu a existat un interes patrimonial al reclamantei. a reținut în acest sens că, aferent calității de asociat, soțul reclamantei are dreptul de a încasa dividende (art. 67 din Legea nr. 31/1990 privind societățile).

Neîntemeiate au fost considerate și susținerile referitoare la nelegalitatea raportului de evaluare pentru încălcarea principiilor de imparțialitate, integritate, transparența decizională și supremația interesului public prin transmiterea de către pârâtă către presă a informațiilor referitoare la raportul de evaluare, înainte ca acesta să îi fie comunicat reclamantei. A arătat instanța că nulitatea este o sancțiune care privește legala întocmire a actului și, în consecință, eventualele cauze de nulitate nu pot să fie ulterioare întocmirii acestuia.

Curtea de apel a apreciat însă ca fiind fondate argumentele reclamantei întemeiate pe art. 79 alin. (1) lit. c), în) conformitate cu care funcționarul public se află în conflict de interese dacă interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice.

În consecință, nu se poate reține că o decizie în privința membrilor comisiei de evaluare a ofertelor în cadrul procedurii de achiziție publică ar fi privit în vreun fel interesele reclamantei ori ale soțului său, momentul propunerii acestor membri situându-se temporal înaintea depunerii ofertei de către societatea la care este acționar soțul reclamantei.

O eventuală conivență frauduloasă între reclamantă și soțul acesteia ar trebui să fie probată, putând să fie eventual cercetată în cadrul unui proces penal.

În sarcina reclamantei s-a mai reținut prin raportul de evaluare semnarea contractului de vânzare-cumpărare și a unor documente (ordinul de plată nr. x/27.12.2012, ordonanțarea de plată din 13.12.2012, comanda nr. 22/13.12.2012, comanda nr. 23/13.12.2012, cererea de admitere la finanțare a investițiilor nr. 12372/19.12.2012, cererea nr. x/19.12.2012), care însă nu exprimă nicio decizie referitoare la achiziționarea unor produse de la societatea în care avea calitatea de asociat soțul reclamantei. A considerat judecătorul fondului, în acest context, ca fiind esențial faptul că, atât prețul, cât și produsele cumpărate au fost în mod cert stabilite abia prin Contractul nr. x/13.12.2012, care nici nu a fost semnat de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut recurenta pârâtă că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 161/2003, referitoare la conflictul de interese, astfel:

Astfel, a interpretat greșit dispozițiile art. 70, art. 71 și art. 79 din lege, concluzionând că acestea nu sunt aplicabile în speță, astfel încât nu poate fi reținut un conflict de interese în sarcina recurentei reclamante prin semnarea de către aceasta a unor documente, altele decât Contractul de vânzare - cumpărare nr. x/13.12.2012 încheiat între Inspectoratul Teritorial de Muncă si societatea B. S.R.L. (în cadrul căreia soțul recurentei reclamante deține calitatea de asociat).

Existența conflictului de interese este condiționată, potrivit art. 70 și art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, de îndeplinirea cumulativă a trei elemente: deținerea unei funcții publice, luarea unei decizii în exercitarea respectivei funcții și existența unor interese patrimoniale ale persoanei evaluate sau ale soțului, care influențează luarea acestei decizii.

Contrar celor reținute de instanța de fond, în speță cele trei elemente sunt întrunite.

Astfel, recurenta reclamantă A. exercita funcția publică de conducere de șef Serviciu economic în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bistrița - Năsăud, iar în exercitarea acestei funcții, a semnat o serie de documente aferente Contractului de vânzare - cumpărare nr. x/13.12.2012, încheiat între Inspectoratul Teritorial de Muncă și societatea B. S.R.L, în cadrul căreia soțul recurentei reclamante deține calitatea de asociat și care a încasat în baza contractului suma totală de 71.444,02 RON.

În speță, interesul personal urmărit de recurenta reclamantă este evident, fiind reprezentat de încasarea, de către societatea la care soțul acesteia era asociat, a contravalorii bunurilor furnizate.

Chiar dacă recurenta reclamantă nu a semnat în mod efectiv contractul de vânzare-cumpărare, documentele pe care aceasta le-a semnat sunt aferente respectivului contract și contribuie la punerea sa în executare, semnarea documentelor în cauză reprezentând o manifestare de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice.

