ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5692/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 02.11.2015 reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a Romaniei a solicitat anularea măsurii I.8. din Decizia CCR nr. 8/V/10.07.2015, denumita in continuare Decizie, precum si a punctului 1 din încheierea nr. 95/02.10.2015 emisa de către Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul CCR; anularea in parte a masurilor II.14., II.18 si II.19 din Decizie, respectiv a dispozițiilor referitoare la aplicarea prevederilor art. 73

1

din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, cu modificările si completările ulterioare, precum si a punctului 2 din încheiere; anularea măsurii II.15 din Decizie precum si a punctului 3 din încheiere; anularea in parte a măsurii II.16. din Decizie, respectiv pentru cazurile prezentate la pct. IV.3 din Procesul-verbal de constatare încheiat cu ocazia misiunii de audit, înregistrat la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă sub nr. 2171/C.B./11.06.2015, denumit in continuare Procesul-verbal de constatare si cazurile similare acestora precum si a dispozițiilor referitoare la aplicarea prevederilor art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, cu modificările si completările ulterioare, precum si a punctului 4 din încheiere; anularea in parte a măsurii II.17. din Decizie, respectiv a dispozițiilor privind recuperarea, in condițiile legii, a debitelor prescrise pentru care dreptul entității de a solicita recuperarea sumelor de la debitori nu mai poate fi exercitat si stabilirea persoanelor răspunzătoare de nerecuperarea sumelor datorate de terți, in termenul legal de prescripție precum si a punctului 5 din încheiere; anularea măsurii II.20. din Decizie precum si a punctului 6 din încheiere.

Prin sentința civilă nr. 1429 din 12 aprilie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Arată recurenta că instanța de fond a făcut abstracție de faptul că, evidența pe plătitori persoane fizice și persoane juridice se organizează, în conformitate cu prevederile legale invocate pe larg în cererea de chemare în judecată, de Ministerul Finanțelor Publice, prin unitățile fiscale teritoriale, instituții cărora le sunt incidente, pe cale de consecință, prevederile pct. 3.1.7 din Normele metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1917/2005, cu modificările și completările ulterioare, reținute a fi nerespectate de către ANOFM.

Nu în ultimul rând, instanța de fond a omis faptul că identificarea mijloacelor și a căilor de atragere la bugetul asigurărilor pentru șomaj a creanțelor rămase de încasat din anii precedenți precum și stabilirea persoanelor responsabile de prescrierea creanțelor fiscale avute în vedere aparțin, potrivit respectivelor prevederi legale, competenței organelor fiscale, respectiv, în speță, Agenției Naționale de Administrare Fiscală și unităților sale teritoriale, care au, începând cu data de 1 ianuarie 2004, în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, cu modificările și completările ulterioare, calitatea de creditori bugetari cu privire la creanțele fiscale reprezentând contribuțiile datorate la bugetul asigurărilor pentru șomaj.

Neluând în considerare aceste aspecte esențiale pentru soluționarea cauzei deduse judecății, instanța de fond, a efectuat o aplicare greșită a prevederilor legale incidente în ceea ce privește organizarea și funcționarea ANOFM precum și a celor care reglementează formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii 1.8. din Decizia și a punctului 1 din încheiere.

Astfel cum a reținut în mod eronat instanța de fond "nu se poate susține că prejudiciul nu a fost stabilit de organul de control competent câtă vreme aceste verificări urmau a fi efectuate la dispoziția expresă a Curții de Conturi, reclamanta acționând în virtutea abilitării conferite prin decizia Curții de Conturi".

Or, potrivit măsurilor dispuse prin Decizie, ANOFM, în calitate de entitate auditată, trebuie să procedeze la efectuarea de verificări în vederea identificării de "cazuri similare" cu cele prezentate în Procesul-verbal de constatare întocmit de pârâta CCR în virtutea atribuțiilor sale legale cu privire la controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public precum și la "stabilirea întinderii", respectiv a cuantumului sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice.

Așadar, întrucât stabilirea efectivă a prejudiciului nu se realizează de către organele de control prevăzute de art. 731 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, ci de către entitatea auditată, recuperarea sumelor avute în vedere la măsurile II.14., II.18 si II.19 din Decizie nu se impune a se efectua cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare.

Astfel, instanța de fond, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurilor II.14., II.18 si II.19 din Decizie și a punctului 1 din încheiere.

Astfel cum a reținut în mod eronat instanța de fond "este evident că recomandarea se impune a fi emisă, constituind finalitatea etapei de informare".

