ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5718/2021

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 03.05.2018, reclamanta Universitatea din Oradea a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, solicitând instanței să anuleze, în parte, H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv pct. 27 (privind art. 296

1

alin. (5) din Codul fiscal din 2003) și pct. 28 (privind art. 296

18

alin. (5)

1

din Codul fiscal din 2003).

1.2. Cererea de intervenție formulată în cauză

Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, admisă în principiul prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din data de 17.09.2018.

1.3. Sentința instanței de fond

Prin sentința nr. 173/CA/2018-PI din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Universitatea din Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și intervenientul accesoriu Ministerul Finanțelor Publice.

A dispus anularea pct. 27 privind art. 296

18

alin. (5) din Codul fiscal și pct. 28 privind art. 296

18

alin. (5)

1

Codul fiscal, din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

A respins cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

1.4. Cererile de recurs

Împotriva sentinței nr. 173/CA/2018-PI din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

În argumentarea primului motiv de casare, ambii recurenți au invocat faptul că, deși au formulat apărări în cauză, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă că acestea au fost analizate de instanța de fond; astfel, împrejurarea că, în prima parte a considerentelor hotărârii judecătorești, instanța de fond a redat din cuprinsul apărărilor formulate de cele două părți menționate anterior, este lipsită de relevanță, câtă vreme hotărârea nu conține motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate aceste apărări.

Mai mult, susțin recurenții, în cuprinsul hotărârii judecătorești, la paginile 10 - 11, instanța de fond a făcut o sinteză a cererii de chemare în judecată, situație ce atestă, o dată în plus, faptul că nu a existat o analiză a apărărilor formulate de către pârât și intervenient.

Susțin titularii celor două recursuri că, deși se impunea ca motivarea sentinței să răspundă în fapt și în drept la toate apărările formulate de părți și să se refere la toate probele administrate în cauză, cu care ar fi trebuit să fie în concordanță, astfel încât să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv, totuși, prima instanță a refuzat să examineze detaliat toate argumentele, care au fost întru-totul ignorate, limitându-se la o înșiruire de fapte și raționamente preluate din acțiunea introductivă, care nu sunt în măsură, în opinia celor doi recurenți, să justifice anularea prevederilor pct. 27 (privind art. 296

1

din Codul fiscal) și pct. 28 (privind art. 296

18

din Codul fiscal) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

Ca atare, analiza făcută de judecătorul fondului ar fi pur formală, lipsită de conținut, fără să cuprindă motivele de fapt și de drept pentru care susținerile autorităților pârâte au fost înlăturate, iar considerentele prezentate sunt contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că, prin elaborarea normelor contestate, voința legiuitorului a fost aceea de a asigura deplin efectul reparatoriu al hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate sume reprezentând salarii sau diferențe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, fiind dispusă inclusiv actualizarea sumelor cu indicele de inflație la data plății acestora, tocmai pentru a evita orice discriminare între persoane aflate în situații similare.

Prin aceste norme, legiuitorul ar fi prevăzut cu titlu de excepție, pentru cazul în care au fost acordate sume reprezentând salarii sau diferențe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, că urmează a se face aplicarea principiului restitutio in integrum.

Or, interpretarea dată de judecătorul fondului afectează, în opinia recurenților, în mod nejustificat, drepturile și interesele salariaților (care nici măcar nu au fost părți în acest litigiu) de a obține o reparație integrală și justă a prejudiciului cauzat de măsurile angajatorilor, constatate ca fiind nelegale prin hotărâri judecătorești executorii, favorizând conduitele sancționate ca fiind abuzive.

Se susține că o asemenea interpretare este contrară și principiului neretroactivității legii, întrucât ar permite aplicarea unor reguli noi unor situații juridice trecute, consumate, în privința cărora s-au pronunțat definitiv instanțele specializate în litigii de dreptul muncii, ceea ce constituie, deopotrivă, o încălcare a autorității de lucru judecat.

Astfel, sintagma "se calculează și se rețin la data efectuării plății", folosită de legiuitor în cuprinsul textului art. 296

18

alin. (5)

1

din lege, se referă la momentul în care, pentru executarea măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească la cererea salariatului prejudiciat, se întocmesc declarațiile rectificative pentru contribuțiile sociale corespunzătoare fiecărei luni, potrivit legislației specifice în vigoare în perioada la care se referă aceste declarații, aspect ignorat de instanța de fond în speță; însă, prin interpretarea dată de prima instanță, se creează un avantaj financiar nejustificat angajatorilor căzuți în pretenții și sunt golite de conținut măsurile dispuse de instanțele specializate în litigii de dreptul muncii, fiind generate situații discriminatorii, cu vătămarea drepturilor și intereselor salariaților în cauză.

1.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Universitatea din Oradea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

1.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se reține că, prin acțiunea introductivă, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, solicitând instanței anularea în parte a H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv pct. 27 (privind art. 296

18

alin. (5) din Codul fiscal din 2003) și pct. 28 (privind art. 296

18

alin. (5)

1

din Codul fiscal din 2003).

Prin sentința ce face obiectul prezentelor recursuri, curtea de apel a admis acțiunea și a dispus anularea pct. 27 privind art. 296

18

alin. (5) din Codul fiscal și pct. 28 privind art. 296

18

alin. (5)

1

Codul fiscal, din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, respingând cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat de către ambii recurenți, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor din această perspectivă, pentru considerentele următoare:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie sa cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro si contra care au format, în fapt si în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile si apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator si legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate si temeinicie.

În practica instanței supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.), dar și în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil - ediția a 5-a revizuită și adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural; dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Din considerentele sentinței analizate nu rezultă acest examen efectiv al argumentelor și probelor administrate, iar hotărârea, în întregul ei, nu corespunde exigențelor anterior descrise. Aceasta deoarece, așa cum au susținut recurenții, pe drept cuvânt, judecătorul fondului s-a limitat la a menționa, în conținutul unei singure fraze, faptul că "dispozițiile art. 296

18

alin. (5) și cele ale art. 296

18

alin. (5)

1

din Codul fiscal din 2003 prevăd expres că contribuțiile sociale se calculează și se rețin la data efectuării plății și se virează până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite aceste sume, în timp ce normele metodologice stabilesc, contrar prevederilor legale în aplicarea cărora au fost adoptate, că ca sumele respective se defalcă pe lunile la care se referă și se utilizează cotele de contribuții de asigurări sociale care erau în vigoare în acea perioadă".

În rest, partea din sentința analizată pe care curtea de apel ar fi trebuit să o afecteze redării considerentelor pe care și-a sprijinit soluția, respectiv explicitării argumentelor avute în vedere și care i-au format convingerea, este afectată, în cea mai mare parte a ei, redării într-o bună măsură a conținutului cererii de chemare în judecată și a unor dispoziții legale, fără ca argumentele celor doi, pârât și intervenient, să fie analizate în vreun fel.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale si procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută si pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară si nu permite exercitarea controlului judiciar.

Pentru considerentele arătate, întrucât instanța de fond nu a realizat o reală cercetare a fondului cauzei, hotărârea fiind nemotivată sub toate aspectele evidențiate, Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în rejudecare urmând a se analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și de recurentul-intervenient Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice) împotriva sentinței nr. 173/CA/2018-PI din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.