ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 650/2022

Hotărârile instanței de fond 2.1. Prin sentința civilă nr. 29 din 14 septembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a stabilit în favoarea Judecătoriei Bacău competența de soluționare a cauzei privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Cimitirelor și Crematoriilor Umane-Cimitirul Bellu Ortodox și D.; - a respins cererile formulate de reclamanta A., ca inadmisibile. Prin încheierea din ședința camerei de consiliu din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, în sensul că, în loc de "Respinge cererile formulate de A.", s-a trecut corect "Respinge cererile formulate de D.". La data de 15 septembrie 2020, pârâtul D. a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, în sensul soluționării celor două cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstitutionalitate invocate și a cererilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept, iar la data de 30 septembrie 2020, a formulat cerere precizatoare la cererea de completare. La data de 05 octombrie 2020, pârâtul D. a formulat cerere de recuzare a doamnei judecător E. de la soluționarea cererii de completare a sentinței nr. 29 din 14 septembrie 2020, îndreptată prin încheierea din 15 septembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal. 2.2. Prin încheierea din 09 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare formulată de petentul D..

Calea de atac exercitată în cauză La data de 15 septembrie 2020, pârâtul D. a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, îndreptată prin încheierea din 15 septembrie 2020, exclusiv sub aspectul nesesizării Curții Constituționale cu excepțiile de neconstitutionalitate ridicate în cauză, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, corelat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ. La data de 13 noiembrie 2020, pârâtul D. a formulat recurs și împotriva încheierii din 09 octombrie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, întemeiat în drept, în principal, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 750 din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursurile formulate de pârâtul D. împotriva sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020 și a încheierii din 09 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Contestația în anulare Împotriva deciziei nr. 750 din 10 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare pârâtul D., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 3 din C. proc. civ., solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și, în principal, trimiterea, pentru repartizare aleatorie distinctă, a fiecăruia dintre cele două recursuri declarate împotriva câte uneia din cele două hotărâri judecătorești distincte recurate, așa încât fiecare recurs să fie atribuit aleatoriu în mod distinct câte unui complet de judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020, potrivit motivelor de casare invocate și, în consecință, sesizarea Curții Constituționale cu cele două excepții de neconstituționalitate ridicate, precum și admiterea recursului declarat împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, potrivit motivelor de recurs invocate. Subsumat cazului de contestație în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul a susținut că, deși prin notele de ședință din data de 08 februarie 2021 a invocat în scris excepția nelegalei judecări împreună a celor două recursuri și excepția nelegalei repartizări împreună a celor două recursuri aceluiași complet de judecată, prin decizia de recurs contestată instanța de recurs a refuzat să le califice ca fiind excepții, ceea ce înseamnă că a omis să se pronunțe asupra acestora. Referitor la excepțiile invocate, contestatorul a învederat că a formulat două recursuri distincte, un recurs, pe cale separată, împotriva sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificată prin încheierea din 15 septembrie 2020, vizând exclusiv refuzul sesizării Curții Constituționale cu două excepții de neconstituționalitate ridicate de pârât, precum și un al doilea recurs, pe cale separată, împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, vizând respingerea cererii de recuzare a judecătorului chemat să soluționeze cererea de completare a sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020. În raport de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1997, care reglementează calea de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârii prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, prevederile art. 53 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează cu privire la calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei încheieri prin care s-a respins recuzarea, dată într-o cauză ce se va finaliza printr-o hotărâre definitivă, precum și dispozițiile art. 466 alin. (4) teza finală, coroborat cu art. 494 C. proc. civ., contestatorul a apreciat că în mod greșit cele două recursuri au fost repartizate împreună spre judecare aceluiași complet, fără să fie repartizate fiecare separat, prin câte o procedură distinctă de repartizare aleatorie, încălcându-se astfel normele imperative privind judecarea fiecăruia dintre aceste recursuri pe cale separată și pe cele referitoare la repartizarea aleatorie a fiecărei cauze distincte. În ceea ce privește cazul de contestație în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a susținut contestatorul că, dezlegarea atât a recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020, sub aspectul refuzului de sesizare a Curții Constituționale, cât și a recursului formulat împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, este rezultatul unei erori materiale. Astfel, referitor la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020, instanța de recurs nu a observat că, în fața Curții de Apel Bacău (ca instanță în fața căreia au fost ridicate excepțiile de neconstituționalitate), pârâtul a formulat o cerere expresă prin care a solicitat: 1) să fie citat; 2) ca judecarea conflictului de competență, judecarea admisibilității excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de