Prin urmare, recurenta reclamantă, datorită interesului personal de natură patrimonială, nu și-a îndeplinit atribuțiile ce îi revin în calitate de funcționar public în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării funcției sale publice, respectiv nu a dovedit imparțialitate, obiectivitate, încălcând prin aceasta principiile fundamentale ale prevenirii conflictului de interese.

A mai solicitat recurenta pârâtă diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată, la o valoare rezonabilă, în acord cu complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, invocând practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, precum și Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (1865).

Reclamanta A. a formulat recurs incident, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut recurenta reclamantă că instanța de fond în mod corect a statuat că nu a fost implicată în procesul decizional generat de legislația achizițiilor publice, coroborat cu lipsa oricăror probe în ceea ce privește pretinsa existență a interesului patrimonial.

Cu toate acestea, în mod nelegal sentința cuprinde considerente greșite, aspect de natură să o prejudicieze, în sensul art. 461 din C. proc. civ.

Astfel, instanța de fond a aplicat eronat normele materiale incidente, invocate în susținerea motivelor de nelegalitate a raportului de evaluare.

În acest sens, trebuie observat că, din cuprinsul raportului de evaluare, reiese că activitatea de evaluare a fost declanșată din oficiu.

Or, nici din informarea prealabilă prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, nici din raportul de evaluare, nu reiese în concret modalitatea de sesizare din oficiu, înregistrarea sesizării în sistemul informatic și repartizarea aleatorie a acesteia, ceea ce constituie un motiv important de nelegalitate prin prisma prevederilor alin. (3) al art. 12, care prevede imperativ că "Sesizarea făcută cu rea-credință atrage după sine răspunderea juridică a celui care a făcut sesizarea."

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului ANI de a proceda la activitatea de evaluare, instanța de fond se pronunță în aceeași manieră nelegală, cu omiterea nejustificată a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și stabilirea incidenței prevederilor din Legea nr. 188/1999 privind distincția dintre suspendare (art. 94 din lege) și încetarea raporturilor de serviciu (art. 97 din lege).

Chiar dacă în speță inițierea activității de evaluare a avut loc la data de 09.09.2013, suntem în situația decăderii ANI din dreptul de a emite raportul de evaluare, ca urmare a depășirii termenului special de prescripție instituit prin art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, de 3 ani după încetarea funcției publice (nicidecum a prescripției dreptului de a introduce acțiunea disciplinară, care este o altă chestiune juridică si care constituie apanajul angajatorului, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010).

În ceea ce privește încălcarea principiilor consacrate de art. 71 din Legea nr. 161/2003, instanța de fond în mod eronat apreciază că aceasta constituie cauză ulterioară emiterii actului administrativ si care nu poate fi în vedere sub aspectul nulității actului.

A invocat recurenta și caracterul nelegal, denigrator al demersului ANI, care a făcut publice constatările în ceea ce o privește la data de 16.03.2018, ora 10, mai înainte de comunicarea raportului de evaluare, încălcând grav art. 71 din legea menționată, respectiv art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010.

Emiterea raportului de evaluare în condițiile speței reprezintă un veritabil exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ, temei de drept care trebuia a fi analizat de către judecătorul fondului.

Abuzul de drept rezultă din modalitatea de a întocmi acest raport după o atât de mare perioadă de timp, din modul în care au fost ignorate orice chestiuni precizate în apărare prin punctul său de vedere, și este cu atât mai evident, cu cât perioada 01.01.2010 - 31.12.2012 a fost supusă controlului de legalitate, conformitate, eficacitate, economicitate și oportunitate efectuat de organe de control abilitate - respectiv Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Bistrița-Năsăud în luna ianuarie 2013, care s-a finalizat cu un raport de audit cu opinie fără rezerve și cu certificat de conformitate.