Or, astfel cum a arătat pe larg în cererea dedusă judecății, recomandarea prevăzută de art. 1 din Procedurile privind accesul la măsurile pentru stimularea ocupării forței de muncă, modalitățile de finanțare și instrucțiunile de implementare a acestora, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 377/2002, cu modificările și completările ulterioare, se eliberează de către consilier numai în situațiile în care, în urma desfășurării informării și consilierii profesionale se stabilește oportunitatea participării persoanei consiliate la cursuri de formare profesională sau la măsura de consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente ori pentru inițierea unei afaceri.

În alte situații decât cele menționate, la încheierea perioadei de informare și consiliere profesională, nu este necesară recomandarea prevăzută de articolul invocat iar persoana consiliată poate beneficia de celelalte măsuri de stimulare a ocupării forței de muncă vizând creșterea șanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, printre care și medierea muncii, respectiv, potrivit art. 59 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, activitatea prin care se realizează punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele în căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu.

În ce privește reținerile instanței de fond potrivit cărora "Curtea apreciază că în mod corect s-a reținut că nu s-a realizat nici procentul prevăzut de 30%", acestea sunt eronate întrucât, astfel cum s-a arătat pe larg în cererea dedusă judecății, din numărul total de persoane beneficiare, respectiv 2.656 de persoane, 335 de persoane au fost încadrate în muncă, 2.231 persoane au fost îndrumate către medierea muncii (orientate spre angajare) iar pentru 90 persoane au fost emise recomandări pentru participarea la cursuri de calificare (formare profesională), astfel că procentul de 30% din persoanele consiliate care să fie orientate spre celelalte măsuri de stimulare a ocupării forței de muncă vizând creșterea șanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, stipulat prin Contractul nr. x/01.07.2014, încheiat de către Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Cluj (AJOFM Cluj) cu furnizorul S.C. Psihoselect S.R.L. a fost atins.

Referitor la reținerile instanței potrivit cărora "concluziile reclamantei referitoare la faptul că în speță nu există prejudiciu în sarcina ANOFM..." sunt eronate, în condițiile în care ANOFM nu a avut calitatea de parte în Contractul nr. x/01.07.2014, contract în care AJOFM Cluj, unitate cu personalitate juridică din subordinea ANOFM, al cărui director are calitatea de ordonator de credite, a avut calitatea de beneficiar.

Nu în ultimul rând, în ce privește aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, a solicitat a se avea în vedere argumentele prezentate la pct. 2 din prezentul recurs.

În concluzie, instanța de fond, cu aplicarea greșita a prevederilor legale incidente în ceea ce privește organizarea și funcționarea ANOFM precum și a celor care reglementează masurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii II. 15. din Decizie precum și a punctului 3 din încheiere.

Astfel cum a reținut instanța de fond "aspectele invocate de către reclamantă nu au fost reținute de către pârâtă distinct unele de celelalte ci într-un ansamblu mai larg de elemente de fapt care coroborate și privite împreună vădesc intenția angajatorilor de a eluda condițiile impuse de dispozițiile legale. Chiar dacă aparent fiecare condiție în parte pare a fi îndeplinită, aceasta este doar de ordin formal deoarece în final, se ajunge la încălcarea însăși a rațiunii reglementării".

De asemenea, instanța de fond a reținut că "fiecare dintre aceste aspecte nu sunt relevante ut singuli ci doar în măsura în care sunt privite împreună și sunt raportate la rezultatul final care constă în aceea că în acest context, de subvenția acordată de lege a beneficiat nu doar angajatorul inițial ci și un alt angajator".

Pe baza reținerilor menționate, instanța de fond a concluzionat, că "existența unor astfel de legături între societăți de genul celor arătate anterior sunt determinante pentru înlăturarea argumentației reclamantei".

Or, instanța de fond a făcut abstracție de faptul ca dispozițiile Legii nr. 76/2002, cu modificările și completările ulterioare, incidente în speță, nu reglementează în ce privește angajatorii, decât interdicția prevăzută de art. 85 alin. (6), potrivit căreia nu beneficiază de facilitățile prevăzute la alin. (1), (2) si (5) ale acestui articol angajatorii care în ultimii 2 ani au fost în raporturi de muncă sau de serviciu cu persoanele angajate din categoriile prevăzute la aceste alineate.

Astfel, respingerea cererii privind acordarea sumelor prevăzute de articolele menționate formulată de un angajator deținând statutul juridic de societate comercială, pe motiv că asociatul sau unul dintre asociați are calitatea de asociat într-o societate comerciala este lipsită de temei legal.

