ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5849/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2020, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I., în numele și pentru membrul de sindicat A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

· anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. N/3176 din 06.06.2014, în ceea ce privește dispoziția finală, de mutare a reclamatului A. în interesul serviciului la Direcția Afaceri Europene și Relații Internaționale,

· anularea Notei Raport nr. x/2014, prin care a fost mutat reclamantul, în interesul serviciului, la Direcția Generală Afaceri Europene, Schengen și Relații Internationale, fapt ce conduce la imposibilitatea repunerii acestuia în funcția ocupată prin concurs la IPJ Vaslui, în anul 2010;

· anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. II/993 din 30.06.2020, în ceea ce privește dispoziția de numire a reclamantului în funcție, la Direcția Generală Afaceri Europene, Schengen și Relații Internaționale;

· repunerea reclamantului în situația anterioară, pe funcția pe care a obținut-o prin concurs, de inspector șef adjunct al IPJ Vaslui sau pe o funcție echivalentă;

· obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate, precum și cu celelalte drepturi, de care ar fi beneficiat, în mod legal, în funcția deținută.

2.1 Prin sentința nr. 492 din 9 iunie 2021, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale, în soluționarea dosarului pendinte și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Iași a reținut, pe de o parte că sindicatul a formulat acțiunea nu în nume propriu, ci în numele reclamantului A., iar competența teritorială exclusivă este determinată de domiciliul acestuia din urmă.

Pe de altă parte, însă, a apreciat, în esență, instanța că deși domiciliul reclamantului, din cartea de identitate, este situat pe raza municipiului Iași, str. x, jud. Iași, acesta locuiește efectiv și își desfășoară activitatea în Municipiul București, având închiriată și o locuință în aceste sens. Astfel, sus indicata instanță a apreciat că noțiunea de domiciliu la care face referire art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, forma modificată de Legea nr. 212/2018, trebuie interpretată în sensul de adresă la care reclamantul locuiește efectiv (indiferent dacă aceasta corespunde sau nu mențiunilor din cartea de identitate), impunându-se coroborarea unei astfel de norme cu prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Pentru aceste motive, constatând că locuința efectivă a reclamantului se afla, la data sesizării instanței, în circumscripția teritorială a Tribunalului București, instanța a apreciat ca întemeiată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei.

2.2. Prin sentința civilă nr. 5505 din 30 septembrie 2021, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis, la rându-i, excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul București a apreciat, în esență, că prezenta cauză are drept obiect raportul de serviciu al funcționarului public, iar competența de soluționare a acesteia revine, în mod exclusiv, secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în condițiile prevăzute de art. 536 din Codul administrativ, adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019, motiv pentru care competența teritorială pentru aceste cauze nu poate fi determinată prin aplicarea unor dispoziții legale dintr-o altă materie/alt domeniu de competență, cum este cel al litigiilor de muncă sau al celor civile.

Reținând, la rândul său, că, în cauza de față, sindicatul nu are calitatea de reclamant, întrucât chiar acesta a precizat că acționează în calitate de reprezentant, Tribunalul București a arătat că situarea sediului acestuia în București, nu poate atrage competența Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Pe cale de consecință, constatând că, în prezentul litigiu, reclamantul are domiciliul în județul Iași și calitatea de funcționar public cu statut special, Tribunalul București a apreciat că, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (3) teza întâi și alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în vigoare din data de 02.08.2018, este competent în soluționarea litigiului Tribunalul Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauza de față, ne aflăm în contextul unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Din perspectiva cadrului procesual, se constată că prin cererea dedusă judecății, reclamantul A., prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I, a învestit instanțele de judecată cu un litigiu ce intră, potrivit prevederilor art. 536 din Codul administrativ, în sfera contenciosului administrativ, având drept obiect anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. N/3176 din 06.06.2014, în ceea ce privește dispoziția finală, de mutare a reclamatului, în interesul serviciului, la Direcția Afaceri Europene și Relații Internaționale, anularea, în parte, a Ordinului MAI nr. II/993, din 30.06.2020, în ceea ce privește dispoziția de numire a reclamantului, în funcție, la Direcția Generală Afaceri Europene, Schengen și Relații Internaționale și anularea Notei Raport nr. x/2014, prin care a fost mutat, în interesul serviciului, la Direcția Generală Afaceri Europene, Schengen și Relații Internationale, fapt ce conduce la imposibilitatea repunerii sale pe funcția ocupată prin concurs la IPJ Vaslui, în anul 2010. De asemenea, a mai solicitat reclamantul obligarea pârâtului la repunerea sa în situația anterioară, în funcția pe care a obținut-o prin concurs, de inspector șef adjunct al IPJ Vaslui sau pe o funcție echivalentă. În plus, a mai solicitat reclamantul și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate, precum și cu celelalte drepturi, de care ar fi beneficiat în funcția deținută, în mod legal.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, Înalta Curte constată, dintr-o primă perspectivă, că atât Tribunalul Iași, cât și Tribunalul București au reținut corect calitatea în care Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I a acționat în prezenta cauză, respectiv de reprezentant al reclamantului, iar nu de parte, precum și faptul că zona de amplasare a sediului acestuia nu produce efecte asupra determinării competenței teritoriale.

