ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 574/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de sancționare nr. 1301 ("Decizia") emisă de A.S.F. în data de 03.11.2020, prin care, în temeiul prevederilor art. 92 alin. (23), art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3, coroborat cu art. 127 alin. (1) lit. c) pct. 2 (i), cu luarea în calcul a prevederilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 24/2017, reclamantul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 130.000 RON, pentru faptul că:

"În calitate de președinte al consiliului de administrație, la data săvârșirii contravenției, prin conduita sa a votat la punctul 5 al ordinii de zi a ședinței Consiliului de Administrație din data de 10. 07. 2020, respectiv aprobarea/respingerea convocării AGOA SIF Oltenia S.A., la solicitarea acționarilor S. I.F. Banat Crișana S. A. și SIF Muntenia S.A. conform adresei înregistrată la SIF Oltenia S.A. sub nr. x/11.06.2020, în sensul aprobării convocării AGOA solicitată de SIF Banat Crișana S.A. și SIF Muntenia S.A., după clarificarea litigiilor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2019, y/2019, z/2020, astfel încât ordinea de zi propusă să fie corelată cu deciziile instanțelor de judecată ce se vor pronunța în aceste dosare, ceea ce a condus în fapt la imposibilitatea soluționării cererii acționarilor cu încadrarea în termenele prevăzute la art. 119 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 (...) și art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017 (...), a afectat/a lipsit de efect dreptul legal al acționarilor cu deținerea calificată prevăzută de lege de a solicita și obține convocarea și desfășurarea AGA, având pe ordinea de zi rezoluțiile propuse de aceștia."

Prin sentința civilă nr. 261 din data de 04.03.2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 261 din data de 04.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În preambulul motivelor de recurs recurentul-reclamant arată că prin cererea de suspendare s-a arătat că existența cazului bine justificat este o condiție îndeplinită în prezenta cauză având în vedere următoarele aspecte:

a) Prin votul exprimat recurentul-reclamant a aprobat convocarea adunării și totodată a împuternicit conducerea superioară a societății să stabilească data și condițiile de desfășurare a adunării în funcție de soluțiile ce urmau a se pronunța în data de 13 respectiv 14 iulie 2020, aspect în raport de care apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contravenționale;

b) Lipsa vinovăției, condiție necesară pentru atragerea răspunderii contravenționale și încălcarea art. 1 din O.G. nr. 2/2001 și art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017. Nu s-a făcut dovada că votul exprimat în ședința CA din 10.07.2020 a fost contrar bunei-credințe și cu încălcarea dispozițiile art. 1441 alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990.

c) Decizia nr. 1301 din 03.11.2020 a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 coroborat cu art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017: Pe de o parte recurentul-reclamant a fost sancționat pentru o cu totul altă faptă decât cea reținută în Adresa ASF nr. x/15.09.2020, ASF negând dreptul recurentului-reclamant de a formula obiecțiuni și de a se apăra în raport de fapta reținută prin decizia de sancționare. Au fost încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO, deoarece a fost sancționat cu încălcarea dreptului de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa, astfel că se impune nulitatea absolută a Deciziei de sancționare pentru nerespectarea dispozițiilor legale.

Pe de altă parte, Decizia de sancționare nu cuprinde obiecțiunile formulate de către recurentul-reclamant și comunicate ASF. Încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 coroborat cu art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017. Ignorarea completă a aspectelor de legalitate invocate de recurentul-reclamant și publicarea Deciziei fără menționarea obiecțiunilor înaintate autorității conferă actului de autoritate un caracter abuziv care intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care constituie un exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, întrucât prin modul în care a fost adoptată și publicată Decizia nr. 1301/03.11.2020 i s-au încălcat atât dreptul la apărare (art. 24 din Constituția României) cât și dreptul la informare (art. 31 alin. (2) din Constituția României).