Pe de altă parte, instanța de fond nu a luat în considerare că demisia persoanelor încadrate din rândul celor prevăzute de art. 85 alin. (1), (2) si (5) din Legea nr. 76/2002, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi imputată angajatorilor respectivelor persoane, întrucât demisia, astfel cum s-a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată, constituie un act unilateral de voință al salariatului.

În consecință, respectivilor angajatori nu le sunt incidente prevederile art. 85 alin. (4) din legea invocată, referitoare la obligația de restituire a sumelor încasate pentru fiecare persoană pentru care a încetat raportul de muncă sau de serviciu anterior termenului de 18 luni, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu.

În acest context, ducerea la îndeplinire a măsurii 11.16, menținută conform punctului 4 din încheiere, creează premisele efectuării de către ANOFM, prin agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene precum și a municipiului București, ce dețin atribuții privind acordarea măsurilor de stimulare a ocupării forței de muncă avute în vedere la această măsură, a unor demersuri nelegale și neîntemeiate.

Nu în ultimul rând, în ce privește aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, s-a solicitat să se rețină argumentele prezentate la pct. 2 din prezentul recurs.

Față de considerentele prezentate, instanța de fond, cu nesocotirea și aplicarea greșită a prevederilor legale care reglementează măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii II.16. din Decizie precum și a punctului 4 din încheiere.

În ce privește reținerile instanței de fond referitoare la neînscrierea agențiilor pentru ocuparea forței de muncă avute în vedere de intimata-pârâtă la masa credală, potrivit cărora "pentru urmărirea debitorilor este obligatorie studierea de către agențiile teritoriale din subordinea ANOFM a buletinului procedurilor de insolvență, chiar dacă aceasta nu a fost notificată de lichidator sau de către administratorul judiciar", acestea sunt eronate întrucât potrivit art. 99 alin. (1) și art. 100 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, în urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor, de îndată și, în orice caz, cu cel puțin 10 zile înainte de împlinirea termenului-limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor.

Referitor la aspectele privind termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a debitelor avute în vedere de intimata-pârâtă, invocate de ANOFM în cererea dedusă judecății, care este de 5 ani și nu de 3 ani, astfel cum s-a considerat de către intimata-pârâtă, sunt esențiale pentru stabilirea situației de fapt și de drept care a condus la dispunerea măsurii II.17. din Decizie și se impuneau a fi avute în vedere de către instanța de fond.

Față de considerentele prezentate, instanța de fond, cu nesocotirea și aplicarea greșită a prevederilor legale care reglementează recuperarea debitelor constituite la bugetul asigurărilor pentru șomaj și a dispozițiilor privind procedurile de prevenire o insolvenței și de insolvență a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM având ca obiect anularea măsurii II.17. din Decizie precum si a punctului 5 din încheiere.

Rugăm onorata instanță de control judiciar să rețină că cheltuielile de judecată constituie drepturi accesorii drepturilor care formează obiectul cererilor deduse judecății, reglementate de C. proc. civ., care se pot acorda inerent persoanelor participante în proces.

Astfel cum s-a argumentat pe larg în cererea dedusă judecății, nu se poate reține că plata cheltuilelilor de judecată avute în vedere de către intimata-pârâtă în Decizie, a fost efectuată nelegal si în mod nejustificat, întrucât ANOFM, în considerarea statutului de instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, are obligația, de a duce la îndeplinire, în conformitate cu dispozițiile actelor normative care reglementează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice prevăzute în titluri executorii, obligațiile dispuse în sarcina sa de către instanțele judecătorești, prin hotărârile judecătorești executorii, obligații care cuprind și cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte, având în vedere prevederile legale invocate de ANOFM pe larg în cererea de chemare în judecată și ținând seama că în situațiile avute în vedere de intimata-pârâtă nu s-a constatat de către instanțele de judecată nerespectarea de către personalul ANOFM a prevederilor legale și a procedurilor administrative aplicabile instituției, astfel după cum s-a demonstrat, este evident că nu se poate pune problema angajării răspunderii juridice a respectivului personal, cheltuielile de judecată la plata cărora instituția a fost obligată în litigiile avute în vedere de către intimata-pârâtă încadrându-se în riscul normal al serviciului iar acordarea acestora, o prerogativă a puterii judecătorești.

Nu în ultimul rând, în ce privește aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, s-a solicitat a se avea în vedere argumentele prezentate la pct. 2 din prezentul recurs.

