ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6217/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 23.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, emiterea unei ordonanțe președințiale prin care să se dispună suspendarea controlului inițiat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală conform invitației din data de 05.04.2021 până la soluționarea litigiului asupra fondului având ca obiect acțiune preventivă încetare control A.N.A.F. - D.G.A.F.

Prin sentința civilă nr. 5384/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 Judecătoria sectorului 4 a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior înregistrării dosarului la Curtea de Apel București pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de ordonanță președințială, iar în subsidiar respingerea acesteia ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 730 din data de 06.05.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția netimbrării și a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală.

Împotriva sentinței civile nr. 730 din data de 06.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază atât timp cât a reținut apareța dreptului ar fi de partea ANAF întrucât acest orfan are dreptul și atribuția prevăzută de lege de a efectua controlul antifraudă, fără a analiza și a avea în vedere istoricul controalelor efectuate și finalizate cu sesizări penale clasate.

Întotdeauna un control pornește și trebuie să ia în considerre ultimele acte fiscale încheiate. Or, dacă aceste acte fiscale urmează a fi anulate de către instanțele de judecată, controlul va avea alt punct de plecare și s-ar porni de la o sarcină fiscală anterioară pe 0 și nu ca în prezent pe o sarcină fiscală anterioară de aproximativ 19.000.000 RON.

Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauze întrucât, instanța de fond a reținut că "societatea nu a arătat care ar fi dreptul pe care l-ar pierde dacă nu s-ar dispune suspendarea controlului, societatea având dimpotrivă obligația colaborării cu organele fiscale în vederea realizării controlului prin prezentarea documentației". Or, în opinia recurentei-reclamante, s-a probat faptul că dreptul care s-ar pierde ar fi însăși succesul procedurii concordatului preventiv, respectiv imposibilitatea plății ratelor concordate atâta vreme cât acest control s-ar finaliza cu întocmirea unor acte care să genereze sarcini fiscale nereale, ca și în trecut, cu consecința blocării conturilor.

Prin cel de-a doilea motive de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept aplicabile în speța dedusă judecății.

Instanța de fond a apreciat că doar intimata ar avea drepturi și corelativ recurenta-reclamantă ar avea doar obligații cu privire la efectuarea unui control. Astfel, o serie de prevederi procesual fiscale prevăd și obligații ale organului fiscal cu ocazia efectuării unui control, printre care buna credință (art. 12 Codul de procedură fiscală), art. 3 Codul fiscal respectiv neutralitatea măsurilor fiscale, certitudinea impunerii, echitatea fiscală, eficiența și predictibilitatea impunerii. Principiile generale de conduită în administrarea creanțelor fiscale prevăzute de Capitolul II din Codul de procedură fiscală instituie un set de garanții: administrarea creanțelor fiscale trebuie să se facă doar în condiții de legalitate, legislația fiscală trebuie să superte o aplicare unitară pe întreg teritoriul țării și pentru toate categoriile de contribuabili, exercitarea dreptului de apreciere al organului fiscal nu trebuie să se facă în mod abuziv, rolul activi al organului fiscal trebuie să fie efectiv și real și să vină în sprijinul contribuabilului, iar buna-credință trebuie să constituie baza relațiilor dintre contribuabil și organul fiscal.

Prima instanță a respins în mod greșit afirmația recurentei-reclamante conform căreia inspectorii intimatei nu purtau uniforma și nu au venit cu mașina de serviciu, având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2013 "inspectorii antifraudă sunt obligați să poarte în timpul serviciului uniformă și mașini cu însemne și doar cu titlu excepțional se pot prezenta în civil cu ocazia efectuării unui control, caracterul excepțional trebuind a fi dovedit".

Art. 6 din O.U.G. nr. 74/2013 prevede acțiunile ce pot fi întreprinse de inspectorii antrifraudă fiind excluse de la control acele spații în care societățile nu desfășoară activitate sau nu își au sediul, ca și în cazul de față, societarea recurentă neavând nici sediul și nici activități derulate în Vintul de Jos, sediul fiind în București, acesta fiind și motivul competenței teritoriale al instanțelor de judecată în acest sens.