d) Decizia ASF nr. 1301/03.11.2020 nu cuprinde nicio argumentație din care să rezulte modalitatea în care s-a realizat individualizarea sancțiunii, fiind încălcate dispozițiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 precum și ale art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017. Absența oricărei motivații referitoare la modul de individualizare a sancțiunii și aplicarea unei amenzi în cuantum de 130.000 RON intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2018 referitoare la excesul de putere;

e) Solicitările acționarilor în cauză reprezintă exercitarea abuzivă a drepturilor, contrar dispozițiilor art. 14, 15 C. civ., art. 1361 din Legea nr. 31/1990, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017;

f) În analiza efectuată, ASF nu a ținut cont de situația de fapt existentă și de dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecată. Exercitarea abuzivă de către ASF a atribuțiilor instituite prin lege. Incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

g) Din cuprinsul Deciziei A.S.F. nr. 1301/03.11.2020 nu se poate stabili dacă aceasta a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012 cu privire la cerințele minime de cvorum si majoritate. în cazul încălcării acestor prevederi actul este lovit de nulitate.

h) Art. 4 din Decizia nr. 1301/03.11.2020 referitor la pretinsul caracter executoriu al deciziei de sancționare pe temeiul dispozițiilor art. 28 din O.U.G. nr. 93/2012 coroborat cu art. 17 alin. (4) din O.U.G. nr. 25/2002 privind Statutul CNVM» este nul absolut. Prin încheierea din 06.04.2021 pronunțată în cauza nr. x/2020. Curtea de Apel București a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale. Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 din O.U.G. nr. 93/2012 cu trimitere la art. 17 alin. (4) din O.U.G. nr. 25/2002.

i) Nelegalitatea cererii de convocare a adunării generale. Punctul 6 de pe ordinea de zi este contrar Hotărârii AGEA din data de 09.05.2019, precum și dispozițiilor Regulamentului nr. 1/2019. Necesitatea respectării dispozițiilor Regulamentului 1/2019, art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.

Printr-o critică, recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a analizat aspectele ce vizau valabilitatea și conformitatea înscrisurilor depuse de către pârâtă, înscrisuri ce au stat la baza emiterii deciziei a cărei suspendare a solicitat-o, aspect în raport de care hotărârea pronunțată nu este motivată corespunzător - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, având în vedere că intimata a depus la dosarul cauzei un înscris nesemnat, anonimizat cu privire la persoanele care l-au întocmit, a contestat valabilitatea acestuia, în primul rând pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 1.179 C. civ. și, totodată, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 133 din Legea nr. 24/2017, și anume:

- A.S.F. nu a făcut dovada că acest înscris a fost elaborat de către persoanele împuternicite din cadrul structurilor de specialitate ale A.S.F., întrucât, în primul rând nu se știe care sunt persoanele care au întocmit înscrisul acesta nefiind semnat și fiind anonimizat, în al doilea rând, nu există la dosarul cauzei niciun înscris depus de către A.S.F. din care să rezulte care sunt persoanele din cadrul structurilor de specialitate ale A.S.F. care aveau competența de a întocmi un astfel de act.

- A.S.F. nu a depus la dosarul cauzei Nota de constatare a contravenției întocmită anterior adresei nr. x/15.09.2020, notă prin care a fost reținută săvârșirea de către recurentul-reclamant a faptei prevăzute la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017, iar nu a faptei prevăzute la art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017.

Concluzionând, recurentul-reclamant apreciază că A.S.F. nu a făcut dovada faptului că Decizia a cărei suspendare o solicită a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012 si art. 133 din Legea nr. 24/2017, acesta constituind un caz temeinic justificat care impune suspendarea Deciziei.