Pe de altă parte, aspectul ce a generat conflictul supus analizei, în prezenta cauză, vizează înțelesul noțiunii de "domiciliu" în sens procedural, diferența juridică dintre această noțiune și aceea de "reședință", respectiv de adresă la care reclamantul locuiește efectiv, precum și efectul pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Se impune a fi observat faptul că prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului, persoană fizică și nu în raport cu locuința în fapt a acestuia.

Sub acest aspect, Înalta Curte, în regulatorul de competență, constată că, din punct de vedere juridic, nu se poate susține că domiciliul părții este echivalent cu locuința în fapt, apreciind că aceasta din urmă nu poate constitui temei al stabilirii competenței, ea având relevanță doar sub aspectul comunicării actelor de procedură.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar "reședința" este locul unde persoana fizică are locuința secundară. Cele două noțiuni nu se suprapun, din punct de vedere al evidenței populației, iar dovada fiecăreia se realizează prin mențiuni diferite în actul de identitate.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăsește utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalității procedurii de citare, respectiv înștiințării corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii.

Din analizarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, rezultă că, în materia individualizării instanței competente, legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului și nu la reședința acestuia.

De altfel, în materia dreptului public, respectiv a dreptului administrativ, fiind în discuție competența exclusivă a instanței, de esența noțiunii de domiciliu este existența mențiunilor înscrise, în acest sens, în actul de identitate.

Înalta Curte nu poate reține silogismul exhibat de Tribunalul Iași, potrivit căruia prin interpretarea noțiunii de "domiciliu", în sensul de locuință principală (astfel cum este aceasta consemnată în actul de identitate al părții) s-ar divaga de la scopul real al modificării aduse Legii nr. 554/2001, prin Legea nr. 212/2018, câtă vreme actul material al declarării locuinței principale (domiciliului) reprezintă, conform art. 89 alin. (3) C. civ., o expresie a manifestării de voință a părții. De asemenea, Înalta Curte reține și incidența prevederilor art. 90 alin. (1) C. civ., în sensul că reședința va fi considerată domiciliu doar când acesta nu este cunoscut.

În plus față de acestea, trebuie observat faptul că soluția legislativă anterioară modificării operate prin Legea nr. 212/2018 reglementa un criteriu alternativ de individualizare a competenței, reclamantul putându-se adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Astfel, modificarea operată prin anterior indicatul act normativ a vizat intenția legiuitorului de a stabili competența teritorială în favoarea instanței în a cărei rază își are domiciliul partea reclamantă, în sensul acestei noțiuni de locuință principală, reanunțându-se, astfel, la soluția unei competențe alternative.

De asemenea, prin Soluția de principiu adoptată la data de 02 noiembrie 2020, de către secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că: noțiunea de "domiciliu", ca element de determinare a competenței instanțelor judecătorești, trebuie interpretată în sens restrâns, respectiv ca adresa domiciliului înscris în actul de identitate.

Întrucât, din actele dosarului, rezultă că reclamantul este domiciliat în orașul Iași, jud. Iași, acțiunea în contencios administrativ promovată de acesta se află, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, în competența de soluționare a instanței din circumscripția teritorială a localității de domiciliu, respectiv Tribunalul Iași.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. în numele și pentru membrul de sindicat A. și A. și pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. în numele și pentru membrul de sindicat A. și A. și pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.