Față de considerentele prezentate, instanța de fond, cu nesocotirea și aplicarea greșită a prevederilor legale invocate la capatul de cerere având ca obiect anularea măsurii II.20. din Decizie precum și a punctului 6 din încheiere, a respins în mod nelegal solicitarea ANOFM.

Pentru toate considerentele arătate, a solicitat instanței de control judiciar admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1429/12.04.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și, în rejudecare, admiterea acțiunii promovată de ANOFM astfel cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia contestata nr. 08/10.07.2015 a Curții de Conturi a României Departamentul V-Direcția 1 s-au dispus in sarcina reclamantei Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) mai multe masuri pentru înlăturarea neregulilor constatate.

Astfel la pct. I.8. din decizia atacata s-a dispus "Identificarea și clarificarea situației veniturilor care provin din creanțe neîncasate aferente anilor precedenți, stabilirea vechimii acestor creanțe prin încadrarea în termenul legal de prescripție pentru creanțe fiscale, având în vedere inclusiv încheierea unui protocol de colaborare între ANOFM și ANAF în acest sens.

Organizarea evidenței analitice a creanțelor de încasat pe plătitori persoane juridice și fizice și structurarea acestora pe vechimi, conform cu normele legale în vigoare, pentru a identifica contribuabilii cu restanțe la bugetul asigurărilor pentru șomaj și a asigura încasarea de la aceștia a sumelor restante.

Identificarea împreună cu unitățile teritoriale ale ANAF a mijloacelor și căilor de atragere la bugetul asigurărilor pentru șomaj a creanțelor rămase de încasat din anii precedenți, având în vedere că unele dintre acestea erau deja prescrise la finele anului 2014 inclusiv stabilirea persoanelor responsabile de prescrierea acestor creanțe fiscale".

În cadrul acțiunii desfășurate la ANOFM, echipa de audit a constatat nerealizarea unor venituri la bugetul asigurărilor pentru șomaj, ca urmare a neîncasării unor drepturi de creanță din anii precedenți.

Astfel, la data de 31.12.2014, drepturile constatate de încasat provenind din contribuții raportate prin contul de execuție centralizat au fost în sumă de 2.049.468.259 RON și s-a consemnat faptul că, potrivit raportărilor efectuate de agențiile teritoriale, la data de 31.12.2014, între drepturile constatate de încasat raportate de ANOFM prin contul de execuție și sumele confirmate de unitățile teritoriale ale ANAF (la solicitarea agențiilor teritoriale) se menține o diferență între cele două evidențe, în sumă de 1.011.701.610 RON care provine în cea mai mare parte de la un număr de 8 agenții teritoriale, din care AMOFM București deține o pondere de 95%.

Din analiza situațiilor financiare centralizate la nivelul ANOFM, pe baza datelor transmise de agențiile teritoriale, a rezultat și faptul că aceste creanțe nu sunt evidențiate detaliat, pe structura și vechimea drepturilor constatate de încasat, analitic, pe plătitori persoane fizice și juridice, necunoscându-se situația reală a acestora, precum și dacă sumele respective se mai află sau nu în termenul legal de prescripție.

Măsura de la pct. 1.8 din decizie vizează nerealizarea unor venituri la bugetul asigurărilor pentru șomaj, ca urmare a neîncasării unor drepturi de creanță din anii precedenți.

Instanța de fond a stabilit legalitatea măsurii și a înlăturat ca neîntemeiate susținerile reclamantei făcute în sensul că nu ar avea atribuții in acest sens. A reținut instanța de fond că din dispozițiile art. 6 alin. (6) lit. k) și p) din Legea nr. 202/2006 rezultă că reclamanta are atribuții legale nu numai cu privire la administrarea încasării veniturilor bugetului asigurărilor pentru șomaj și administrarea acestui buget dar și în ceea ce privește realizarea executării silite a creanțelor aflate în administrarea sa.

Această măsură a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii referitoare la nerespectarea prevederilor legale privind urmărirea încasării veniturilor bugetului asigurărilor pentru șomaj în anul 2014, provenind din contribuții ale angajatorilor și angajaților în sumă totală de 2.049.468.259 RON, pentru care nu se cunoaște componența analitică a acestora pe plătitori și pe vechimi.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de fond a stabilit, faptul ca în calitate de ordonator principal de credite, atribuție delegată de Ministrul Muncii Solidarității Sociale și Familiei, Președintele Agenției Naționale, întocmește contul de execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat precum și situațiile financiare trimestriale și anuale (art. 20 alin. (1) din Legea iu: 202/2006, art. 22 alin. (1) lit. i) din Legea 202/2006).