Nu în ultimul rând, potrivit art. 127 alin. (2) din Legea nr. 24/2017, necesitatea aplicării unei sancțiuni pentru faptele prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 1-3, 7 și 8 și la alin. (2) lit. a) și d) este în mod clar corelată cu existența fie a unei pagube în patrimoniul societății, fie a unui beneficiu în patrimoniul contravenientului (Legea vorbește de "valoarea beneficiului rezultat din încălcare sau a pierderii evitate prin aceasta").Totodată, dispozițiile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017 menționează că sancțiunea se aplică și prin raportare la valoarea beneficiului obținut (lit. d) și prin raportare la pierderile suferite de terți ca urmare a încălcării (lit. e), astfel că, este evidențiată intenția legiuitorului de a arăta că necesitatea aplicării unei sancțiuni este condiționată fie de existenta unui beneficiu în patrimoniul contravenientului fie de existenta unei pierderi suferită de către terți.

Raționamentul care a determinat exprimarea votului în cadrul ședinței CA SIF Oltenia din 10.07.2020 prin care a fost împuternicită conducerea societății să convoace Adunarea generală după clarificarea litigiilor, este similar cu raționamentul ASF din adresa nr. x/26.08.2020 în care a fost adus la cunoștința SIF OLTENIA S.A. că solicitarea de avizare formulată la data de 17.06.2020 a doi membrii CA cooptați provizoriu pe locurile rămase vacante "a rămas fără obiect ca urmare a sentinței pronunțate de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/2019" având ca obiect acțiunile în anularea Hotărârii AGEA din data de 09.05.2020 precum și cu cel din Adresa VPI nr. x/28.08.2020.

Astfel, prin votul exprimat recurentul-reclamant consideră că nu a lipsit acționarii de dreptul acestora de a solicita și a obține convocarea AGA, ci, prin votul exprimat a dorit să fie respectate interesele generale ale societății și egalitatea de tratament între acționari, acesta având obligația de loialitate față de societate, în conformitate cu dispozițiile art. 1441 din Legea nr. 31/1990, administratorii exercitându-și mandatul cu loialitate, în interesul societății.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a analizat aspectele invocate ce vizau mențiunile cuprinse la art. 4 din Decizia nr. 1301/03.11.2020 referitoare la pretinsul caracter executoriu al deciziei de sancționare, aspect în raport de care hotărârea pronunțată nu este motivată corespunzător - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este cunoscut că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, precum și faptul că actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

În consecință, suspendarea actului administrativ, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu (executio ex officio).

Potrivit dispozițiilor art. 4, teza a doua, din Decizia nr. 1301/03.11.2020 a A.S.F. "(...) Contestația nu suspendă executarea sancțiunii", însă, din cercetarea Deciziei ASF nr. 1301/03.11.2020 nu reiese niciun temei de drept pe care să fie întemeiată această dispoziție.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material deoarece, în cauză sunt îndeplinite condițiile suspendării actului administrativ contestat.

În primul rând, contrar celor reținute de către instanța de fond, recurentul-reclamant susține că a dat curs solicitării celor doi acționari, votul exprimat în cadrul ședinței Consiliului de Administrație fiind în sensul convocării și împuternicirii conducerii superioare în vederea fixării datei desfășurării adunării, astfel cum reiese din cuprinsul Procesului-verbal al ședinței Consiliului de Administrație.

În al doilea rând, arată că nu a avut posibilitatea reală de a formula obiecțiuni cu privire la fapta reținută în Decizia de sancționare, dat fiind faptul că aceasta era diferită față de cea menționată în Adresa ASF nr. x/15.09.2020.

În al treilea rând, astfel cum s-a arătat prin cererea introductivă, Decizia atacată nu poartă mențiunea obligatorie referitoare la obiecțiunile formulate de recurentul-reclamant. Acest lucru nu suprinde, având în vedere faptul că ASF nu i-a oferit realmente oportunitatea de a se apăra eficient în raport cu acuzațiunile formulate împotriva sa, cel puțin nu în raport cu substanța lor juridică și, faptul că nu a avut posibilitatea de a formula obiecțiuni cu privire la o altă faptă decât cea reținută în decizia de sancționare nu este în măsură să determine legalitatea actului sancționator.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, la data la care a avut loc ședința C.A. respectiv 10.07.2020, Tribunalul Dolj se pronunțase în dosarul nr. x/2020, prin sentința civilă nr. 67/10.06.2020 respingând cererile având ca obiect anularea Hotărârilor adoptate în cadrul AGEA din 09.05.2019. hotărâri ce vizau reducerea numărului membrilor CA de la 7 la 5 și modificarea Actului Constitutiv.

