ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6018/2021

Ședința publică din data de 02 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Inspecție Economică - Financiară:

a) suspendarea executării actului administrativ atacat, Măsurile nr. 2-5, raportat la Cap. vechiul Constatări și măsuri din Procesul-verbal de inspecție nr. x/12.03.2018, întocmit de către echipa de inspecție din cadrul M.F.P.- D.G.I.E.F.D., înregistrat sub nr. x/07.03.2018, până la soluționarea definitivă a cauzei, conform art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare;

b) constatarea nulității și anularea parțială a Procesului-verbal de inspecție nr. x/12.03.2018, întocmit de către echipa de inspecție din cadrul M.F.P.- D.G.I.E.F.D., înregistrat sub nr. x/07.03.2018, criticile reclamantului fiind îndreptate împotriva Măsurilor nr. 2-5, raportat la Cap. vechiul Constatări și măsuri;

c) constatarea nulității și anularea Deciziei nr. 14/C/28.06.2018 privind soluționarea plângerii prealabile formulate de reclamant, comunicată prin Adresa nr. x/29.06.2018, respectiv nr. y/06.07.2018.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2188 din 10 iulie 2019, a admis acțiunea formulată de reclamant și, în consecință, a anulat Decizia nr. 14/C/28.06.2018, respectiv a anulat în parte Procesul-verbal de inspecție nr. x/12.03.2018, în ceea ce privește măsurile nr. 2 -5.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economică - Financiară, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât susține că, dată fiind strânsa legătură dintre cele două motive de casare, le tratează împreună, arătând că prima instanță nu a identificat scopul urmărit prin dispunerea măsurilor nr. 2-5 din Procesul-verbal de inspecție nr. x/12.03.2018, menținute prin Decizia nr. 14/C/28.06.2018, iar acest fapt reiese chiar din considerentele sentinței (pag. 15, penultimul paragraf).

Astfel, instanța de fond reține că reclamantul are obligația de a efectua operațiunea de clasare a tuturor bunurilor culturale mobile independent de faptul că este proprietarul acestora sau este titularul unui drept real sau de administrare.

Mai reține prima instanță că pârâtul pornește de la ipoteza eronată conform căreia toate bunurile înregistrate în evidența contabilă (1.640.836 RON) ce reprezintă patrimoniu științific, reprezentând colecții muzeistice, sunt susceptibile de clasare, în sensul art. 10 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Raportat la aceste considerente, recurentul-pârât invocă aplicarea greșită a disp. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora instituțiile publice deținătoare de bunuri culturale ce aparțin patrimoniului cultural național mobil au obligația de a inventaria aceste bunuri, iar proprietarii, titularii altor drepturi reale sau ai dreptului de administrare și deținătorii cu orice titlu ai bunurilor culturale mobile pentru care s-a declanșat procedura de clasare au obligația de a permite examinarea bunurilor respective de către experți sau specialiști acreditați.

Cu toate acestea, organul de inspecție a reținut, în fundamentarea măsurilor aplicate, inclusiv disp. art. 10 coroborate cu cele ale art. 15 alin. (1) din lege, prin care se precizează că prin clasare se înțelege procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil, tezaur și fond și are ca efect înscrierea bunurilor culturale mobile în inventarul patrimoniului cultural național mobil, în una dintre cele două categorii.

Din cuprinsul cadrului legal, rezultă că mențiunile cu privire la necesitatea includerii în patrimoniul național cultural a bunurilor identificate ca atare, au avut ca scop stabilirea exactă a masei de bunuri care va fi analizată din prisma cercetării și stabilirii acelor bunuri care aparțin patrimoniului cultural național mobil.

Un aspect reținut de organul de inspecție și care nu a fost contestat ține de faptul că, în urma acțiunii de inspecție au fost constatate diferențe cantitative, în sensul că 1.670.797 bunuri au fost înregistrate eronat în evidența contabilă și nu au fost înregistrate în evidența recurentului-pârât.

