ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5938/2021

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28.03.2019, reclamanta PRO TV S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, raportate la dispozițiile art. 1 si 8 din Legea contenciosului-administrativ nr. 554/2004:

I. Anularea Deciziei nr. 280 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului în data de 05.03.2019 și comunicată la data de 11.03.2019, prin care reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.

II. Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 271 pronunțată la data de 14 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de PRO TV și a anulat Decizia nr. 280/05.03.2019 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii intimatei-reclamante, urmând a constata că Decizia nr. 280/05.03.2019 emisă de recurent este temeinică și legală.

Ca prim motiv de recurs, se critică hotărârea sub aspectul modului în care instanța de fond a înțeles să motiveze hotărârea, sens în care arată că instanța a preluat în proporție de 95% motivele invocate de intimata-reclamantă.

În această situație apreciază recurentul că nu ne aflăm în prezența unei hotărîri motivate ci a unei sentințe prin care judecătorul fondului a înțeles "să achieseze" la concluziile intimatei-reclamante copiind din cererea introductivă argumentele invocate de către aceasta în susținerea cererii sale.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată recurentul că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Astfel, susține recurentul că analiza Consiliului Audiovizualului s-a raportat la programele în care au fost prezentate în mod repetat, pe ecran, timp de 2 minute, inserturi grafice reprezentând numele comerciale sub care sunt cunoscute firme organizatoare de jocuri de noroc, și nu spoturi, "comunicări comerciale".

Susține recurentul că instanța de fond nu a explicat inserarea repetată a acestor inserturi grafice pe ecran timp de 2 minute, pe parcursul desfăsurării meciului de fotbal.

Apreciază recurentul că în condițiile în care intimata-reclamantă nu a anunțat că transmisiunea meciului este sponsorizată de respectivele firme comerciale, singura explicație este că afișarea pe cran în timpul unui program a logourilor A., B. și C. avea scop publicitar, iar publicitatea prin definiție are scopul de a promova furnizarea de bunuri și servicii, în speță, jocuri de noroc conform (art. 1 pct. 17 din Legea audiovizualului).

Cu privire la reținerea de către instanța de fond a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 504/2002, sens în care s-a reținut că decizia contestată nu conține nicio motivare cu privire la modul în care materialul publicitar aduce atingere unor valori prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea audiovizualului, arată recurentul că motivarea actului administrativ contravențional s-a făcut în raport de temeiul juridic al aplicării sancțiunii cu amendă, iar instanța de fond ar fi putut să critice modul în care este motivată decizia cu raportare la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.

Susține recurentul că în cuprinsul deciziei atacate se arată că promovarea în orice fel a jocurilor de noroc și în orice program la ore accesibile minorilor are potențial dăunător, fiind de natură să afecteze dezvoltarea psihică și morală a copiilor, în condițiile în care dependența de jocurile de noroc este considerată o boală cronică, dependență ce se instalează nu la maturitate, ci în adolescență.

Drept urmare, arată recurentul că norma ce se aplică în prezenta cauză este art. 39 din Legea audiovizualului, ca temei juridic al aplicării sancțiunii, normă ce reglementează protecția minorilor în cadrul serviciilor de programe, în concordanță și cu prevederile Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 - Directiva serviciilor mass-media audiovizuale.

Mai arată recurentul că membrii Consiliului au considerat că difuzarea inserturilor grafice prezentate în raportul de monitorizare la ore accesibile minorilor s-a făcut fără ca reclamanta să țină cont de interesul superior al copilului. Nicio normă legală nu exceptează un program audiovizual de la regulile stabilite pentru difuzarea lui.

Decizia contestată a fost emisă pentru neluarea de către intimata-reclamantă a măsurilor cu privire la intervalul orar de difuzare a publicității pentru jocurile de noroc, fapt de natură sa prejudicieze interesele publicului minor. Art. 39 din Legea audiovizualului este norma din domeniul audiovizual care asigură protecția copiilor în cadrul serviciilor de programe, indiferent de natura programului audiovizual, respectiv știri, dezbateri, programe pentru copii, emisiuni sportive, culturale ori publicitate (comunicări comerciale audiovizuale).

