ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5774/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 17.10.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, contestatoarea A. a solicitat:

- Desființarea Rezoluției din 14.09.2018, emisă de intimata Inspecția Judiciară in lucrarea nr. x/2018 și constatarea încălcării de către doamnele B. și C., judecătoare la Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a obligațiilor deontologice, stabilite prin art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al Judecătorilopr și Procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24.08.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 815/08.09.2005, încălcare ce atrage răspunderea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

- Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 519 C. proc. civ., în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care să se dea rezolvare de principiu sintagmei "prin rotație", prevăzută de art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, în care se arată:

"Completul de judecată este prezidat, prin rotație, de unui dintre membrii acestuia", sintagmă folosită de Inspecția Judiciară ca motiv de clasare a Lucrării nr. x/2018, de a cărui lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Prin sentința nr. 1087 din data de 20 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității invocată de Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Î.C.C.J. cu dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă și a respins contestația formulată de contestatoarea D., împotriva Rezoluției din 14.09.2018, dispusă de intimata Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1087 din data de 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta D. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care să se dea rezolvare de principiu sintagmei "prin rotație", prevăzută de art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportat la Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești.

Recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici în susținerea motivelor de casare invocate:

Hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii față de natura cauzei, deoarece, Curtea nu a acordat nicio importanță cauzei, acest aspect fiind dovedit prin faptul că, după propria-i precizare, a decis să se pună "în acord, cu intimata pârâtă, deși era evident faptul că inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în lucrarea nr. 6124/IJ/2770/2018,nu a făcut nicio verificare prealabilă înainte să dispună clasarea sesizării fiindcă dacă ar fi făcut, ar fi constatat că judecătoarele împotriva cărora formulasem sesizarea au încălcat Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești când au schimbat între ele funcția de președinte al completului de judecată fără o decizie, care să justifice rotația/schimbarea, a Consiliului de conducere.

Reținând dispozițiile art. art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și Art. 19 lit. j) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, recurenta arată că "cele două președinte de complet de judecată, nu au făcut nicio mențiune în încheiere, rotația trebuind motivată, aspect ce demonstrează faptul că, contrar motivării Curții, cele două judecătoare criticate și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență, abatere disciplinară prevăzuită de Art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Curtea punându-se, din acest motiv, în acord cu intimata pârâtă Inspecția Judiciară, cea care, nefăcând nicio verificare prealabilă, nu a constatat că lipsește aprobarea Colegiului de conducere conform art. 19 lit. h) și lit. j) din Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești,astfel ca să se poată pune în discuție "însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, fiindcă faptei săvârșită de judecătoarele criticate chiar nu i se poate găsi o justificare legală, ceea ce era cazul în cauza de față "și nu contrar cum a decis Curtea cu privire la acest aspect:, însă nu este cazul în cauza de față., . "În plus, Curtea subliniază faptul că, "sub aspectul laturii subiective,judecătorul care acționează cu rea credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului,prin aplicarea greșită a legii,în mod voit,în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia "ori, cele două magistrate chiar asta au făcut, arată reclamanta.

Dacă sesizarea ar fi fost verificată conform legii de către inspectorul judiciar, acesta ar fi constatat că aspectele reclamate se confirmă dar acesta nu a verificat nimic iar Curtea, dacă nu s-ar fi pus de acord cu intimata pârâtă, conform propriei sale precizări, ar fi constatat la rândul său că contestația formulată nu este doar o nemulțumire a contestatorului față de modalitatea diferită de a sa, în care, "judecătorul/judecătorii au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedural pe parcursul soluționării cauzei. A admite astfel ar însemna,pe de o parte,nesocotirea principiului independenței judecătorului,iar, pe de altă parte,încălcarea dispoziției constituționale potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.,,.

Or, această exprimare dovedește clar faptul că, Curtea a interpretat greșit contestația întrucât sesizarea contestată a fost formulată cu privire la fapta celor două judecătoare de a schimba între ele, nejustificat și neaprobat de Colegiul de conducere, cum am arătat mai sus, funcția de președinte al completului de judecată și nicidecum cu privire la faptul că "judecătorul/judecătorii au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedural pe parcursul soluționării cauzei "astfel încât contestația să fie respinsă pe de o parte pentru "nesocotirea principiului independenței judecătorului,iar, pe de altă parte,încălcarea dispoziției constituționale potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.,,

Totodată, arată reclamanta că dispunerea soluției de respingere a contestației, de către curte, cu motive contradictorii față de natura cauzei, realizează elementul material ce a condus la aplicarea greșită a normelor de drept material. Această acțiune a curții, de a ignora inexistența deciziei Colegiului de conducere, deși cunoștea faptul că o asemenea decizie trebuia să existe la dosar și să fie motivată conform legii realizează elementul material ce a condus la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prev de Art. 488 al 8) noul C. proc. civ.