el și judecarea admisibilității cereri sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri de dezlegare a unei chestiuni de drept să se facă în ședință publică în camera de consiliu. Prin urmare, contestatorul a apreciat că instanța de recurs nu a observat cererea formulată la Curtea de Apel Bacău prin care a solicitat să fie citat și judecata să fie publică, în conformitate cu normele din C. proc. civ. și din Legea nr. 47/1992, și care, în opinia sa, reprezintă dovada legăturii dispozițiilor legislative criticate ca neconstituționale cu cauza. Dezlegarea dată recursului, sub aspectul nesesizării Curții Constituționale, fiind deci rezultatul unei erori materiale manifeste din partea instanței de recurs. În ceea ce privește recursul declarat împotriva împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, în opinia contestatorului, eroarea materială gravă făcută de instanță constă în faptul că a reținut, ca situație de fapt, ridicarea unei singure excepții de neconstituționalitate, de aici formulând raționamentul că dacă s-a formulat cerere de completare a hotărârii, înseamnă că judecătorul nu s-a pronunțat asupra ei, deci nu există motiv de recuzare. Prin urmare, chestiunea de drept a primit o soluționare greșită din partea instanței de recurs nu ca urmare a unei erori de drept, ci ca urmare a erorii grave de fapt, instanța de recurs reținând, doar ca urmare a erorii materiale în care s-a aflat, că ar fi fost ridicată o singură excepție de neconstituționalitate, iar nu două, dintre care una soluționată, iar doar pentru a doua formulându-se cerere de completare a hotărârii. Referitor la cazul de contestație în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a învederat contestatorul că, deși prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020 a invocat prevederile art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție, care consacră principiul statului de drept și principiul supremației Constituției, arătând că principiul supremației Constituției există fără excepții și că ea trebuie să fie reală și efectivă, deci și atunci când este vorba de normele legislative privind soluționarea conflictelor de competență, prin decizia de recurs contestată, instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze acest motiv de casare, încadrabil la art. 488 alin. (1) pct. 4 și, respectiv, fie pct. 5, fie pct. 8 C. proc. civ., după cum normele privind admisibilitatea sesizării Curții Constituționale pot fi calificate ca fiind procedurale sau materiale. Cel mai evident aspect fiind acela că argumentul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești prin substituirea Curții Constituționale de Curtea de Apel Bacău, argument expres invocat în declarația motivată de recurs, nu a fost absolut sub nicio formă analizat de instanța de recurs. De asemenea, cu privire la recursul împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de pârât, contestatorul a arătat că instanța de recurs nu a cercetat motivele de casare invocate, respectiv încălcarea legii, fie ea procedurală, fie ea substanțială, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, deși prin cererea de recurs a criticat încheierea de respingere a cererii de recuzare pentru încălcarea legii sub două aspecte, respectiv în mod nelegal s-a statuat, prin încheierea recurată, că o cerere de recuzare a unui judecător pentru exprimarea anterioară a opiniei cu privire la soluție este admisibilă numai dacă judecătorul se exprimă într-o altă cauză, iar nu și dacă se exprimă anterior chiar în respectiva cauză, precum și că în mod nelegal s-a statuat prin încheierea recurată că nu poate fi admisă cererea de recuzare a unui judecător chemat să soluționeze o cerere de completare a unei hotărâri, întrucât același judecător care a pronunțat hotărârea trebuie să soluționeze și cererea de completare a hotărârii, instanța de recurs a făcut o motivare fără absolut nicio legătură cu aceste motive de casare. Instanța de recurs s-a referit la inadmisibilitatea utilizării, împotriva aceleiași hotărâri judecătorești (prin care se refuza sesizarea Curții Constituționale) și a recursului, și a cererii de completare a hotărârii. Or, instanța de recurs nu a fost învestită cu acest lucru, ci cu un recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare a judecătorului chemat să soluționeze cererea de completare a hotărârii și tocmai motivele de casare a acestei încheieri au fost omise de la cercetare.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-au formulat întâmpinări. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra contestației în anulare Analizând contestația în anulare formulată de contestatorul - pârât D., Înalta Curte o va admite, în următoarele limite și pentru următoarele considerente: În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, într-adevăr, potrivit acestor prevederi legale, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși, se invocase excepția corespunzătoare, instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia. Prin urmare, pentru a fi incident acest motiv de contestație în anulare, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv cea referitoare la invocarea excepției privind nelegala alcătuire a instanței în fața instanței de recurs, precum și condiția privind omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra acesteia, or, în cauză nu sunt îndeplinite niciuna dintre cele două condiții prevăzute de lege. În ceea ce privește prima condiție, cea referitoare la invocarea excepției nelegalei alcătuiri a instanței, Înalta Curte reține că doctrina a arătat că în conceptul de alcătuire a instanței și în sfera acestui motiv de contestație în anulare intră orice neregularități privitoare la compunerea sau constituirea instanței de recurs; tot literatura de specialitate a indicat, ca exemple de situații care conturează neregularitățile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., participarea la judecată a unui judecător incompatibil, judecarea cauzei de un complet format dintr-un număr de membri necorespunzător celui prevăzut de lege, alcătuirea completului cu un judecător suspendat ori