Instanța fondului a făcut aplicarea greșită, nelegală, a art. 67 din Legea nr. 31/1990, deși reclamanta a învederat și probat faptul că nu are niciun fel de raport de angajament cu adjudecatarul, întrucât soțul său nu face parte din organele executive ale societății adjudecatare, ci are calitate de asociat cu o participatie la capitalul social de 20%, alături de alte 3 persoane (C. - 40%, D. - 20% și E. 20%), calitatea de asociat fiind neremunerată. A depus la, dosarul cauzei atât actul constitutiv actualizat al societății B. S.R.L., precum și raportul administratorilor privind activitatea desfășurată în anii fiscali 2012, respectiv 2013, de unde rezultă profit 0 al societății, deci nu puteau fi repartizate dividende.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă A.N.I. ca nefondat.

În esență, a arătat că instanța de fond, deși a apreciat în mod just, legal, asupra motivelor de netemeinicie, statuând că reclamanta nu a fost implicată în procesul decizional generat de legislația achizițiilor publice, înlăturând în mod corect existența conflictului de interese prin raportare la art. 70, respectiv art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003.

A reiterat recurenta analiza punctuală a documentației verificate de organul de control, prezentată în punctul de vedere depus în faza cercetării administrative și în acțiunea introductivă.

A expus etapele achiziției publice, susținând lipsa oricărei atribuții decizionale în ceea ce o privește.

A arătat că la procedura de achiziție publică derulată au fost depuse din partea operatorilor economici 3 oferte, iar în urma analizării ofertelor depuse, comisia de evaluare a constatat că toate îndeplinesc criteriile de calificare, fiind declarate admisibile și conforme din punctul de vedere al propunerii tehnice. Respectând criteriul de atribuire prețul cel mai scăzut, comisia a hotărât atribuirea contractului de achiziție publică în favoarea operatorului economic B. S.R.L. care a avut propunerea financiară cea mai scăzută.

A precizat recurenta că nu a participat nici la ședința de deschidere a ofertelor si nici la ședința de evaluare a ofertelor, astfel încât conflictul de interese invocat prin raportul de evaluare nu subzistă, întrucât recurenta nu a fost implicată în procesul decizional generat de legislația achizițiilor publice, iar transparența si interesul public au fost respectate prin desfășurarea procedurii de publicitate în SEAP si oferta redusă de preț în raport cu ceilalți ofertanți, asigurându-se eficiența utilizării banului public. Recurenta nu are niciun fel de raport de angajament cu adjudecatarul, întrucât soțul său nu face parte din organele de execuție ale societății adjudecatare, ci are doar calitate de asociat cu o participație la capitalul social de 20%, alături de alte 3 persoane, calitatea de asociat nefiind remunerată.

La dosar au fost depuse, atât actul constitutiv actualizat al societății B. S.R.L., cât și raportul administratorilor - F. si E. de unde rezultă aspectele relevate, precum și raportul administratorilor privind activitatea desfășurată în anul fiscal 2012, respectiv 2013, de unde rezultă profit 0 al societății, de unde rezultă că nu puteau fi repartizate dividende (dividendele reprezentând cota-parte din profitul unei firme, conform art. 67 din Legea nr. 31/1990), iar în aceste condiții este certă lipsa interesului patrimonial.

În acest context, mai trebuie avut în vedere că perioada 2010 - 2012 (01.01.2010 - 31.12.2012) a fost supusă controlului de legalitate, conformitate, eficacitate, economicitate și oportunitate efectuat de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Bistrița Năsăud în ianuarie 2013, care s-a finalizat cu un raport de audit cu opinie fără rezerve și cu certificat de conformitate, acest document regăsindu-se la dosar.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a arătat recurenta că acestea au fost acordate în mod corect de către instanța de judecată, care a dispus motivat admiterea petitului, raportat la criterii obiective.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele și soluția instanței de recurs

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Raportul de evaluare nr. x/16.03.2018 emis de pârâtă.

Acțiunea sa a fost admisă, prima instanță apreciind ca fiind netemeinic și nelegal actul administrativ contestat.

Hotărârea instanței de fond a fost recurată de pârâta Agenția Națională de Integritate, dar și de reclamantă (aceasta din urmă criticând o parte dintre considerentele care au fundamentat soluția).

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând criticile aduse de recurenta pârâtă sentinței atacate, Înalta Curte reține, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile ar. 70, 71 și 79 din Legea nr. 161/2003.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative, iar în conformitate cu art. 79 alin. (1) di același act normativ, "funcționarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situații: (...); c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice."