Curtea a dispus respingerea contestației în acord cu intimata, folosind aceleași considerente și aceeași bază legală ca și Inspecția Judiciară.

Curtea, în motivarea Hotărârii, deși face trimitere, și folosește, la baza legală a intimatei, nu dovedește că a înțeles temeiul sesizării formulate către această instituție, mai exact, să verifice dacă magistrații judecători, B. și C., de la Curtea de Apel Craiova, secția Civilă, care au făcut parte din completul de judecată care a judecat Cererea de Revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 2266/26.09.2017-Apel, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I, în Dosarul nr. x/2016, la redactarea încheierii civile nr. 3582/2017 din 12.12.2017 în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Craiova, secția civilă, au respectat normele de procedură civilă, când și-au însușit funcția de președinte de complet de judecată, pentru a se stabili dacă a fost sau nu au fost săvârșite abateri disciplinare din cele prevăzute de Legea privind Statutul judecătorilor și procurorilor respectiv: "exercitarea funcției cu rea-credinta sau gravă neglijență abatere disciplinară prevăzută de către legiuitor la art. 99 alin. (1)lit. t) din Legea nr. 303/2004 republicată. SAU, mai mult, au săvârșit în complicitate, infracțiunea de Fals în înscrisuri și uz de fals, fapte prevăzute și pedepsite de C. pen. în vigoare.

Neprecizarea obligației Curții de a arăta, în cadrul hotărârii, baza legală care i-a format convingerea că inspectorul judiciar a procedat corect și legal când a clasat sesizarea formulată către Inspecția Judiciară împotriva judecătoarelor B. și C., duce la nulitatea htărârii curții întrucât consider că mi s-a adus o vătămare morală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestei Hotărâri pe care o consider total nedreaptă și care corespunde cerințelor privind existența unor considerente contradictorii.

Deși, abuzul de putere, de care a dat dovadă inspectorul judiciar când a dispus soluția de clasare a sesizării este evident, curtea a respins contestația formulată, contrar susținerilor probate cu probe determinante, fără să arate de ce a fost nevoie de un mod excepțional pentru ca ambele judecătoare din cauză să fie președinte de complet de judecată în aceeași cauză, care este explicația acestei excepționalități, de ce s-a ajuns la excepțional în această cauză deloc complicată și mai ales, cine a autorizat această rotație și pentru care motive, ținând cont că nu era nicio urgență, de altfel, cauza a avut doar două termene.

Necesitatea schimbării abuzive săvârșită de către judecătoarele în cauză nu a fost lămurită și dovedită, nici de inspectorul judiciar, nici de curte, ceea ce dovedește clar că fapta săvârșită de către acestea, nu a fost autorizată de Colegiul de conducere iar în cauză "nu au fost respectate normele de procedură de către magistrații vizați de sesizare, contrar susținerilor Curții care, se declară "în acord cu autoritatea intimată, fără să motiveze care sunt și cum au fost respectate, normele de procedură de către magistrații vizați de sesizare. Prin trimiterea la, art. 52 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, Curtea, dovedește că nu a înțeles corect obiectul sesizării Inspecției Judiciare și nici pe cel al contestației rezoluției dispuse în sensul că, în acțiunile formulate împotriva judecătoarelor amintite nu am solicitat verificări cu privire la -schimbarea membrilor completelor.

În concluzie, rotirea magistraților nu este justificată, ceea ce dovedește faptul că folosirea sintagmei "prin rotație, este nejustificată fiind folosită doar pentru închiderea definitivă a dosarelor.

În concluzie, actul administrativ contestat nu este legal, contrar aprecierii Curții care a constatat că susținerile formulate în cauză sunt neîntemeiate, contestația fiind astfel respinsă din acest motiv. În cauză nu au fost respectate normele de procedură de către magistrații vizați de sesizare cum pretinde curtea, în acord cu autoritatea intimată.

Față de cele arătate în prezenta acțiune de recurs arăt și următoarele aspecte pe care Curtea nu le-a reținut:,,-Inspectorul judiciar nu a procedat la verificarea pretinselor fapte de încălcare a dispozițiilor legale. Nu a fost identificat cazul concret ce ar exclude efectuarea de verificari prealabile.