Dispozițiile art. 12, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, art. 2 alin. (2) lit. a), art. 18 din Legea nr. 82/1991, Ordinul M.F.P. nr. 1917/2005, impun obligația de a organiza evidența acestor drepturi de încasat pe surse de proveniență, pentru a asigura informații cu privire la încasarea veniturilor și a permite analizarea cauzelor care au determinat neîncasarea sumelor la termen, astfel încât datele raportate prin contul de execuții prin bilanțul contabil, să reflecte realitatea patrimonială.

Referitor la măsurile de Ia pct. 11.14,11.18 și 11.19 din Decizie, se reține că recurenta nu contestă legalitatea și temeinicia măsurilor și nici nu formulează critici pe soluția de fond, decât în ceea ce privește aspecte legate de incidența art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, considerând că la recuperarea prejudiciilor nu trebuie percepute dobânzi/penalități întrucât stabilirea prejudiciilor nu se face în baza celor stabilite de un organ de control, ci de către entitatea audiată.

Aceste aspecte au fost lămurite de instanța de fond care a stabilit în mod corect că atâta vreme cât verificările urmau a fi efectuate la dispoziția expresă a Curții de Conturi, reclamanta acționând în virtutea abilitării conferite prin decizia Curtii de Conturi, nu se poate reține că prejudiciul nu a fost stabilit de organul de control competent.

Astfel, instanța de fond a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 73

1

din Legea nr. 500/2002.

Măsura de la pct. II.15 vizează verificarea de către direcțiile de specialitate de la nivelul ANOFM a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate de către furnizorii de servicii de informare și consiliere profesională, prin contractele încheiate cu agențiile județene.

Față de cele reținute de instanța de fond, cu trimitere la soluția pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2015, susținerile reclamantei în sensul că nu este necesară emiterea unei recomandări, sunt neîntemeiate. Recomandarea prevăzută în legislație nu reprezintă un simplu document, ci potrivit legii ar trebui să constituie documentul justificativ din care să rezulte că, urmare etapei de informare consiliere pentru care AJOFM Cluj a plătit servicii unui furnizor extern, șomerul a fost îndrumat în mod concret să obțină o altă calificare sau să își deschidă o afacere proprie.

Susținerile recurentei referitoare la faptul că în speță nu există prejudiciu în sarcina ANOFM întrucât "AJOFM Cluj este imitate cu personalitate juridică și nu se impune extinderea verificărilor la nivelul tuturor agențiilor teritoriale " nu pot fi reținute.

Aceasta deoarece ANOFM este ordonatorul de credite ierarhic superior, care asigură atât aprobarea bugetelor entităților din subordinea sa. cât și coordonarea, îndrumarea, monitorizarea și controlul acestor entități, astfel încât sub toate aspectele ANOFM arc prerogativele instituției superioare care raportează prin situațiile financiare centralizate toate cheltuielile efectuate de agențiile teritoriale, deci inclusiv AJOFM Cluj.

Măsura de la pct. II.I6 a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii referitoare la plata nelegală în sumă de 153.530 RON efectuată din bugetul asigurărilor pentru șomaj pentru stimularea angajatorilor care încadrează șomeri în muncă, pentru persoane care beneficiau în același timp de drepturi de pensii sau, într-o altă varianta, prin încetarea raporturilor de muncă înainte de termenul legal, și reangajarea în altă societate comercială afiliată.

Recurenta critica soluția de fond întrucât instanța nu ar fi ținut cont de prevederile Legii nr. 76/2002.

Recurenta omite scopul prevăzut de lege și anume stimularea ocupării locurilor de muncă prin acordarea acestor subvenții, deci suportarea din partea stalului a unui efort bugetar, scop ce nu a fost atins, întrucât angajatorii au menținut locurile de muncă exact pe perioada încasării subvenției, ignorând obligațiile impuse de lege, prin astfel de metode aparent legale.

Instanța de fond a avut în vedere întreaga stare de fapt și de drept și nu s-a limitat la a analiza aspectele separate, ci într-un ansamblu mai larg de clemente de fapt care coroborate și privite împreună vădesc intenția angajatorilor de a eluda condițiile impuse de dispozițiile legale:

Astfel, corect a reținut prima instanță relevanța faptului că același angajat era regăsit la o perioadă de câteva zile după demisie ca fiind angajat la o altă societate dar care avea legături cu prima, legături care constau în prezența aceluiași sau acelorași asociați la ambele societăți, singuri sau împreună cu alții, sau situația unor asociați distincți dar membri ai aceleiași familii (cum rezultă din faptul că asociații au același nume de familie și același domiciliu), sau societăți cu aceleași elemente de identificare cum ar fi sediu, numere de telefon, etc.

