Decizia nr. 6203/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 9/2021 a Curții de Apel Oradea

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 05.11.2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Oradea, să oblige pârâta la comunicarea din oficiu, pe site-ul instanței, după modelul instituit de Curtea de Apel București, specializările profesionale ale judecătorilor din secția de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea recurată Prin sentința nr. 9/CA/2021-PI din 1 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Oradea, în favoarea Tribunalului Bihor, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 9/CA/2021-PI din 1 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs. În esență, a susținut recurentul că sentința atacată este lovită de nulitate potrivit prevederilor art. 176 alin. (5) C. proc. civ., întrucât conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat personal sau prin reprezentant, însă, în speță, instanța s-a pronunțat asupra excepției necompetenței ignorând dispozițiile legale ce prevăd obligativitatea citării Consiliului Național de Combatere a Discriminării și în lipsa întâmpinării care era obligatorie. La data de 7 decembrie 2021 recurentul a transmis la dosar o cerere prin care a invocat necompetența materială a Completului nr. 10 din perspectiva faptului că judecătorii din compunerea completul nu sunt specializați în materia contenciosului administrativ, invocând în susținerea acestei excepții decizia RIL nr. 17/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La termenul din 8 decembrie 2021 Înalta Curte a calificat această excepție ca fiind excepția nelegalei compuneri a completului de judecată.

Apărările formulate în cauză Nu a fost formulată întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Cu titlu prealabil Înalta Curte urmează să respingă excepția privind nelegala compunere a completului de judecată, pentru considerentele în continuare arătate: Înalta Curte reține că Legea nr. 304/2004 stipulează următoarele: - art. 11: "Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective." - art. 29: "(1) Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții: (...) f) exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție." - art. 31: (…) "(2) În celelalte materii, completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiași secții." - art. 52: "(1) Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești. (...)" Totodată, Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prevede: - art. 23: "Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții: (…) 2. atribuții referitoare la organizarea activității de judecată: (…) c) aprobă numărul și compunerea completurilor de 5 judecători pentru fiecare an, la propunerea președintelui sau a vicepreședinților, și compunerea completurilor din cadrul secțiilor, la propunerea președinților de secții." - art. 24: (1) "Președintele secției organizează activitatea administrativ-judiciară a secției, având următoarele atribuții: (...) b) propune colegiului de conducere înființarea și desființarea, compunerea și configurarea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuității acestora". - art. 61: "(1) Participarea judecătorilor la activitatea de judecată are loc conform planificării ședințelor de judecată." Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că atribuțiile președinților de secție ai Înaltei Curți de Casație și Justiție în formarea nominală a completurilor de judecată se exercită în marja strictă impusă de cerința asigurării continuității, și țin seama de rolul conferit președinților în organizarea activității secțiilor și de garanțiile de independență pe care le presupune numirea, de către secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, a președinților de secție ai instanței supreme, precum și numirea de către același for a judecătorilor care au promovat la instanța supremă. Astfel, art. 29 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004 a stabilit competența Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a exercita și alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar art. 31 alin. (1) din lege a reglementat exclusiv numărul de judecători care formează completul de judecată. Trasând o linie directoare, Parlamentul a concretizat, în cuprinsul art. 52 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 304/2004, o viziune unitară cu privire la forul abilitat de autoritatea legiuitoare să stabilească la nivelul instanțelor judecătorești compunerea completurilor de judecată, și anume colegiul de conducere. În condițiile în care organizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu formează obiectul de reglementare al unei legi organice distincte, ci este integrată în legea organică privind organizarea judiciară, Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul strict al organizării executării art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și respectând pe deplin viziunea unitară a legiuitorului reflectată în art. 52 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 304/2004, a prevăzut în art. 19 lit. a)^1) atribuția Colegiului de conducere de a aproba compunerea completurilor din cadrul secțiilor instanței supreme, iar în art. 32 alin. (1), atribuțiile președinților de secții de a stabili judecătorii care compun completurile de judecată din cadrul secțiilor, de a transmite spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completurilor de judecată în cadrul secțiilor și de a programa ședințele acestora. Prin urmare, în situația în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează și situația analizată, se constată că aceasta nu poate fi contestată din perspectiva invocată de recurent. Or, prin Decizia nr. 17/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, menționată ca temei pentru invocarea excepției calificată de instanță ca fiind excepția nelegalei compuneri a completului de judecată s-au reținut următoarele: "Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) și ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018), în cadrul curților de apel și al tribunalelor, funcționează secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale. De asemenea, potrivit art. 37 alin. (1) din aceeași lege, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate." Prin această decizie s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică", interpretarea privind, așadar, necompetența materială procesuală specializată, în sensul dacă aceasta este de ordine publică ori de ordine privată, precum și faptul că, dacă la nivelul unei instanțe există secții sau completuri specializate, o cauză de o anumită natură trebuie repartizată la secția sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului dedus judecății. Înalta Curte constată că, prezentul demers judiciar având ca obiect cererea reclamantului privind obligarea Curții de Apel Oradea de a comunica, din oficiu, pe site-ul instanței, specializările profesionale ale judecătorilor din cadrul secției de contencios administrativ și fiscal, are natura unui litigiu aparținând contenciosului administrativ, competența de soluționare a cauzei fiind declinată de către Curtea de Apel Oradea în favoarea Tribunalului Bihor, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în calea de atac formulată de recurentul-reclamant împotriva acestei sentințe (fără cale de atac), dosarul fiind înregistrat pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind distribuit în mod aleatoriu, conform dispozițiilor legale antereferite, Completului de judecată nr. 10, complet alcătuit, conform legii, dintr-un număr de trei judecători, a cărui compunere nominală a fost aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, art. 23 și 24 din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat la art. 29 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004. Prin urmare, nu poate fi reținută temeinicia excepției invocate prin prisma incidenței în prezenta cauză a deciziei sus-menționate a instanței supreme, motivată de interpretarea proprie făcută de recurentul-reclamant bazată pe deducțiile cu privire la presupusa specializare a membrilor completului de judecată nr. 10, cu referire la informații publice cu privire la concursurile de promovare la care aceștia au participat, fiind respectate atât dispozițiile legale cu privire la natura juridică a litigiului și repartizarea la secția sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului, cât și cele privind legala compunere a completului de judecată, astfel cum s-a reținut anterior. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte urmează să o admită, pentru motivele în continuare arătate. Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. În materia excepției de necompetență, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanța se declară necompetentă, modificarea intervenind prin dispozițiile Legii nr. 202/2010, fiind menținută și în actuala reglementare, ca măsură privind accelerarea soluționării proceselor. Fiind învestită cu critici privind neconstituționalitatea textului de lege, Curtea Constituțională, prin numeroase decizii (Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014) a constatat că intenția legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege a fost aceea de a asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești de declinare a competenței, rațiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenței fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în fața instanței competente să soluționeze litigiul dedus judecății. Instanța de contencios constituțional a mai reținut că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. nu privește judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluționarea unui incident procedural, de stabilire a instanței competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanța îl poate reține în hotărârea de declinare fiind propria necompetență materială sau teritorială. Înalta Curte reține că prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, acestea dând expresie principiului potrivit căruia o cale de atac neprevăzută de lege este inadmisibilă. Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al legalității, care constituie o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției. Așadar, reține instanța de control judiciar că sentința nr. 9/CA/2021-PI din 1 februarie 2021 este pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în condițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., fără cale de atac, urmând a aplica sancțiunea inadmisibilității recursului. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) raportat la art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului și va respinge recursul ca inadmisibil. PENTRU ACESTE MOTIVE,