-Nu au fost analizate faptele care ar putea întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (1) din Legea 303.2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constand în exercitarea funcției cu rea-credința.

- Singurul caz în care nu se fac verificări prealabile este gestionat în procedura specifică prevazută de art. 10 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, conform căruia,

Sesizările care nu sunt semnate de petenți, nu conțin datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, după înregistrarea în registrul general de evidență a lucrărilor Inspecției Judiciare, se clasează de către inspectorul-șef, prin rezoluție definitivă.".

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței recurate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta D., Înalta Curte urmează să o respingă, avându-se în vedere că, în speță, nu este întrunită ipoteza prezentată în cele două soluții de principiu invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, soluțiile de principiu au în vedere acțiuni aflate pe rolul instanței de contencios administrativ în anul 2017 și anterior acestui an, pe când, acțiunea de față a fost introdusă la instanță, în data de 15.10.2018 (data poștei).

Prin Legea nr. 234/2018 au fost modificate dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin introducerea art. 45

1

, care permite contestarea rezoluției inspectorului șef prin care au fost respinse plângerea și Rezoluția de clasare, în termen de 15 zile de la comunicare, la CAB - SCAF, iar soluția instanței de fond poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Este adevărat că aceste modificări au intrat în vigoare la 11.10.2018, iar sesizarea reclamantei a fost adresată Inspecției Judiciare în data de 29.08.2017.

Dispozițiile tranzitorii din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care statuează că procesele începute prin cereri depuse în condițiile legii la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ., rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată, invocate de intimata-pârâtă, se referă la cererile depuse la instanțele de judecată.

Or, intimata-pârâtă invocă cererea/plângerea administrativă formulată de reclamantă la Inspecția Judiciară.

Procedura derulată în fața Inspecției Judiciare este o procedură administrativă și nu reprezintă reperul în privința căii de atac ce poate fi exercitată împotriva unei hotărâri judecătorești.

Calea de atac împotriva hotărârii judecătorești este cea existentă, prevăzută de lege la data formulării acțiunii în instanță, în speță - 15.10.2018 (data poștei).

În acest moment era în vigoare Legea nr. 234/2018 de modificare a Legii nr. 317/2004, prin introducerea art. 45

1

, conform căruia hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în termen de 15 zile de la comunicare; cererea fiind formulată de către reclamantă la 01.08.2019, pe rolul acestei secții.

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente, instanța va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea ronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă, pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, iar, în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

- existența unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

- cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

- soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă.

Instanța constată că în speță sunt îndeplinite primele patru condiții sus mentionate, dar nu și ultima condiție.

Pe lângă cerința noutății pe care trebuie să o îndeplinească chestiunea de drept supusă dezlegării de către Înalta Curte de Casație și Justiție este necesar ca problema de interpretare a unui text de lege să fie reală, dificilă.

Art. 519 C. proc. civ. nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat, însă, că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat cu consecvență că, prin mecanismul reglementat de art. 519 și următoarele din C. proc. civ., se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei. Finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, astfel că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

Se susține majoritar în teorie, dar și în practică, faptul că dificultatea chestiunii de drept supuse dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, întrucât altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătorești din România, respectiv independența judecătorilor - prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înșiși legea și de a o aplica așa cum apreciază la circumstanțele cauzei; dispozițiile de excepție nu pot fi extrapolate și nici nu înlătură principiul independenței, ci chiar îl confirmă - accesul liber la justiție, organizarea ierarhică a instanțelor și dublul grad de jurisdicție, colegialitatea instanțelor, obligația legală a instanțelor de a judeca, etc.

Solicitarea de interpretare a unei chestiuni de drept de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu trebuie să aibă ca scop obținerea unei dezlegări asupra obiectului dedus judecății în fața instanței de trimitere, ci o rezolvare de principiu, astfel cum se stabilește în cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ.

În acest sens se reține că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept sau divergența de interpretare care există între reclamant și pârât nu poate constitui temei pentru inițierea acestui mecanism de unificare jurisprudențială.

Or, în speță, recurenta reclamantă invocă în susținerea cererii de sesizare tocmai diferența de interpretare a dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară existentă între ea si autoritatea pârâtă.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5.10.2016), operațiunea de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei. Instanței de judecată îi revine rolul de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecații, să realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final.