A mai reținut prima instanță că într-un număr de câteva cazuri de la AJOFM Neamț, controlul Curții de Conturi a relevat faptul că semnăturile persoanelor din documentele agenției teritoriale și cele de pe contractele de munca, nu coincid, ceea ce este de natură să ridice serioase îndoieli în privința autenticității lor și a împrejurării dacă persoanele respective au cunoștință la ce angajator sunt angajate în drept, existând posibilitatea ca numele lor să fie folosit în mod nelegal pentru a se primi sume de la bugetul asigurărilor pentru șomaj.

Atfel, în mod corect a reținut prima instanță că fiecare dintre aceste aspecte nu sunt relevante ut singuli ci doar în măsura in care sunt privite împreună și sunt raportate la rezultatul final care constă în aceea că în acest context de subvenția acordată de lege a beneficiat nu doar angajatorul inițial ci și un alt angajator.

Rezultă, așadar că acțiunile societăților comerciale în cauză au urmărit eludarea legii pentru a obține în cascadă subvenția respectivă iar faptul presupusei demisii a angajaților nu au fost decât un artificiu care să le permită primelor societăți o justificare formală pentru a nu restitui sumele primite cu litiu de subvenții daca nu se respectase termenul de 18 luni în care erau obligați legal să mențină raportul de muncă.

Referitor la măsura de Ia pcl. II.17 din Decizie, instanța a reținut că măsura dispusă de Curtea de Conturi a României este corectă și vizează atribuțiile de control ale reclamantei cu privire la agențiile subordonate.

Sunt nefondate criticile recurentei cu trimitere la art. 99 alin. (1) și art. 100 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, referitoare la obligațiile administratorului judiciar de a notifica toți creditorii pentru înscrierea la masa credală, iar nu obligația de a urmări buletinele procedurii de insolvență, întrucât în mod legal instanța de fond a stabilit în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătorești în Buletinul procedurilor de insolvență înlocuiește, de la data publicării acestora, citarea, convocarea și notificarea actelor de procedură efectuate individual.

În privința sumelor prescrise sau a celor pentru care nu au fost efectuate toate demersurile legale în vederea recuperării, în mod corect a reținut prima instanță că nu o exonerează de răspundere pentru neurmărirea modului în care agențiile teritoriale își urmăresc și încasează debitele din evidența acestora, unele cu o vechime cu mult peste 5 ani. De altfel, aceste debite nu s-au urmărit sistematic nici de către agențiile teritoriale și nici de ANOFM iar dovada faptului pozitiv contrar nu s-a făcut în cauză.

De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că deși au fost încasate sume în afara termenului de prescripție, ele fiind achitate de debitori de bunăvoie, acestea nu justifică nedepunerea diligențelor în vederea recuperării sumelor în interiorul termenului de prescripție.

Măsura de la pct. II.20 din Decizia contestată, a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii constând în plata nejustificată din credite bugetare, în anul 2014 reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin hotărâri rămase definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de judecată, fără să se analizeze cauzele care au determinat aceste obligații de plată și fără să se identifice eventualele persoane responsabile care au generat situațiile respective.

Recurenta apreciază că plățile au fost legal efectuate, în baza hotărârilor judecătorești, încadrându-se în riscul normal al serviciului.

Or, contrar celor susținute de recurentă, instanța de fond a lămurit natura măsurii, a obligației ce îi revine acesteia, în sensul că pârâta nu contesta că prin hotărârile judecătorești enumerate s-a dispus obligarea ANOFM la cheltuieli de judecată, însă problema în litigiu este că prin hotărârile instanțelor pronunțate a fost obligată reclamanta la cheltuieli de judecată provenind din litigii în care instanțele de judecată au constatat fie neonorarea obligațiilor ANOFM, fie nelegalitatea unor acte administrative emise de către cei împuterniciți în acest sens.

Ceea ce a constatat Curtea de Conturi este tocmai inacțiunea reclamantei în vederea stabilirii cauzelor care au generat aceste plăți și a persoanelor responsabile, iar nu faptul că a pus în executare hotărâri judecătorești.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva sentinței civile nr. 1429 din 12 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.