În aceste condiții, și ținând cont de faptul că solicitarea celor doi acționari viza alegerea a 6 membrii iar nu a 5 membrii, solicitarea celor doi acționari nu era conformă cu Hotărârile adoptate în cadrul AGEA din 09.05.2019, a căror valabilitate a fost constatată de către instanța de judecată în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 Așa cum reiese din cuprinsul procesului-verbal al ședinței CA SIF Oltenia S.A. din 10.07.2020, conducerea superioară era împuternicită să emită convocatorul în funcție de hotărârile ce urmau a se pronunța în data de 13 iulie și 14 iulie în dosarele nr. x/2020 și y/2019, iar emiterea convocatorului a fost amânată pentru 4 zile.

Având în vedere toate aceste aspecte, și ținând cont de aspectele învederate în fața instanței de fond, pe care înțelege să le mențină, recurentul-reclamant apreciază că a făcut dovada existenței cazului bine justificat.

Cu privire la întrunirea condițiilor referitoare la existența unei pagube iminente, recurentul-reclamant arată că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă înseamnă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Iminența pagubei ce urmează a se produce în patrimoniul recurentului-reclamant este, în opinia sa, dincolo de orice dubiu având în vedere că suma stabilită de către ASF cu titlu de amendă contravențională este deosebit de mare - 130.000 RON-, aceasta fiind comparabilă, sub aspectul severității, cu o amendă penală aplicată către maximul special, ceea ce contrazice gravitatea concretă a faptei, care, chiar și în cazul în care s-ar accepta încadrarea faptei în categoria contravențiilor, este excesivă, mai ales în contextul nedovedirii vreunui prejudiciu.

Este lipsit de relevanță faptul că recurentul-reclamant nu a făcut dovada situației financiare în ansamblu, fiind în mod evident, că veniturile obținute nu îi dau posibilitatea obiectivă de a achita suma de 130.000 RON în termen de 15 zile de la emiterea Deciziei de sancționare, existând riscul scoaterii la licitație a bunurilor acestuia și fiind de notorietate împrejurarea că vânzarea bunurilor debitorului prin licitație în cursul executării silite se face la o valoare inferioară celei de piață, astfel că o eventuală întoarcere a executării silite nu ar repara integral prejudiciul care i s-ar cauza prin executare. În acest sens a statuat și Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 953/R/22.10.2010.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 02 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de sancționare nr. 1301 din data de 03.11.2020, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 (existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat).

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În primul rând se constată că prin motivele de recurs formulate, recurentul-reclamant a reluat în mod amplu expunerea situației de fapt prezentată în fața primei instanțe și insistă asupra acelorași aspecte.

Astfel, prin primul motiv de recurs se arată că hotărârea primei instanțe nu este motivată corespunzător - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că s-au analizat aspectele ce vizau valabilitatea și conformitatea înscrisurilor depuse de către pârâtă, înscrisuri ce au stat la baza emiterii deciziei a cărei suspendare a solicitat-o, precum și că nu s-au nu analizat criticile ce vizau mențiunile cuprinse la art. 4 din Decizia nr. 1301/03.11.2020 referitoare la pretinsul caracter executoriu al deciziei de sancționare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni de piață, cu modificările și completările ulterioare și art. 14 din Legea nr. 554/2004 este corectă.

