ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5523/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 februarie 2019 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat, în temeiul art. 1 și urm., art. 2 alin. (2), art. 8 alin. (1), art. 19, art. 11 și urm. din Legea nr. 554/2004, în calitate de participant la Concursul de schimbare a sediilor birourilor notariale organizat de Institutul Notarial Român în data de 24 septembrie 2018, plângere împotriva refuzului de a i se arăta lucrarea și borderourile de notare a sa.

Astfel, în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și Ministerul Justiției, reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâtei Uniunea Națională a Notarilor Publici din România de a-i permite să revadă lucrarea sa de 16 pagini, precum și borderoul de notare a lucrării sale de către cei trei membri ai Comisiei de examinare.

Prin sentința civilă nr. 158 din 20 mai 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Uniunea Notarilor Publici din România și Ministerul Justiției, a respins acțiunea în justiție formulată de reclamantul A., având ca obiect obligarea pârâtei Uniunea Națională a Notarilor Publici din România de a-i permite să revadă lucrarea sa de 16 pagini, precum și borderoul de notare a lucrării sale de către cei trei membri ai Comisiei de examinare, cerere formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 158 din 20 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Recurentul-reclamant apreciază că se impunea o analiză detaliată a dispozițiilor art. 20 alin. (1), (8) și (11), ale art. 57 alin. (1) lit. a) și ale art. 61 alin. (6) din Legea nr. 36/1995, precum și ale art. 52 alin. (1), (3) și (7) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, pentru a se stabili dacă are sau nu conținut expresia folosită de legiuitor, anume că Institutul Notarial Român organizează concursul sau aceasta este lipsită de conținut, datorită inconsecvenței legiuitorului sau unei greșite tehnici de reglementare.

În opinia sa sintagma "Institutul Notarial Român organizează concursul de schimbare de sedii la solicitarea Consiliului Uniunii" nu-i conferă acestuia, cum greșit a reținut prima instanță, calitatea de "organizator legal" al concursului și, în consecință, răspunderea corespunzătoare, iar în acest sens are în vedere prevederile art. 1, art. 14, art. 15, art. 21, art. 24 și ale art. 27 din Statutul Institutului Notarial Român, aprobat prin Hotărârea nr. 128/2015, publicată în M. Of. nr. 687/2016, ale art. 7 din Statutul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, publicat în M. Of. nr. 853/2014, potrivit cu care aceasta își realizează atribuțiile prin structurile și organismele proprii, precum și ale art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 36/1995, din care rezultă că în cadrul Uniunii se constituie și funcționează, între alte organisme, Institutul Notarial Român.

De asemenea, recurentul-reclamant învederează că această concluzie se desprinde și din prevederile art. 2, art. 4, art. 8, art. 9 alin. (4), art. 20, art. 22 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale, prevederi care, în aprecierea acestuia, nu-i conferă Institutului Notarial Român decât câteva atribuții, de locație și de supraveghere, dar nu de organizare.

Recurentul-reclamant arată că a solicitat Comisiei de soluționare a contestațiilor împotriva notării lucrărilor să i se permită să-și vadă lucrarea, precum și borderoul de notare, având suspiciuni că nu au fost văzute toate cele 16 pagini scrise și predate cu proces-verbal și de aceea consideră că raportul juridic s-a născut între acesta și Uniunea în cadrul concursului. Această comisie nu are nicio legătură cu INR, deoarece ea este formată din notari numiți de Consiliul Uniunii prin hotărâre, conform art. 8 din Regulament.

Acesta susține și că a invocat în răspunsurile la întâmpinările pârâților și în concluziile scrise aceste dispoziții legale, însă prima instanță nu le-a analizat, limitându-se la cele invocate de pârâți în apărare. Totodată, dispozițiile art. 222 din Noul C. civ. reținute în motivarea soluției, fără a fi invocate de părți, nu au fost puse în discuția părților. De altfel, acest text este unul general, pentru că trimite la lege, iar dispozițiile amintite stabilesc raportul dintre Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și Institutul Notarial Român.

Pe de altă parte, instanța nu indică textul legal din care reține calitatea de depozitar a Institutului Notarial Român în ce privește lucrările și borderourile în discuție.

Cu referire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Justiției, recurentul-reclamant consideră că acesta, conform dispozițiilor din aceleași acte normative deja invocate, are calitatea de participant la organizarea și desfășurarea concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale.

Astfel, însăși adoptatea Regulamentului concursului a avut ca premisă, după cum rezultă din expunerea de motive, corespondența Uniunii cu Ministerul Justiției, acesta din urmă făcând propuneri și observații prin adresa din 27.04.2017.

Recurentul-reclamant a susținut că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 36/1995, ale art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (1) teza a II-a, art. 18 alin. (4) din Regulamentul concursului rezultă că Ministerul Justiției a fost coautor la adoptarea Regulamentului concursului, iar reprezentanții Ministerului Justiției participă efectiv și decisiv în desfășurarea concursului, din moment ce formulează subiecte, stabilesc baremele de notare, corectează lucrările și acordă punctajul.