Intimata-reclamantă PRO TV a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În esență, arată că legea prevede în mod expres distincția între definiția "programului" și cea a "comunicării comerciale audiovizuale", programul fiind definit de dispozițiile art. 1 pct. 4 din Legea nr. 504/2002, iar comunicarea comercială audiovizuală fiind definită art. 1 pct. 15 din același act normativ.

Din definițiile date acestor noțiuni, arată intimata-reclamantă că cele două noțiuni sunt complet distincte sunt reglementate prin prevederi legale distincte și trebuie analizate în consecință, aspecte pe care Consiliul în calitatea sa de autoritate publică, le cunoaște și ar trebui să le aplice cu strictețe cu ocazia emiterii Deciziilor de sancționare.

Or, instanța de fond în moc corect a reținut că s-a aplicat o sancțiune referitoare la încălcări aduse protecției minorilor în cadrul serviciilor de programe cu referire la inserturile grafice difuzate de intimată și care constituie, în fapt, comunicări comerciale audiovizuale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă PRO TV a supus controlului de legalitate Decizia nr. 280/05.03.2019, prin care recurentul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a dispus sancționarea societății cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În esență, sancțiunea a fost acordată pentru presupusa încălcare a art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului prin difuzarea de către postul de televiziune PRO X, în data 26.01.2019, pe durata meciului de fotbal dintre naționalele de tineret Romania - Țara Galilor a unor inserturi grafice. Consiliul a apreciat că în cadrul meciului de fotbal menționat "într-un interval orar accesibil minorilor, 13:00-15:00, au fost prezentate inserturi grafice care promovau jocurile de noroc, faptă de natură să contravină dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului.(pag. 2 par. 2 din Decizie).

Prima instanță a infirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că din definiția dată atât "programului" cât și "comunicărilor comerciale audiovizuale" cele două noțiuni sunt distincte, fapt ce a determinat Curtea de Apel să aprecieze că inserturile grafice sunt comunicări comerciale audiovizuale, motiv pentru care verificarea eventualelor obligații încălcate ar fi trebuit să fie făcută în raport de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și nu în raport de art. 39 alin. (2) din același act normativ.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Cu referire la acest motiv de recurs, deși recursul nu este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din motivare reiese că se critică hotărârea recurată sub aspectul modului în care judecătorul fondului a înțeles să motiveze această sentință.

Reține Inalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărei conținut este rodul raționamentului prin care acesta supune o speță determinată regulii generale de drept. Evoluția acestui raționament reprezintă "motivarea hotărârii". Motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părțile litigante, dar și pentru a permite, când este cazul, instanțelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicții în raționamentul judecătoriilor.

Referindu-se la "obligația instanțelor de judecată de a-și motiva deciziile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 din Convenție obligă, într-adevăr, instanțele să-și motiveze hotărârile, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului. Întinderea obligației de motivare a deciziilor variază în funcție de natura acestora (Ruiz Torija contra Spaniei).

Constată Înalta Curte, că judecătorul fondului a analizat judicios legalitatea actului atacat prin prisma situației de fapt reținute în decizia D., cât și a criticilor de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă (împrejurare care nu poate fi considerată o transcriere a argumentelor reclamantei), raportat la prevederile art. 3, 29 și 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că elementele dosarului au fost trecute prin filtrul propriei sale aprecieri.

Prin urmare motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") este neîntemeiat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că este fără relevanță reținerea instanței de fond conform căreia analiza Consiliului trebuia să se facă prin raportare la prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 câtă vreme Consiliul nu a analizat spoturi, "comunicări comerciale" cu mesaj vizual sau sonor, ci programele în care au fost prezentate în mod repetat, pe ecran, timp de câte 2 minute, inserturi grafice reprezentând numele comerciale sub care sunt cunoscute firme organizatoare de jocuri de noroc.

Prin raportare la prevederile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, critica nu poate fi primită.

Conform acestei dispoziții legale "Difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale nu pot auzi sau vedea emisiunile respective".