Din analiza situației de fapt și de drept aplicabilă prezentei cauze, reiese că la stabilirea măsurilor dispuse, organul de inspecție a avut în vedere, pe de o parte, definiția sintagmei "patrimoniu național cultural", iar, pe de altă parte, a identificat anumite diferențe cantitative în evidența contabilă a reclamantei.

Instanța de fond s-a raportat la motive străine cauzei, întrucât dintr-o simplă lecturare a măsurilor criticate reiese că, prin măsurile sale, recurentul nu a dispus operarea în bloc a operațiunii de clasare a bunurilor ce fac parte din patrimoniul Muzeului și s-a limitat la stabilirea necesității identificării bunurilor care aparțin patrimoniului cultural național mobil în vederea clasării acestora.

O altă critică adusă sentinței de fond se referă la considerentul prin care instanța de fond a arătat că pârâtul s-a exprimat în sensul că există o identitate între regimul juridic al bunurilor dobândite în condițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și bunurile aparținând patrimoniului cultural național mobil.

Recurentul-pârât a reținut în fundamentarea măsurilor dispuse, faptul că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevăd că "patrimoniul cultural național cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora".

O altă critică adusă sentinței recurate se referă la considerentul acesteia cu privire la "caracterul nerezonabil" al termenului stabilit în vederea îndeplinirii măsurilor dispuse de către reclamantă.

Instanța de fond nu a avut în vedere aplicarea disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora clasarea unui bun trebuie finalizată în cel mut trei luni din momentul declanșării procedurii de clasare.

Astfel, termenul de 360 zile stabilit de către organul de inspecție pentru identificarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil în vederea clasării acestora (termen de implementare a măsurii) are un caracter rezonabil și este în acord cu măsurile dispuse.

Se mai susține că instanța de fond nu a avut în vedere obligația statului de a asigura protejarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil printr-o serie de măsuri, inclusiv prin asigurarea clasării acestora.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economică - Financiară

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reține că, în urma inspecției efectuate de organele recurentului-pârât, a fost obligată reclamanta să ia următoarele măsuri:

- identificarea de soluții pentru efectuarea clasării bunurilor culturale neclasate care aparțin patrimoniului cultural național mobil, în respectarea prevederilor art. 11 pct. 1 din Legea nr. 1/82/2000 - Măsura nr. 2;

- cercetarea tuturor bunurilor culturale deținute, în vederea identificării bunurilor care aparțin patrimoniului cultural național mobil - în respectarea prevederilor OMCC nr. 2009/2001 - Măsura nr. 3;

- întreprinderea de demersuri către organismul centralizat, Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor din cadrul Ministerului Culturii, pentru clasarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil - Măsura 4;

- asigurarea reevaluării bunurilor din patrimoniul cultural - în respectarea prevederilor art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 81/2003 și ale art. 12 alin. (1) și (2) din Normele metodologice privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe corporale publice, aprobate prin OMFP nr. 3471/25.11.2008 - Măsura 5.

Prima instanță reține că pârâtul pornește de la o ipoteză eronată și anume aceea că toate bunurile înregistrate în evidența contabilă, respectiv 1.640.836 RON bunuri ca aparținând patrimoniului științific, reprezentând colecții muzeistice, sunt susceptibile de clasare, în sensul disp. art. 10 din Legea nr. 182/2000.

În același sens, mai susține instanța de fond că nu există identitate între regimul juridic al bunurilor dobândite în condițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998 și bunurile ce aparțin patrimoniului cultural național mobil, iar activitatea de analiză și cercetare, nu se finalizează în mod obligatoriu cu validarea propunerilor de clasare reglementate din Legea nr. 182/2000.

Cu privire la celelate măsuri dispuse, prima instanță arată că termenele de aducere la îndeplinire a măsurilor nu au un caracter rezonabil, în tabloul Asociației din România nu există evaluatori autorizați pentru evaluări de bunuri mobile, domeniul bunuri de importanță științifică, iar neefectuarea reevaluării acestora aparținând patrimoniului cultural național nu este imputabilă reclamantei, întrucât ordonatorului principal de credite, Ministerul Culturi și Identități Naționale nu a emis norme metodologice de aplicare.