Nu în ultimul rând, apreciază că participarea Ministerului Justiției în desfășurarea acestui concurs rezultă și din prevederile art. 9 alin. (3) și (4) din Regulamentul concursului, astfel că pârâtul Ministerul Justiției are o răspundere ce derivă din participarea sa prin reprezentanții numiți prin ordin în desfășurarea acestui concurs.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de fond nu a făcut o analiză a acestor dispoziții legale, cu toate că avea această obligație potrivit art. 14 alin. (5), art. 224, art. 389 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., reținând astfel în mod greșit că pârâții nu au calitate procesuală pasivă și pronunțând, în consecință, o hotărâre nelegală.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 iulie 2019, intimata-pârâtă Uniunea Națională a Notarilor Publici din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 august 2019, intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

În ceea ce privește criticile pe care recurentul-reclamant le subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Astfel, recurentul face vorbire despre încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., incident "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularități de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost nelegal îndeplinit.

De subliniat este faptul că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate/nefondate apărări/critici asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

Din analiza cererii de recurs se constată că recurentul-reclamant invocă o presupusă încălcare a dispozițiilor art. 14 alin. (5), art. 224 și art. 389 din C. proc. civ., respectiv o încălcare a principiului contradictorialității, critici pe care instanța de recurs le respinge ca nefondate, având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza în limitele învestirii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților fiind pusă în dezbaterea părților, iar reclamantul a formulând apărări în acest sens, atât scris, cât și oral în fața instanței de judecată.

De altfel, instanța de control judiciar reține că argumentele recurentului-reclamant vizează greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor reținute de instanța de fond în motivarea soluției privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și Ministerul Justiției, critici care nu sunt apte să conducă la reținerea acestui motiv de casare, motiv pentru care Înalta Curte le va analiza în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în cauză a fost motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul admiterii acestei excepții, iar considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a arătat argumentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției recurate, fiind respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și Ministerul Justiției, critici pe care Înalta Curte le constată ca fiind nefondate.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, reclamantul, notar public, participant la Concursul de schimbare a sediilor birourilor notariale organizat de Institutul Notarial Român în data de 24 septembrie 2018, a solicitat obligarea pârâtei Uniunea Națională a Notarilor Publici din România de a-i permite să revadă lucrarea sa de 16 pagini, precum și borderoul de notare a lucrării sale de către cei trei membri ai Comisiei de examinare.

Prin urmare, în cauză, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de obligare a pârâtei Uniunea Națională a Notarilor Publici din România de a-i permite să revadă lucrarea întocmită de reclamant la susținerea Concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale organizat de Institutul Notarial Român în data de 24 septembrie 2018.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, calitate procesuală activă, precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte amintește că în sarcina reclamantului există obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, prin indicarea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul cererii formulate. Nu s-ar putea invoca de către reclamant lipsa rolului activ al instanței în determinarea persoanei care ar justifica calitatea procesuală a pârâtului, întrucât obligația menționată îi incumbă lui însuși, în calitate de persoană care a declanșat procedura judiciară.

Rolul instanței constă numai în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum și a identității dintre cel care promovează cererea și titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes.

Concursul organizat pentru schimbarea sediului biroului notarial dintr-o localitate în altă localitate la care a participat recurentul-reclamant a avut ca bază legală dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, conform cărora "Notarul public își poate schimba sediul biroului notarial dintr-o localitate în altă localitate, prin concurs organizat de către Institutul Notarial Român, la nivel național, pe posturile destinate schimbărilor de sedii".

Potrivit art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 36/1995 "(1) În cadrul Uniunii se constituie și funcționează: a) Institutul Notarial Român", iar la art. 61 alin. (1) din aceeași lege se prevede că "În cadrul Uniunii se înființează, se organizează și funcționează INR, entitate de interes public, cu personalitate juridică, în condițiile stabilite prin statutul propriu, aprobat de Consiliul Uniunii", INR fiind prescurtarea pentru Institutul Notarial Român, conform art. 25 alin. (5) din acest act normativ.

Conform art. 1 alin. (2) din Statutul Institutului Notarial Român, aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România nr. 128/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 5 septembrie 2016, în vigoare în perioada de referință, "INR este persoană juridică română de drept privat, nonprofit, de interes public și se află sub coordonarea Biroului executiv al Consiliului Uniunii", iar potrivit art. 1 alin. (5) din același Statut, "INR are personalitate juridică și buget propriu, care se aprobă anual de către Biroul executiv al Consiliului Uniunii".

Totodată, potrivit art. 15 din același statut "INR organizează, la solicitarea Consiliului Uniunii, concursul de schimbare de sedii, în condițiile legii și ale regulamentului de organizare și desfășurare a concursului, aprobat de către Consiliul Uniunii", iar potrivit art. 27 din același act normativ directorul INR, la solicitarea Consiliului Uniunii, dispune, asigură și urmărește realizarea măsurilor necesare organizării și desfășurării concursului pentru ocuparea locurilor vacante destinate schimbării sediilor birourilor notariale, în condițiile Regulamentului de organizare și desfășurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale, aprobat prin hotărârea Consiliului Uniunii.