Totodată, legiuitorul a stabilit în art. 71 din același act normativ că principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public.

În aceeași ordine de idei, Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei stipulează în art. 13:

"Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare că influențează îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus."

Prin urmare, exigența care trebuie să caracterizeze activitatea de identificare și evitare a conflictului de interese impune înlăturarea oricăror dubii apărute cu privire la obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public.

În acest context legal, Înalta Curte reține că, din probatoriul administrat în fața instanței de fond, a rezultat că recurenta reclamantă a deținut în perioada 01.01.2010 - 15.04.2013 funcția publică de conducere de șef serviciu economic în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bistrița - Năsăud, iar în perioada exercitării funcției publice a semnat mai multe documente aferente Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.12.2012, încheiat între Inspectoratul Teritorial de Muncă și societatea B. S.R.L. (în cadrul căreia soțul reclamantei deținea calitatea de asociat): referatul nr. x/10.12.2012, ordinul de plată nr. x/27.12.2012, ordonanțarea de plată din 13.12.2012, comanda nr. 22/13.12.2012, comanda nr. 23/13.12.2012, cererea de admitere la finanțare a investițiilor nr. 12372/19.12.2012, cererea nr. x/19.12.2012.

Deși a făcut referire expresă la normele de drept material incidente, instanța de fond a făcut o greșită interpretare a acestora, considerând fără temei că nu erau întrunite toate cerințele legale pentru reținerea conflictului de interese în persoana recurentei reclamante.

Astfel, în mod eronat judecătorul fondului a considerat decisivă împrejurarea că, atât prețul, cât și produsele cumpărate au fost în mod cert stabilite abia prin Contractul de vânzare - cumpărare nr. x/13.12.2012, nesemnat de recurenta reclamantă, apreciind în același timp că, prin semnarea celorlalte acte menționate în raportul de evaluare, aceasta nu a făcut decât să-și exercite prerogativele prevăzute de lege, ceea ce nu ar putea conduce la existența conflictului de interese.

Este adevărat că recurenta reclamantă nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de instituția angajatoare cu societatea, ci doar acte prealabile sau ulterioare întocmirii acestuia.

Înalta Curte nu poate primi considerentul primei instanțe și apărarea recurentei reclamante în sensul lipsei totale de implicare a acesteia din urmă "în procesul decizional", motiv pentru care nu ar fi fost ținută de obligația reglementată de art. 70 alin. (2), (3) din Legea nr. 161/2003.

În conformitate cu dispozițiile legale amintite, "(2) În cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea șefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcționarul public în cauză, va desemna un alt funcționar public, care are aceeași pregătire și nivel de experiență."

Or, atât în virtutea relațiilor apropiate, de familie, cu soțul său, cât și în calitatea sa de șef serviciu contabilitate, se prezumă în mod rezonabil că recurenta reclamantă a luat sau ar fi trebuit să ia cunoștință de persoana cu care instituția angajatoare a contractat (aspect pe care, de altfel, nu l-a negat) și, câtă vreme documentele semnate priveau societatea în care soțul său avea calitatea de asociat, pentru evitarea conflictului de interese, recurenta reclamantă avea obligația, stipulată expres de dispozițiile art. 70 alin. (2) și (3) din Legea nr. 161/2003, de a se abține și de a-l informa pe conducătorul instituției angajatoare în vederea desemnării unei alte persoane pentru realizarea operațiunilor și semnarea actelor în discuție.

De altfel, chiar admițând că recurenta-reclamantă nu ar fi cunoscut aspectele ce generau situația de conflict de interese cu ocazia semnării actelor prealabile înscrierii societății în procedura de achiziție publică (referatul nr. x/10.12.2012 prin care a propus componența nominală a comisiei de evaluare), este evident că - subsecvent încheierii la 13.12.2012 a contractului de vânzare-cumpărare - aceasta era în măsură, atât să cunoască situația incidentă, cât și să ia măsurile necesare pentru evitarea conflictului de interese, ceea ce nu s-a întâmplat.

Astfel, ea a procedat, în continuare, la semnarea unor acte producătoare de efecte juridice (comanda nr. 22/13.12.2012, comanda nr. 23/13.12.2012, ordonanțarea de plată din 13.12.2012, cererea de admitere la finanțare a investițiilor nr. 12372/19.12.2012 și cererea nr. x/19.12.2012, ordinul de plată nr. x/27.12.2012) pentru efectuarea de plăți în favoarea societății la care soțul său era asociat.