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni de piață, cu modificările și completările ulterioare, Consiliul de administrație, respectiv directoratul, sunt obligați să convoace adunarea generală la cererea acționarilor precizați la art. 119 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în situația în care cererea cuprinde dispoziții ce intră în atribuția adunării, astfel încât adunarea să fie ținută, la prima sau la a doua convocare, în termen de 60 de zile de la data cererii.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că, din documentele și informațiile furnizate de societate la solicitarea A.S.F., a reieșit faptul că dl. A. a votat la punctul 5 al ordinii de zi a ședinței Consiliului de administrație din data de 10.07.2020, respectiv aprobarea/respingerea convocării AGOA S.I.F. Oltenia S.A. la solicitarea acționarilor S.I.F. Banat-Crișana S.A. și S.I.F. Muntenia S.A. conform adresei înregistrată la S.I.F. Oltenia S.A. sub nr. x/11.06.2020, pentru convocarea AGOA solicitată de S.I.F. Banat Crișana S.A. și S.I.F. Muntenia S.A., după clarificarea litigiilor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2019, y/2019, z/2020, astfel încât ordinea de zi propusă să fie corelată cu deciziile instanțelor de judecată ce se vor pronunța în aceste dosare.

Or, din analiza prevederilor legale sus-citate, nu rezultă condiționările de tipul celor invocate de reprezentații S.I.F. OLTENIA S.A. în raport cu obligația de a convoca adunarea generală la cererea acționarilor precizați la art. 119 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care cererea cuprinde dispoziții ce intră în atribuția adunării, în acest sens fiind stabilit termenul limită ce trebuie avut în vedere, respectiv faptul că adunarea generală va fi convocată în termen de cel mult 30 de zile și se va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii.

Pe de altă parte, înregistrarea/existența pe rolul instanțelor de judecată a unor litigii cu privire la evenimente corporative distincte, anterioare solicitării formulate de acționarii S.I.F. Banat-Crișana S.A. și S.I.F. Muntenia S.A. în data de 11.06.2020, nu este de natură să înlăture obligațiile legale ale Consiliului de administrație prevăzute Ia art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 119 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare.

Concluzionând, Înalta Curte constată că existența unor aspecte litigioase privind relația acționar-societate, așa cum invocă recurentul-reclamant, nu sunt de natură a afecta dreptul acționarilor de a solicita și obține convocarea AGOA, iar aceste aspecte au fost reliefate în mod corect de prima instanță, hotărârea pronunțată fiind temeinic motivată.

Cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte amintește că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Din această perspectivă, nu poate fi primită critica recurentului-reclamant conform căreia atât timp cât nu se indică un temei de drept în virtutea căruia decizia de sancționare nu poate fi considerată ca executorie.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Însă, îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamantul a invocat în esență drept motive ce ar reprezenta în înțelesul său un caz bine justificat, aceleași argumente invocate și în fața instanței de fond, care nu sunt de natură a reforma sentința recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reține un dubiu serios cu privire la legalitatea acestuia.

Astfel, recurentul-reclamant a invocat în susținerea îndeplinirii condiției cazului bine justificat, aspecte care impun analiza pe fond a legalității actului administrativ atacat, iar aceste critici au fost analizate și de instanța de fond.

În susținerea cazului bine justificat, recurentul-reclamant formulează critici referitoare la următoarele aspecte:

- nu au fost respectate prevederile art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 coroborate cu prevederile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017 respectiv: dreptul reclamantului de a formula obiecțiuni, ignorarea argumentelor invocate de reclamant și a obiecțiunilor formulate, sancționarea reclamantului pentru o altă faptă decât cea cu privire la care s-a formulat comunicarea din 15.09.2020;

- decizia nu cuprinde mențiunea obligatorie referitoare la obiecțiunile formulate de reclamant;

- nu există o încălcare a dispozițiilor legale;

- votul reclamantului în cadrul Consiliului de administrație a fost similar cu raționamentul A.S.F. exprimat în legătură cu avizarea a doi membri ai consiliului de administrație;

- din cuprinsul deciziei contestate nu se poate stabili dacă acesta a fost adoptată cu respectarea art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012 cu privire la cerințele minime de cvorum și majoritate, respectiv dacă la ședință a participat și votat președintele A.S.F. și vicepreședintele A.S.F.;

- nu sunt întrunite elementele constitutive subiective ale faptei contravenționale reținute în sarcina reclamantului;

- solicitarea acționarilor S1F BANAT Crișana și SIF Muntenia reprezintă o exercitare abuzivă a drepturilor acestora, contrară dispozițiilor art. 14, 15 C. civ. și art. 1361 din Legea nr. 31/1990.

