ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5611/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C Onlineshop S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Vămilor a solicitat următoarele: - anularea ori desființarea Informației Tarifare Obligatorii (ITO) nr. x emisă de Direcția Generală a Vămilor (în continuare, D.G.V.) la data de 23 decembrie 2016 prin care pârâta a stabilit că încadrarea tarifară vamală a aparatului denumit "sistem de navigație GPS PNI S506" este 8528 59 0090 - Aparat multifuncțional, denumit "centru multimedia pentru autovehicule" de tipul celor utilizate în autovehicule; - obligarea pârâtei să emită o nouă Informație Tarifară Obligatorie (în continuare, ITO) prin care, pentru aparatul denumit "sistem de navigație GPS PNI S506" care a constituit obiectul cererii sale depuse la data de 18 iulie 2016, să se stabilească că încadrarea tarifară vamală este 8526 91 20 - Aparate de radionavigație; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 70 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. Onlineshop S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Vămilor, astfel cum a fost modificată. A anulat decizia referitoare la informațiile tarifare obligatorii, decizie având numărul de referință x, emisă la data de 23 decembrie 2016 de pârâta Direcția Generală a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și adresa din 1 februarie 2017 care constituie răspunsul aceleiași pârâte la plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva deciziei x. A obligat pârâta Direcția Generală a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală să emită o nouă decizie referitoare la informațiile tarifare obligatorii, decizie prin care aparatul denumit "sistem de navigație GPS PNI S506" să fie clasificat la subpoziția 8526 91 20 din Nomenclatura combinată care figurează în anexa I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun, în versiunea care rezultă din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1754 al Comisiei din 6 octombrie 2015. Pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului suma de 2.550 RON reprezentând cheltuieli de judecată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală solicitând admiterea recursului și casarea sentinței civile recurate, în sensul constatării faptului că decizia privind ITO va fi revocată de la data publicării în Jurnalul Oficial a Hotărârii CJUE, neputându-se dispune anularea acesteia. În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind criticată cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 (7) (a) (ii) din Regulamentul UE nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii, potrivit cărora o decizie privind Informațiile Tarifare Obligatorii (ITO) este revocată de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Hotărârii pronunțate de CJUE, astfel că decizia privind ITO cu numărul de referință x/23.12.2016 emisă de Direcția Generală a Vămilor, greșit anulată de instanța de fond, nu poate fi decât revocată de la data publicării în JOUE a Hotărârii CJUE, când va putea fi emisă o nouă decizie privind ITO cu valabilitate de la data emiterii. Recurenta a formulat critici și cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, întrucât, în aprecierea acesteia, dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, având în vedere complexitatea redusă a cauzei, astfel încât nu se poate susține noutatea litigiului. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune în anularea Deciziei referitoare la Informațiile Tarifare Obligatorii (ITO) nr. x emisă la data de 23.12.2016 de pârâta ANAF-Direcția Generală a Vămilor, prin care s-a stabilit că încadrarea tarifară în nomenclatura vamală a aparatului denumit "sistem de navigație portabil PNI S506" este 8528 59 0090 - Aparat multifuncțional denumit "centru multimedia pentru autovehicule" de tipul celor utilizate în autovehicule, concomitent cu obligarea pârâtei să emită o nouă Informație Tarifară Obligatorie prin care să se stabilească că încadrarea tarifară vamală este 8526 91 20 - Aparate de radionavigație. În susținerea acțiunii, reclamanta a invocat, în esență, faptul că sistemul aparatului a fost produs specific pentru funcția de navigație GPS, putând fi utilizat, în mod secundar, ca o tabletă PS cu ecran de 5 inch, care operează pe sistem A., iar în alte state membre ale Uniunii Europene, pentru produse identice, încadrarea tarifară s-a făcut la subpoziția 8526 91 20 din NC, corespunzătoare receptoarelor de radionavigație. Instanța de fond a procedat la admiterea acțiunii, cu consecința anulării deciziei referitoare la Informațiile Tarifare Obligatorii contestate și obligarea pârâtei Direcția Generală a Vămilor la emiterea unei noi decizii prin care aparatul în cauză să fie clasificat la subpoziția 8526 91 20 din Nomenclatura combinată care figurează în anexa I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun, în versiunea care rezultă din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1754 al Comisiei din 6 octombrie 2015. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a valorificat jurisprudența CJUE rezultată din hotărârea pronunțată în cauza C-268/18, la data de 2 mai 2019, de Camera a zecea a Curții, având ca obiect cererea de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de chiar Curtea de Apel Bacău, ca instanță de trimitere, prin încheierea pronunțată în cauză la data de 5 aprilie 2018. Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond pentru faptul că aceasta a dispus anularea deciziei privind ITO deși hotărârea CJUE nu a fost publicată în JOUE la data pronunțării sentinței atacate, contrar prevederilor art. 34 (7) (a) (ii) din Regulamentul UE nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii (UCC). Dispozițiile legale din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii invocate de către recurentă în susținerea recursului au următorul conținut: art. 34 Gestionarea deciziilor referitoare la informațiile obligatorii, alin. (7) lit. a) - Autoritățile vamale revocă deciziile ITO în cazul în care nu mai sunt compatibile cu interpretarea oricăreia dintre nomenclaturile menționate la art. 56 alin. (2) literele (a) și (b) decurgând din oricare dintre următoarele situații: (ii) o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu efect de la data publicării dispozitivului hotărârii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Textul Regulamentului vorbește așadar depre revocarea deciziilor ITO de către autoritățile vamale și nu despre anularea acestora. Înalta Curte consideră necesar a face scurte precizări referitoare la cele două concepte. Prin revocare, numită și retractare sau retragere, se înțelege desființarea efectelor juridice ale unui act administrativ de către organul emitent sau de către cel ierarhic superior. Anularea actelor administrative este stipulată în art. 62 din Legea nr. 24/2000, precizându-se că ea reprezintă o modalitate de încetare a efectelor actelor normative în general. Revocarea actelor administrative este prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care stabilește că, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhice superioare, dacă aceasta există, revocarea totală sau parțială a acestuia. La nivelul motivelor, atât anularea cât și revocarea actelor administrative se bazează pe ilegalitatea sau inoportunitatea acestora. În privința efectelor, anularea unui act administrativ produce de regulă efecte retroactive, considerându-se că actul anulat nici nu a existat. Revocarea, ca și anularea, are drept consecință stingerea raporturilor juridice care au luat ființă pe baza actului revocat. Însă data de la care încetează efectele juridice ale actului revocat variază după cum revocarea a intervenit pentru motiv de ilegalitate sau pentru motiv de inoportunitate. Prin urmare, revocarea reprezintă operațiunea juridică prin care organul emitent al unui act administrativ, cum este și cel contestat în cauză, desființează acel act, reprezentând un caz particular al nulității, dar, în acelașți timp, și un principiu fundamental al regimului juridic al actelor administrative, ce rezultă din art. 21 și art. 52 din Constituția României, cât și din dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Însă, se impune a fi observat faptul că soluția instanței de fond a fost pronunțată în considerarea și aplicarea prevederilor art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 care dispun că, soluționând cererea persoanei vătămate într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, instanța de contencios administrativ competentă, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. Ca atare, instanța nu putea și nici nu a dispus revocarea actului administrativ contestat, respectiv decizia ITO 2016/002557, operațiune care constituie monopolul exclusiv al emitentului acestuia sau al autorității ierarhice superioare, ci, așa cum rezultă din conținutul hotărârii pronunțate, urmare a cererii de chemare în judecată, constatând nelegalitatea acestuia, a dispus anularea actului și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de clasificare a aparatului, potrivit celor stabilite prin hotărârea CJUE anterior evocată. În consecință, dispozițiile art. 34 (7) (a) (ii) din Regulamentul UE nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii nu prezintă niciun fel de relevanță din perspectiva anulării Deciziei referitoare la Informațiile Tarifare Obligatorii (ITO) nr. x emisă la data de 23.12.2016 de pârâta ANAF-Direcția Generală a Vămilor. În ceea ce privește criticile privind greșita obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte precizează că recurenta-pârâtă are în mod indiscutabil calitatea de parte în prezentul litigiu, astfel că admiterea acțiunii îndreptată împotriva acesteia este dovada necesară și suficientă a culpei procesuale, ce a justificat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere criticile recurentei nu pot fi primite în condițiile în care aceasta s-a opus pretențiilor formulate de reclamantă, nu a înțeles să soluționeze acest conflict în cadrul recursului grațios, anterior promovării demersului judiciar, determinând reclamanta să angajeze cheltuieli suplimentare constând în plata taxei judiciare de timbru, precum și onorariul plătit avocatului ales să o reprezinte, al cărui cuantum, în sumă de 2.500 de RON, nu depășește condiția rezonabilității, prin raportare la munca îndeplinită de acesta și la complexitatea cauzei. Cheltuielile de judecată sunt justificate de culpa procesuală și nu de buna sau reaua credință în raportul de drept material. Prin admiterea acțiunii, pârâtele în calitate de organe fiscale competente se află în culpă procesuală, fapt care justifică obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sentința pronunțată de instanța de fond se află la adăpost de criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.