În litigiul de față se regăsește această situație, în sensul că se urmărește, prin cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, interpretarea și aplicarea prevederilor legale în discuție, în vederea pronunțării unei soluții de către instanța de recurs.

Interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării legii civile, conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într-o anumită normă.

Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conținutul exact al normei puse în fața sa, prin clarificarea și lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situației de fapt prezentată, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general și impersonal, din care trebuie să se extragă esența aplicabilă la cazul concret.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Trebuie subliniat că, pronunțând o decizie interpretativă, instanța supremă își îndeplinește rolul său constituțional, pronunțând însă o decizie aditivă (prin care adaugă conținut nou textului supus interpretării) sau substitutivă (prin care înlocuiește regula enunțată de legiuitor cu o altă regulă), în absența îndeplinirii condițiilor expuse, instanța supremă devine legiuitor pozitiv sau înlocuiește instanța competentă să "spună dreptul" în cauza dedusă judecății, ceea ce nu este permis.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile reglementate de disp. art. 519 C. proc. civ., instanța va respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2018 din data de 14.09.2018, emisă de pârâtă, și constatarea încălcării de către doamnele B. și C., judecătoare la Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a obligațiilor deontologice, stabilite prin art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al Judecătorilopr și Procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24.08.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 815/08.09.2005, încălcare ce atrage răspunderea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Curtea de apel a respins contestația reclamantei, ca neîntemeiată.

Față de criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susțineri de maximă generalitate "Curtea nu a acordat nicio importanță cauzei, acest aspect fiind dovedit prin faptul că, după propria-i precizare, a decis să se pună "în acord, cu intimata pârâtă…", "au dat dovadă atât de rea credință cât și de gravă neglijență totodată, aspect interpretat de Curte, contrar realității evidente, drept o nemulțumire a contestatorului...", "Curtea punându-se, din acest motiv, în acord cu intimate pârâtă Inspecția Judiciară, cea care, nefăcând nicio verificare prealabilă, nu a constatat că lipsește aprobarea Colegiului de conducere conform art. 19 lit. h) și j) din Regulamanetul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, astfel ca să se poată pune în disciție "însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală", fiindcă faptei săvâșită de judecătoarele criticate chiar nu i se poate găsi o justificare legală, ceea ce era cazul în cauza de față, și nu contrar cum a decis Curtea cu privire la acest aspect "însă nu este cazul în cauza de față; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanța sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Lecturând considerentele sentinței de fond, Înalta Curte arată că se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor incidente prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și art. 52 din Legea nr. 304/2004, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurenta își exprimă dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, nemulțumirea acesteia, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Se reține că, prin sesizarea adresată autorității pârâte, reclamanta a solicitat cercetarea disciplinară a doamnelor judecător B. și C. din cadrul Curții de Apel Craiova, secția I civilă în legătură cu respectarea normelor de procedură în instrumentarea dosarului nr. x/2017, cu referire la modul în care acestea au înteles să schimbe funcția de președinte al completului de judecată.

De asemenea, petenta a mai solicitat să se verifice dacă la judecarea cererii de revizuire ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 s-au respectat normele de procedură civilă, atunci când s-a dispus respingerea cererii, iar hotărârea a fost redactată de către doamna judecător C., președintele completului de judecată, cu toate că de-a lungul procesului a fost președinte de complet doamna judecător B..

Astfel, a apreciat recurenta că au fost încălcate prevederile art. 99 alin. (1) lit. t) și art. 52 din Legea nr. 303/3004 privind organizarea judiciară și ca atare se impune sancționarea magistraților judecători pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență sau "mai mult, au săvârșit în complicitate, infracțiunea de fals în înscrisuri și uz de fals, fapte prevăzute și pedepsite de C. pen. în vigoare".

Prin Rezoluția nr. x/2018 din data de 14.09.2018 contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, reținând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate elemente care să releve comiterea de către doamnele judecător B. și C. din cadrul Curții de Apel Craiova, secția I civilă a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Împotriva rezoluției de clasare reclamanta a formulat contestație, iar prin sentința nr. 1087 pronunțată la data de 20 martie 2019, Curtea de Apel București a respins contestația ca neîntemeiată.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părții, prin modul de instrumentare a dosarului penal nr. x/2017, s-au încălcat mai multe prevederi legale (norme de procedură), ceea ce constituie abateri disciplinare, în sensul reținerii exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, prevăzute și sancționate de Legea nr. 303/2004.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în care se prevede că reprezintă abatere disciplinară, "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.".