În vederea protejării minorilor, legiuitorul a instituit anumite condiții pentru acele programe ce ar putea afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, respectiv impunerea ca difuzarea unor astfel de programe să se facă numai prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, condiții prin care să se asigure faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Altfel spus, chiar dacă programele sunt difuzate prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, radiodifuzorul are obligația de a se asigura că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Prin raportare la critica formulată, se impune a se lămuri cu prioritate dacă analiza obligațiilor încălcate de intimata-reclamantă se face în raport de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 atât pentru difuzarea de programe care ar putea să afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor cât și pentru comunicările comerciale audiovizuale/inserturi grafice.

Această chestiune juridică nu poate fi lămurită decât prin raportare la dispozițiile legale ce definesc, pe de o parte, programul, iar pe de altă parte comunicarea comercială audiovizuală.

Observă Înalta Curte că prin "program" în accepțiunea Legii nr. 504/2002 se înțelege acel "ansamblu de imagini în mișcare, cu sau fără sunet, care constituie un întreg identificabil prin titlu, conținut, formă sau autor, în cadrul unei grile ori al unui catalog realizat de un furnizor de servicii media audiovizuale, având forma și conținutul serviciilor de televiziune sau fiind comparabil ca formă și conținut cu acestea", iar prin comunicare comercială audiovizuală se înțelege "mesaje sonore sau în imagini, cu sau fără sunet, care sunt destinate să promoveze, direct ori indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei persoane fizice ori juridice care desfășoară o activitate economică. Mesajele respective însoțesc sau sunt incluse într-un program în schimbul unei plăți ori contraprestații sau în scopul autopromovării. Formele de comunicații comerciale audiovizuale includ publicitatea radiodifuzată și televizată, sponsorizarea, teleshoppingul, plasarea de produse și alte forme de publicitate"

Prin raportare la definițiile date noțiunilor de "program" și "comunicare comercială audiovizuală", reține Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, că aceste noțiuni sunt distincte, și în mod corect a statuat judecătorul fondului că inserturile grafice sunt comunicări comerciale audiovizuale, situație în raport de care, într-adevăr, verificarea eventualelor obligații încălcate de către intimata-reclamantă trebuiau să se efectueze prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și nu prin raportare la prevederile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.

Este adevărat că art. 39 din Legea audiovizualului este norma care reglementează protecția minorilor în cadrul serviciilor de programe, aspect necontestat de altfel, însă câtă vreme inserturile grafice/comunicare comercială audiovizuală au o reglementare specială, trebuiesc verificate și condițiile impuse de norma specială.

Prin urmare corect a reținut judecătorul fondului că analiza eventualelor obligații încălcare ar fi trebuit să se facă prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și nu prin raportare la art. 39 alin. (2) din același act normativ.

La emiterea acestui act administrativ, recurentul trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 în conformitate cu care:

"(1) Comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele condiții:

a) să poată fi ușor identificate ca atare, comunicările audiovizuale cu conținut comercial mascat fiind interzise;

b) să nu facă uz de tehnici subliminale;

c) să nu prejudicieze demnitatea umană;

d) să nu includă nicio formă de discriminare pe motiv de rasă, etnie, naționalitate, religie, credință, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală;

e) să nu aducă ofensă convingerilor religioase sau politice ale telespectatorilor și radioascultătorilor;

f) să nu stimuleze comportamente dăunătoare sănătății sau siguranței populației;

g) să nu stimuleze comportamente dăunătoare mediului;

h) să nu stimuleze comportamente indecente sau imorale;

i) să nu promoveze, direct sau indirect, practici oculte".

În raport de această dispoziție legală recurentul avea obligația de a motiva modul în care materialul publicitar aduce atingere moralei sau dezvoltării fizice sau mentale a minorilor, de a arăta în ce mod conținutul editorial al inserturilor grafice îi instigă în mod direct pe minori să cumpere un produs sau serviciu, în ce mod îi încurajează pe minori să își convingă părinții să cumpere bunurile sau serviciile la care se face publicitate

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței nr. 271 din 14 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2021.