Tot în ideea nelegalității controlului ce se dorește a fi efectuat, recurenta-reclamantă a arătat că invitația lăsată la sediul societății nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 56 alin. (2) lit. b) și c) din Codul de procedură fiscală, precum și faptul că inspectorii antifraudă au refuzat să pună la dispoziția societății ordinul de serviciu în baza căruia erau îndreptățiți să inițieze un control și să solicite documentele contabile.

Așa cum s-a arătat și în acțiunea de fond, nu poate fi o coincidență că prezentul control a fost inițiat la nici 6 luni de la data la care societatea a obținut anularea actelor administrative fiscale, conform sentinței civile nr. 989 din data de 20.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019 și la nici 2 luni de la data la care a obținut clasarea în dosarul nr. x/2021 cu privire la sesizarea penală formulată de inspectorii antifraudă care au întocmit actele fiscale anterioare.

În cursul anului 2015, în luna noiembrie, inspectorii DRAF 7 Sibiu au inițiat un control la Vintul de Jos, jud. Alba și au procedat la emiterea unei decizii de măsuri asigurătorii (măsură anulată de instanța de judecată) și la introducerea unei sesizări penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (măsură clasată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba).

Dincolo de faptul că este încălcat principiul unicității fiscale, mai grav este abuzul comis prin multitudinea de controale ANAF și antifraudă în cascadă, controale fără fundament legal.

Desigur, inspectorii antifraudă au dreptul să controleze orice contribuabil, însă acest drept nu trebuie să se transforme într-un abuz, cel mai elocvent exemplu este demersul juridic al societății inițiat în anul 2015 și finalizat, nedefinitiv, abia în anul 2020, după aproape 5 ani de zile.

În tot acest timp, societatea recurentă a fost supusă procedurii concordatului preventiv, astfel cum rezultă din dosarul nr. x/2014, procedură periclitată de acțiunile concertate și concentrate ale ANAF, cu consecința directă a blocării de a mai achita ratele concordatare.

Or, atât timp cât hotărârile judecătorești favorabile nu sunt definitive, recurenta-reclamantă nu poate uzita de acestea în cadrul prezentului control, însă, per a contrario, intimata-pârâtă poate uzita de constatările fiscale incomplete cu scopul de a produce acte care constituie titluri executorii și care pot fi puse în executare cu consecința directă a blocării activității.

Față de aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea cererii deduse judecății.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat emiterea unei ordonanțe președințiale prin care să se dispună suspendarea controlului inițiat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală conform invitației din data de 05.04.2021 până la soluționarea litigiului asupra fondului având ca obiect acțiune preventivă încetare control A.N.A.F. - D.G.A.F.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că măsura solicitată nu se impune cu urgență, pentru păstrarea vreunui unui drept care s-ar putea păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs formulate.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele pe care se întemeiază cererea de ordonanță președințială invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe sub două aspecte:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază atât timp cât nu a analizat existența aparenței dreptului prin prisma faptului că din istoricul controalelor efectuate rezultă că acestea au fost finalizate cu acte fiscale anulate și sesizări penale clasate;

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect faptul că, într-adevăr, anterior controlului au fost desfășurate la societatea reclamantă inspecții fiscale ce vizează alte perioade, precum și aceea că organele penale au dispus clasarea sesizării formulate de ANAF pentru fapte de evaziune fiscală anterioare, însă aceste împrejurări nu reprezintă motive legale care ar împiedica realizarea unui control ce vizează o perioadă ulterioară, iar aparența dreptului aparține intimatei-pârâte și este statuat de dispozițiile

- hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei având în vedere că recurenta-reclamantă a arătat și a probat faptul că prin continuarea controlului s-ar pierde succesul procedurii concordatului preventiv, respectiv imposibilitatea plății ratelor concordatare atât timp cât acest control s-ar finaliza cu consecința blocării conturilor societății.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că nu se poate aprecia că realizarea unui control antifraudă ar putea fi aptă să determine pagubele pretinse de reclamantă, respectiv intrarea societății în procedura falimentului și nici pierderea locurilor de muncă pentru cei 300 de angajați ai acesteia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a normelor de drept aplicabile în cauza de față, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și art. 6 din O.U.G. nr. 74/2013, art. 5 din H.G. nr. 520/2013, art. 136-137

1

din Codul de procedură fiscală.