Nu poate fi primită nici apărarea recurentei reclamante referitoare la nedistribuirea de dividende asociaților societății în discuție (instanța aplicând greșit art. 67 din Legea nr. 31/1990), aspect de natură să releve - în opinia sa - neîndeplinirea condiției existenței unui interes personal de natură patrimonială.

Astfel, este incontestabil faptul că livrările de produse în valoare de 71.444 RON au fost de natură să genereze venituri în contul societății furnizoare și, deci, un interes de natură patrimonială pentru asociații acesteia (inclusive pentru soțul persoanei cercetate).

În evaluarea conflictului de interese, nu este relevantă valoarea venitului pretins a fi obținut ori realizarea de profit, fiind suficientă dovedirea existenței folosului patrimonial obținut, întrucât ceea ce legiuitorul a înțeles să reglementeze a fost o conduită din partea funcționarilor publici care să preîntâmpine orice suspiciune privitoare la lipsa lor de imparțialitate și de integritate în exercitarea atribuțiilor ce le revin, deziderat a cărui atingere presupune abținerea de la adoptarea de decizii și întocmirea de acte în propriul interes sau pentru facilitarea realizării interesului apropiaților lor.

În speță, este evident faptul că aceste deziderate nu au fost realizate, actele întocmite de recurenta reclamantă (care au procurat un avantaj material societății în discuție și, implicit, asociaților acesteia) fiind în contradicție cu litera și spiritul dispozițiilor legale menționate în raportul de evaluare.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei.

Față de soluția de menținere ca legal a actului administrativ contestat, ce va fi dispusă de instanța de recurs, urmează să fie înlăturată și obligația de plată a cheltuielilor de judecată, criticile recurentei pârâte pe acest aspect nemaiimpunându-se a fi analizate.

Recursul incident formulat de recurenta reclamantă vizează două aspecte de pretinsă nelegalitate a raportului de evaluare și, respectiv, a considerentelor sentinței, prin care ar fi fost încălcate și, respectiv, greșit aplicate prevederile art. 12 din Legea nr. 176/2010, referitoare la sesizarea din oficiu a ANI, dispozițiile art. 11 alin. (1) din același act normativ.

Recursul incident este nefondat.

Cât privește susținerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 176/2010 (forma în vigoare la data sesizării), Înalta Curte reține că, potrivit acestui text legal "(1) Agenția îndeplinește activitatea de evaluare prevăzută la art. 8 din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, cu respectarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 233/2002. (2) Sesizarea din oficiu se face într-una din următoarele modalități:

a) pe baza unui raport de sesizare, întocmit de președintele Agenției;

b) pe baza unei note întocmite de inspectorul de integritate, aprobată de conducerea inspectorilor de integritate; în cazul în care aceasta respinge propunerea de sesizare din oficiu, refuzul motivat se transmite președintelui Agenției, pentru a dispune fie începerea verificărilor, fie menținerea propunerii.

Or, în cuprinsul raportului de evaluare contestat se menționează că activitatea de cercetare a persoanei evaluate s-a declanșat din oficiu, iar la dosar se regăsește Nota cu propunerea de sesizare din oficiu nr. 33976/A/II/25.07.2013, avizată și aprobată de persoanele competente potrivit legii.

Nu au fost invocate în termenul procedural, prin acțiunea introductivă, aspectele legate de neprezentarea dovezii înregistrării în sistem informatic și repartizării aleatorii a notei de sesizare din oficiu, astfel că acest nou motiv de pretinsă nelegalitate a raportului de evaluare nu poate fi primit și examinat direct în recurs, întrucât se opun prevederile art. 494 coroborate cu cele ale art. 478 din C. proc. civ.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că și termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010 a fost respectat în prezenta cauză.

În acest sens, reține că în conformitate cu textul legal menționat, "(1) Activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

(2) Activitatea ce se efectuează pe durata prevăzută la alin. (1) constă în evaluarea declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a conflictelor de interese sau a incompatibilităților, exclusiv pentru perioada exercitării funcțiilor sau demnităților publice."

