ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 575/2022

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 27.07.2017 reclamanții A. S.R.L. și B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor au solicitat constatarea nulității, respectiv anularea deciziei nr. 148/10.05.2017 prin care s-a respins contestația fiscală formulată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de a contesta și în consecință admiterea contestației fiscale formulate și constatarea nulității, respectiv anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x din 06.01.2017 și a raportului de inspecție fiscală nr. 84 F-NT 1/06.01.2017. În motivarea cererii în fapt, arată că a formulat contestație fiscală împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x din 06.01.2017 și a raportului de inspecție fiscala nr. 84 F-NT 1/06.01.2017 în temeiul art. 268 si 270 din Legea nr. 207/2015, acte administrative fiscale prin care s-au stabilit in sarcina societății A. S.R.L. următoarele sume suplimentare de plata la bugetul de stat: impozit/taxă/contribuție stabilită suplimentar de plată impozit pe profit stabilit suplimentar la control 1.019.987 RON; TVA: 1.476.856 RON; impozit pe dividente - 274.874 RON. Reclamanta B. a arătat că este fostul administrator al societății și a administrat societatea în perioada 22.06.2010-14.10.2016, perioadă în care societatea a avut obiect de activitate lucrări de pregătire a terenului, de construcții, comerciale și alte activități secundare.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 847 din data de 27.02.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al d-nei B. pentru reclamanta A. S.R.L. și a anulat cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant. A respins excepția lipsei calității procesual active și a inadmisibilității, ca neîntemeiate; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentințe civile nr. 847 din data de 27.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. S.R.L. și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că B. a fost administrator al societății A. S.R.L. în perioada 22.06.2010-14.10.2016 și la data revocării din funcție a predat toate documentele contabile noului administrator. Motivele contestației fiscale nu au fost analizate pe fond de către Comisia de soluționare a contestațiilor reținându-se că aceasta a fost depusă de o persoană fără calitatea de a contesta. Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a recurentei B. pentru contestația formulată în numele și pentru A. S.R.L. solicită să se aibă în vedere că sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere că în mod greșit s-a apreciat că aceasta nu este lezată în vreun fel în drepturile sale pentru a justifica calitatea de a formula contestație împotriva actelor administrative-fiscale în sensul art. 268 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea depusă, intimatul-pârât Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat excepția nulității recursului formulat de A. S.R.L. și în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 ianuarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs 6.1. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. și va anula acest recurs pentru lipsa calității de reprezentant. Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei." Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părți corect reprezentate. Instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele și pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte. Dispozițiile art. 80 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant și enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară. Conform art. 151 alin. (4) C. proc. civ., reprezentanții persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor. Așadar, rezultă cu evidență că sunt supuse formalităților de publicitate prevăzute de art. 151 alin. (4) C. proc. civ. numai mențiunile cu privire la reprezentantul legal, iar din certificatul emis de ONRC rezultă că administrator al recurentei-reclamante A. S.R.L. este domnul C., începând cu data de 14.10.2016 dată la care a avut loc revocarea din funcție a doamnei B.. Conform dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: "e) semnătura părții sau, după caz, a mandatarului părții, a reprezentantului legal al părții sau a consilierului juridic" În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că lipsa dovezii calității de reprezentant este sancționată cu nulitatea necondiționată de existența vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 2 C. proc. civ. și pe cale de consecință, va admite excepția lipsei calității de reprezentant a doamnei B. pentru recurenta-reclamantă A. S.R.L. și va anula recursul pentru lipsa calității de reprezentant. 6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante B., ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 148/10.05.2017 prin care s-a respins contestația fiscală ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de a contesta și în consecință admiterea contestației fiscale formulate și constatarea nulității, respectiv anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x din 06.01.2017 și a raportului de inspecție fiscală nr. 84 F-NT 1/06.01.2017. Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea dedusă judecății reținând, în esență, că dreptul reclamantei de a contesta decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală se naște doar în momentul, și doar în situația în care ar fi atrasă răspunderea sa, în calitate de administrator, dată la care reclamanta s-ar putea considera lezată în drepturile sale de emiterea acestor acte, iar potențiala lezare a drepturilor nu poate fundamenta calitatea sa de a le contesta la acest moment, nefiind întrunită ipoteza prevăzută de art. 268 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (1) Codul de procedură fiscală "Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit prezentului titlu. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal. (2) Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal." Din interpretarea textului legal citat reiese că poate formula contestație doar cel ce consideră că a fost lezat în drepturile sale prin actul administrativ fiscal. Cu alte cuvinte, Înalta Curte constată că norma nu limitează sfera celor ce pot contesta la destinatarul actului, ci recunoaște dreptul tuturor persoanelor ce se consideră lezate prin emiterea acestuia. Cu privire la critica recurentei-reclamante conform căreia "este de notorietate faptul că în toate cazurile organul fiscal dispune atragerea răspunderii solidare a foștilor administratori/asociați", Înalta Curte constată că, deși prin actele administrativ-fiscale încheiate de organul de control au fost stabilite obligații fiscale în sarcina A. S.R.L. pentru o perioadă în care recurenta-reclamantă a deținut calitatea de administrator al societății, atât timp cât aceasta nu mai deține calitatea de reprezentant al societății, iar procedura de atragere a răspunderii solidare a recurentei-reclamante nu a fost demarată, în mod corect a reținut prima instanță invocarea unei potențiale vătămări viitoare ce ar urma să se materializeze în momentul în care societatea ar intra în insolvență și numai în această situație ar fi fost atrasă răspunderea solidară a administratorului. Or, atât timp cât atragerea răspunderii solidare nu operează în mod automat, ci doar dacă sunt întrunite anumite condiții, expres prevăzute de lege, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,