Pe de o parte, Înalta Curte observă că aceste critici au fost analizate de prima instanță, iar recurenta-reclamantă nu arată în mod concret sub ce formă prima instanță a dat o interpretare greșită normelor de drept material incidente cauzei.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2013 menționează că "Personalul Agenției care ocupă funcții publice în cadrul Direcției generale antifraudă fiscală poartă, în timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane și, după caz, armament și alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecție și comunicare, care se atribuie gratuit. În anumite situații, în realizarea atribuțiilor de serviciu, personalul menționat poate îmbrăca ținuta civilă."

Din conținutul acestor dispoziții rezultă că obligația de a purta, în timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane și, după caz armament și alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecție și comunicare, nu poate fi invocată ca temei al promovării unei ordonanțe președințiale care are ca scop evitarea pierderii unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei daune iminente ce nu s-ar putea repara și înlăturarea eventualelor piedici ivite în cursul executării silite, având în vedere că asemenea măsuri și o intervenție a justiției nu se poate realiza decât în condițiile impuse de această procedură operativă.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) lit. a) din același act normativ, stabilesc că în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, personalul din cadrul Agenției care ocupă funcții publice de inspector antifraudă are dreptul "să efectueze controale în toate spațiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri și servicii ori se desfășoară activități care cad sub incidența actelor normative naționale, inclusiv transpuse din legislația comunitară, în vigoare cu privire la prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care sunt interzise de acestea".

În conținutul acestor dispoziții sunt menționate "toate spațiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri și servicii ori se desfășoară activități care cad sub incidența actelor normative naționale, inclusiv transpuse din legislația comunitară", iar în cazul în care societatea-recurentă nu desfășoară vreo activitate în localitatea Vintul de Jos, nu se poate impune o anumită conduită inspectorilor antifraudă și această împrejurare nu poate face obiect al ordonanței președințiale atât timp cât, în lipsa activității ori a spațiului comercial, nu a sediului principal, cum în mod greșit consideră recurenta-reclamantă, controlul demarat de către inspectorii fiscali nu poate fi realizat. În caz contrar, inspectorii fiscali au aptitudinea de a efectua controlul în virtutea dispozițiilor legale sus-citate.

Cu privire la dispozițiile art. 136-137

1

din Legea nr. 207/2015 ce reprezintă Capitolul III al Titlului VI "Controlul fiscal" Înalta Curte constată că acestea reglementează controlul antifraudă, respectiv faptul că, funcționarii publici din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală, în condițiile legii, realizează controlul operativ și inopinat, acesta putându-se efectua și în scopul realizării de operațiuni de control tematic care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmărește constatarea, analizarea și evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activități economice determinate și se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de control sau act de control.

Recurenta-reclamantă a învederat faptul că "este adevărat că inspectorii fiscali au dreptul să controleze orice contribuabil, însă acest drept nu trebuie să se transforme într-un abuz, iar în prezenta cauză tocmai acesta este motivul și interesul acțiunii preventive".

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că într-adevăr, în privința recurentei-reclamante au fost demarate mai multe controale și au fost finalizate cu emiterea unor acte fiscale anulate de către instanța de judecată ori plângeri penale clasate de către parchet, însă această împrejurare nu poate atrage îndeplinirea condițiilor impuse de specificul ordonanței președințiale și nici nu se poate considera că realizarea unui nou control, în lipsa altor elemente, ar putea să determine pagube recurentei-reclamante.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în mod corect au fost respinse susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora controlul ar fi doar aparent legal și că în realitate este vizată intrarea societății în faliment, atât timp cât afirmațiile făcute nu au fost dovedite și sunt lipsite de orice suport, societatea nearătând care ar fi resorturile care ar determina organele de control ale ANAF să se îndepărteze de la atribuțiile legale și urmărească alte scopuri decât cele ale controlului, respectiv intrarea societății în insolvență.

Deși acțiunea de control efectuată de intimata-pârâtă este prezentată ca având consecințe distructive asupra recurentei-reclamante, aceasta nu a dovedit caracterul nelegal al controlului și nici abuzul de putere al inspectorilor.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 730 din 6 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 decembrie 2021.