Potrivit dispozițiilor art. 99

1*

alin. (1) "Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.".

Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se reține, așa cum s-a arătat, că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 și referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esențial invocat de recurentă este acela că prima instanță a interpretat greșit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, judecătorii reclamați au interpretat cu rea-credință un text de lege. Astfel, recurenta a invocat faptul că deși textul de lege (art. 19 lit. j) și lit. h) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârrea nr. 1375/2015 raportat la art. 52 din Legea nr. 304/2004) preciza clar că ar trebuie să existe o decizie sau o mențiune a Colegiului de Conducere prin care să se arate că "instanța de judecată din speță are, legal, conform legii ... doi președinți și un grefier", aceștia nu au făcut nicio mențiune în încheiere, rotația trebuind motivată.

Înalta Curte constată că o astfel de prezentare a argumentației in sine nu poate susține concluzia unei rele credințe, reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Astfel, sub aspectul laturii subiective, se reține că judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Deși recurenta a dorit să sublinieze că scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecția judiciară să analizeze cauza pe fondul său și să cenzureze în vreun fel hotărârile civile, prin modul de structurare a argumentației, se fundamentează existența abaterii disciplinare exclusiv pe încălcarea principiilor fundamentale de drept folosite în instrumentarea dosarului cu care au fost învestiți, fiind invocată identitatea dintre această încălcare și elementul material al faptei de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Deși, așa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curții Constituționale, verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petentă.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente, în mod corect, nici inspecția judiciară și nici prima instanță nu iși puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției. Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecția Judiciară și, ulterior, a neanalizării instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale.

Așa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Diferența de esență între o încălcare gravă, neîndoielnică și nescuzabilă a normelor de drept material sau procesual și o încălcare care nu are aceste atribute se stabilește de la caz la caz, raportat și la consecințele aduse de eventuala hotărâre judecătorească care a realizat această încălcare.

Or, așa cum a subliniat prima instanță, judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluția adoptată și criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Dincolo de aceste considerații de ordin teoretic, în mod corect a reținut prima instanță că erau incidente prevederile art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepționale baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești. Completul de judecată este prezidat, prin rotație, de unul dintre membrii acestuia.

Prin urmare, din interpretarea textului de lege anterior citat rezultă că, în cazul completelor de judecată colegiale, acestea sunt prezidate, prin rotație de către unul din membrii săi.

Înalta Curte arată că dispozițiilor art. 2 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârrea nr. 1375/2015 sunt relevante în cauză dispunând în sensul că: "Completul de judecată este prezidat, prin rotație, de unul dintre membrii acestuia.".

Or, în cauză de față, din verificările efectuate de Inspecția Judiciară a rezultat că cererea de revizuire formulată de petentă a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 08.11.2017, formându-se dosarul nr. x/2017, ce a fost repartizat în mod aleatoriu completului C2A, compus din doamnele judecător B. și C. din cadrul Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Cauza a avut două termene de judecată. Astfel, la termenul de judecată din data de 28.11.2018, completul de judecată a fost condus de doamna judecător B., iar la termenul de judecată din 12.12.2018, când a fost pronunțată și hotărârea, completul de judecată a fost condus de doamna judecător C..

Înalta Curte, împărtățind raționamentul instanței de fond, apreciază, față de prevederile legale anterior citate și situația de fapt reținută, că au fost respectate întocmai dispozițiile art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și dispozițiile art. 2 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În sensul celor anterior enunțate, alegații reclamantei în sensul că "rotirea magistraților nu este justificată … fiind folosită doar pentru închiderea definitivă a dosarelor", nu poate fi primită.

În același sens, se constată respectarea dispozițiilor legale reglementate de art. 426 din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul, iar hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată și de către grefier. Or, în cauză, decizia civilă nr. 3582 din 12 decembrie 2017 Curții de Apel Craiova, secția I civilă a fost redactată la data de 22.12.2017 de către doamna judecător C., președintele completului de judecată.

Așadar, verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Legea nr. 304/2004, care prevăd că, organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee.

Aceleași dispoziții se regăsesc și în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii."

Instanța de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reținut în mod corect, contrar susținerilor recurentei, că, Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată. Astfel, în raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecția Judiciară se raportează la faptele sesizate, și nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o depășire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata pârâtă Inspecția Judiciară.

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de D. împotriva sentinței nr. 1087 din data de 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.