Prin urmare, legiuitorul s-a raportat în stabilirea termenului de desfășurare a activității de evaluare la momentul încetării funcției publice, iar nu la cel al încetării exercitării acesteia, pentru a avea relevanță data suspendării raportului de serviciu al recurentei reclamante, așa cum fără temei consideră aceasta.

De asemenea, instanța de contencios constituțional a arătat în Decizia nr. 456/2018, pronunțată ulterior emiterii Deciziei nr. 449/2015 (citate trunchiat de recurenta reclamantă): "79. Or, C. civ., care cuprinde Cartea a VI-a "Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor" și care este reglementarea comună în materie de prescripție extinctivă, la art. 2.500 alin. (1), prevede că dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul general de prescripție de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen [art. 2.517 din C. civ..], în timp ce textul criticat se referă la faptele săvârșite de persoanele aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice ce determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ce se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârșirii lor. Însă, prescripția extinctivă este definită ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

Aceste statuări referitoare la incidența, nu doar a termenelor de prescripție, ci a întregii instituții a prescripției extinctive, inclusiv a prevederilor legale referitoare la întreruperea sau suspendarea termenelor în discuție sunt reiterate identic și în cuprinsul par. 33, 34 din Decizia nr. 682/2018 a instanței de contencios constituțional, fiind pe deplin valabile și în prezenta speță, în care declanșarea din oficiu a procedurii de evaluare a recurentei reclamante a avut loc înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani de la data semnării primului act în legătură cu care s-a reținut starea de conflict de interese.

De altfel, chiar și modificarea adusă prin Legea nr. 54/2019 face referire la termenul general de prescripție, fără vreo derogare de la prevederile C. civ. care stipulează cazurile de întrerupere și suspendare ale termenului respectiv (împrejurare valabilă și pentru situațiile în care prescripția a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958).

Astfel, Înalta Curte consideră că susținerile recurentei reclamante în sensul decăderii pârâtei ANI din dreptul de a întocmi raportul de evaluare, ca urmare a împlinirii termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010, ceea ce ar fi condus la emiterea raportului cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu sunt fondate.

Înalta Curte constată ca fiind corect fundamentată înlăturarea de către instanța de fond a criticii privind încălcarea principiilor prevăzute de art. 71 din Legea nr. 161/2003 prin aceea că pârâta ANI a făcut publică constatarea conflictului de interese mai înainte de comunicarea raportului către persoana cercetată.

Într-adevăr, cauzele intrinseci de nulitate/nelegalitate a actului administrativ pot fi anterioare sau contemporane acestuia, iar nu și ulterioare emiterii lui.

O eventuală conduită de genul celei invocate de recurenta reclamantă, în măsura în care ar fi prejudiciat-o pe aceasta, ar fi de natură să atragă răspunderea instituției/funcționarului implicat, în condițiile dreptului comun în materie, iar nu nulitatea raportului de evaluare.

De asemenea, emiterea raportului de audit al Camerei de conturi sau certificatul de conformitate invocate de recurenta reclamantă sunt irelevante pentru prezenta cauză, în care nici părții, nici instituției angajatoare nu li se impută nereguli financiar-contabile, conflictul de interese privind exclusiv situația persoanei evaluate.

În sfârșit, referitor la critica recurentei reclamante privind greșita aplicare de către judecătorul fondului a art. 67 din Legea societăților nr. 31/1990, Înalta Curte constată că, deși acesta a reținut corect ca fiind îndeplinită în cauză condiția interesului patrimonial, a considerat eronat că acesta poate decurge doar din eventuala încasare de dividende de către asociații societății în discuție.

În realitate, potrivit celor expuse deja în analiza recursului principal declarat de recurenta pârâtă, interesul persoanei evaluate este dovedit de actele depuse la dosar, din care rezultă procurarea unui avantaj societății în care soțul recurentei reclamante deține drepturi ca asociat, avantaj constând în veniturile în cuantum de 71.444 RON obținute de societate în condițiile concrete ale speței.

III.2. Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 496 alin. (1), precum și la art. 461, coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Integritate, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. Va respinge, totodată, recursul incident formulat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 233 din 28 septembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul incident formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.