eliberat din funcție, neparticiparea procurorului la judecată, atunci când legea impune obligativitatea concluziilor sale, neparticiparea la ședința de judecată a grefierului sau, după caz, a magistratului-asistent. Aceste ipoteze au, desigur, un caracter exemplificativ, dar ajută la conturarea unui cadru privind limitele sferei de aplicare a acestui motiv de contestație în anulare. În cauză, recurentul a invocat excepția nelegalei judecări împreună a celor două recursuri și excepția nelegalei repartizări împreună a celor două recursuri aceluiași complet de judecată, motivat, în esență, de faptul că în opinia sa cele două recursuri în mod greșit au fost repartizate împreună spre judecare aceluiași complet, fără să fie repartizate fiecare separat, prin câte o procedură distinctă de repartizare aleatorie, încălcându-se astfel normele imperative privind judecarea fiecăruia dintre aceste recursuri pe cale separată și cele privind repartizarea aleatorie a fiecărei cauze distincte. Or, raportat la dispozițiile art. 53 din C. proc. civ. și cele ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1997, invocate de contestator în susținerea acestui motiv de contestație în anulare, care doar statuează voința legiuitorului de a asigura justițiabililor posibilitatea de a supune controlului judiciar încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare și cea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunțate, ca o garanție în plus a liberului acces la justiție, nu se poate reține ca fiind îndeplinită condiția invocării unei excepției privind nelegala alcătuire a instanței. Totodată, în speță nu ar fi fost îndeplinită nici condiția privind omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra acestei excepții, în condițiile în care instanța de recurs s-a pronunțat asupra acestor aspecte, reținând că nu a fost invocat niciun temei de drept care să susțină nelegala soluționare împreună a celor două recursuri. În consecință, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., va fi respins ca neîntemeiat. În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite, constatând că instanța de recurs a omis a răspunde tuturor motivelor de casare invocate de recurentul-pârât D., atât în cererea de recurs declarată împotriva sentinței civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, cu referire exclusiv la soluția privind sesizarea Curții Constituționale, cât și în cererea de recurs declarată împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea de recuzare. Referitor la recursul declarat împotriva sentinței nr. 29 din 14 septembrie 2020, subsumat motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat, în susținerea admisibilității cererii sale de sesizare a Curții Constituționale, prevederile art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție, care consacră principiul statului de drept și principiul supremației Constituției, arătând că principiul supremației Constituției există fără excepții și că ea trebuie să fie reală și efectivă, deci și atunci când este vorba de normele legislative privind soluționarea conflictelor de competență. În acest sens, recurentul a învederat și argumentul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești prin substituirea Curții Constituționale de Curtea de Apel Bacău. Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, prin care i-a fost respinsă cererea de recuzare, subsumat motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat încheierea de respingere a cererii de recuzare pentru încălcarea legii sub două aspecte. Astfel, pe de o parte, faptul că în mod nelegal s-a statuat, prin încheierea recurată, că o cerere de recuzare a unui judecător pentru exprimarea anterioară a opiniei cu privire la soluție este admisibilă numai dacă judecătorul se exprimă într-o altă cauză, iar nu și dacă se exprimă anterior chiar în respectiva cauză, iar pe de altă parte, că în mod nelegal s-a statuat prin încheierea recurată că nu poate fi admisă cererea de recuzare a unui judecător chemat să soluționeze o cerere de completare a unei hotărâri, întrucât același judecător care a pronunțat hotărârea trebuie să soluționeze și cererea de completare a hotărârii. Înalta Curte constată că aceste critici nu au fost efectiv analizate de instanța de recurs, iar în cauză nu se poate afirma că, din felul în care motivele de recurs invocate de pârât au fost tratate, ar rezulta numai neînsușirea lor de către instanța de recurs, ci este evidentă omisiunea acesteia de a cerceta integral motivele de casare invocate de recurent. Înalta Curte reține că obligația instanței de judecată de a se pronunța asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită în calea de atac reprezintă una din garanțiile dreptului la un proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar cazul de contestație în anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este menit să îndrepte omisiunea instanței de recurs și să acorde părții vătămate dreptul de a-i fi rejudecată calea de atac cu privire la aspectele omise. Având în vedere că a fost găsită ca întemeiată contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., consecința fiind anularea deciziei contestate și rejudecarea recursurilor declarate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât criticile învederate de contestator în susținerea acestui motiv privesc chestiuni de fapt invocate și în susținerea motivelor de recurs, urmând a fi avute avute în vedere astfel la rejudecarea recursurilor. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că judecata recursurilor, după admiterea contestației în anulare, nu poate privi aspectele asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat, fiind definitiv dezlegate și anume cele privind repartizarea aleatorie a celor două recursuri și judecarea acestora împreună. Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 750 din 10 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2020, va anula decizia contestată și va acorda termen pentru rejudecarea recursurilor la data de 31 martie 2022, pentru când vor fi citate părțile, în limitele anterior expuse. PENTRU ACESTE MOTIVE,