Printr-o primă critică, întemeiată atât pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă faptul că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei întrucât se referă la obligația reclamantului de a opera în bloc, a clasării bunurilor ce fac parte din patrimoniul muzeului.

Aceeași critică susține că prima instanță nu a identificat scopul urmărit de către pârât prin dispunerea măsurilor, neexistând o obligație de clasare a tuturor bunurilor mobile, fiind astfel aplicate greșit disp. art. 10 coroborat cu disp. art. 15 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, nu s-a avut în vedere că au fost constatate diferențe cantitative, în sensul că 1.670.797 bunuri înregistrate eronat în contabilitate, nu au fost înregistrate în evidența recurentului-pârât.

Înalta Curte, observând conținutul procesului-verbal de inspecție încheiat la data de 05.03.2018, considerentele sentinței de fond, precum și susținerile părților, constată că s-au găsit bunuri culturale (1.635.965) care aparțin patrimoniului cultural mobil și nu sunt clasate .

Așadar, considerentele sentinței recurate nu pot fi criticate din perspectiva motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive străine de natura cauzei, raportat la înseși constatările organului de inspecție.

Înalta Curte reține și neîntrunirea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât disp. art. 10 din Legea nr. 182/2000 clarifică noțiunea de "clasare" în sensul că aceasta reprezintă procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil, tezaur și fond, distincție efectuată și de disp. art. 15 alin. (1) din lege.

Așadar, susținerea primei instanțe, conform căreia nu toate bunurile ce aparțin patrimoniului științific reprezentând colecții muzeistice, sunt susceptibile de clasare în temeiul art. 10 din Legea nr. 182/2000, este corectă, realizată printr-o interpretare și aplicare adecvată a dispozițiilor legale sus-menționate.

Se mai observă că dispunerea Măsurii nr. 3 este contrară celor constatate de același organ de inspecție și susține apărarea recurentului-pârât, însă această împrejurare nu poate fi reținută ca fiind favorabilă și aptă să conducă la admiterea căii de atac, deoarece actul administrativ trebuie privit și analizat integral, atât prin prisma constatărilor cât și prin prisma măsurilor dispuse.

Actul administrativ trebuie privit în ansamblul lui pentru a se verifica coerența constatărilor și efectelor produse prin măsurile luate.

De asemenea, existența unor diferențe cantitative nu conduce la acoperirea viciilor de coerență ale procesului-verbal de inspecție.

Cea de-a doua critică are în vedere aplicarea greșită a disp. art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, precum și cele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, prin reținerea eronată de către prima instanță a faptului că, în actele contestate s-a apreciat că există o identitate între regimul juridic al bunurilor dobândite în condițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998 și bunurile ce aparțin patrimoniului cultural mobil.

Înalta Curte va reține neîntrunirea motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece o atare constatare a instanței de fond nu conduce la interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material, ci eventual, la o apreciere greșită asupra susținerilor uneia dintre părți.

În realitate, în considerentele sentinței recurate, judecătorul nu face afirmația arătată prin motivele de recurs, ci se referă la cele arătate de reclamant, prin acțiunea introductivă.

În fine, critica privitoare la considerentul sentinței atacate prin care s-a apreciat asupra caracterului nerezonabil al termenului stabilit de către organul de inspecție în vederea îndeplinirii măsurilor dispuse, prin care s-a considerat că s-au aplicat eronat disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, urmează să fie respinsă ca nefondată.

Potrivit disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, clasarea unui bun trebuie finalizată în cel mult 3 luni de la momentul declanșării procedurii de clasare.

Este adevărat că recurentul-pârât a stabilit termene de aducere la îndeplinire a măsurilor cuprinse între 120 și 360 zile, dar nu s-a ținut seama de numărul impresionant de obiecte ce urmează să fie analizate și de inexistența evaluatorilor autorizați pentru astfel de bunuri.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a formulat critici în legătură cu cele reținute de prima instanță față de Măsura nr. 5.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economică - Financiară împotriva sentinței nr. 2188 din 10 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 decembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.