Or, așa cum s-a reținut anterior, raționamentul juridic al recurentului-reclamant solicită instanței de judecată o analiză aprofundată a legalității actului administrativ atacat, în timp ce pentru a se constata îndeplinirea condiției cazului bine justificat este necesar ca instanța să-și limiteze verificarea actului doar la acele împrejurări vădite de fapt și de drept care au posibilitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

O altă critică adusă hotărârii recurate se referă la faptul că hotărârea instanței de fond nu a analizat motivul de nulitate privind emiterea Deciziei A.S.F. nr. 1301/03.11.2020, cu nerespectarea art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 coroborat cu art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017, publicarea deciziei fără menționarea obiecțiunilor conferind actului administrativ un caracter abuziv care intră, în opinia recurentului-reclamant, sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la această critică, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că argumentele prezentate pot fi analizate doar în cadrul cererii ce vizează fondul cauzei, respectiv al cererii de anulare a actului administrativ și, prin urmare, nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, instanța de fond reținând corect că aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt și de drept care se constituie în indicii de nelegalitate și care rezultă dintr-o simplă analiză la prima vedere, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

Într-adevăr, "cazul bine justificat" este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar "paguba iminentă", o altă condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind "prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării autorității publice sau a unui serviciu public".

Însă, în speța de față, Înalta Curte constată că sancționarea recurentului-reclamant s-a dispus pentru nerespectarea prevederilor art. 92 alin. (23) din Legea 24/2017, respectiv faptul că nu a dat curs solicitării de convocare a AGOA transmisă de SIF Banat Crișana și SIF Muntenia S.A. și în calitate de președinte al consiliului de administrație al SIF Oltenia S.A. nu a convocat adunarea generală în termen de 60 de zile de la data cererii formulate de acționarii SIF Banat Crișana și SIF Muntenia S.A., iar analiza elementelor constitutive ale contravenției reținute în sarcina sa, lipsa de vinovăție, relevanța litigiilor desfășurate în dosarele nr. x/2019, y/2019, z/2020, reaua-credință a acționarilor SIF Banat Crișana S.A. și SIF Muntenia S.A., nelegalitatea cererii lor de convocare a AGOA SIF Oltenia S.A., nu sunt de natură să creeze o aparență de vădită nelegalitate a actului administrativ, ci urmăresc analiza fondului legalității și temeiniciei actului atacat și atrag o prejudecare a fondului cauzei.

Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că, argumentele prezentate în acest sens trebuie analizate fiecare în parte, pe fond, în urma administrării întregului probatoriu, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al fiecărei părți, pentru a se putea stabili existența și relevanța lor asupra legalității și temeiniciei actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată în cauză.

În ceea ce privește critica referitoare la existența unei pagube iminente prin scoaterea bunurilor proprii la licitație publică, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu critică concluzia primei instanțe conform căreia o eventuală executare silită a obligației de plată s-ar putea realiza exclusiv asupra unei părți din venituri (1/3), context în care nu se poate concluziona că executarea obligației de plată a amenzii înainte de soluționarea acțiunii în anulare ar fi de natură a-i afecta în mod ireparabil situația financiară și l-ar expune unor prejudicii imposibil sau greu de recuperat.

Concluzionând, Înalta Curte având în vedere că cele două cerințe - cazul bine justificat și paguba iminentă - se condiționează reciproc, chiar dacă executarea actului administrativ ar produce o diminuare a patrimoniului recurentului-reclamant, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu și în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 261 din 4 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2022.