Din interpretarea logico-sistematică a prevederilor legale anterior menționate rezultă că Institutul Notarial Român este organizatorul legal al concursului la care a participat recurentul-reclamant. Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță acest aspect, iar criticile aduse de reclamant referitoare la stabilirea dacă are sau nu conținut expresia folosită de legiuitor, anume că Institutul Notarial Român organizează concursul sau aceasta este lipsită de conținut, datorită inconsecvenței legiuitorului sau unei greșite tehnici de reglementare, în raport de prevederile art. 20 alin. (1), (8) și (11), ale art. 57 alin. (1) lit. a) și ale art. 61 alin. (6) din Legea nr. 36/1995, precum și ale art. 52 alin. (1), (3) și (7) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, reprezintă în sine o critică de neconstituționalitate sau de lipsă de oportunitate a legii, critici ce nu pot intra în sfera de verificare a instanței de contencios administrativ. Or, câtă vreme normele juridice amintite nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, dat fiind că art. 124 din Constituția România prevede că "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii".

În același context, Înalta Curte reține și că dispozițiile invocate de recurentul-reclamant prevăzute de art. 21 și art. 24 din Statutul Institutului Notarial Român care reglementează organele de conducere ale Institutului Notarial Român, respectiv subordonarea ierarhică a Institutului Notarial Român față Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, sunt lipsite de relevanță și nu contrazic concluzia potrivit căreia Institutul Notarial Român este organizatorul legal al concursului la care a participat recurentul-reclamant, întrucât acesta din urmă este o persoană juridică distinctă de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și, prin urmare, această instituție emite acte juridice în nume propriu.

Nu în ultimul rând, deși recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 2, art. 4, art. 8, art. 9 alin. (4), art. 20, art. 22 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale, care stabilesc atribuții ale U.N.N.P.R. referitoare la stabilirea comisiilor de concurs, la stabilirea datei concursului și a taxei de înscriere la acesta, precum și la validarea rezultatelor concursului, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, constată că toate aceste atribuții sunt exercitate la sesizarea Institutului Notarial Român, care este organizatorul legal al concursului, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.

Totodată, în speță, recurentul-reclamant nu a solicitat anularea concursului sau invalidarea rezultatelor, aspecte care reveneau spre soluționare U.N.N.P.R., ci exclusiv accesul la lucrarea întocmită în cadrul probei susținute la acest concurs, precum și la borderoul de notare, înscrisuri care sunt în custodia organizatorului concursului, respectiv a Institutului Notarial Român.

În acest sens, instanța de recurs are în vedere și dispozițiile art. 16 alin. (4) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale, potrivit cărora:

"Lucrările de concurs împreună cu borderourile, centralizatoarele și lista rezultatelor concursului se depozitează la sediul INR de către președintele Comisiei de examinare împreună cu directorul INR sau reprezentantul desemnat de acesta, în locuri de depozitare sigilate, până la întrunirea Comisiei pentru soluționarea contestațiilor împotriva hotărârii de respingere a dosarelor și pentru organizarea desfășurării concursului. Locul de depozitare este desigilat în prezența tuturor membrilor acestei comisii, în condițiile art. 18 alin. (1)".

În consecință, în mod legal a reținut instanța de fond că pârâta Uniunea Națională a Notarilor Publici din România nu are calitate procesuală în cauză, nefiind parte în raportul juridic dedus judecății, fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități pârâte.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la soluția dată de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției sunt nefondate.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant invocă aceleași apărări ca în fața instanței de fond, în raport de prevederile art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 36/1995, ale art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (3) și (4), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (1) teza a II-a, art. 18 alin. (4) din Regulamentul concursului, potrivit cu care Ministerul Justiției a stabilit lista posturilor vacante destinate schimbării sediilor notariale și a desemnat persoane care au făcut parte din Comisia de examinare și din Comisia de soluționare a contestațiilor, însă acesta nu a contestat lista acestor posturi și nici nu a invocat nelegalitatea constituirii comisiilor respective, după cum nu a solicitat nici anularea vreunui act emis de aceste comisii sau stabilirea răspunderii civile sau disciplinare a comisiei pentru actele îndeplinite în legătură cu acest concurs.

În consecință, în mod judicios a reținut instanța de fond că reclamantul nu a solicitat anularea unui act emis de acest pârât și nici obligarea acestuia la vreo contraprestație și nici nu a indicat o dispoziție legală din care să rezulte că înscrisurile solicitate de reclamant, respectiv lucrarea întocmită în cadrul probei susținute de acesta la acest concurs, precum și borderoul de notare s-ar afla în custodia Ministerului Justiției, pentru a putea fi obligat să îi acorde accesul recurentului-reclamant la ele.

Prin urmare, în mod legal și temeinic a pronunțat instanța de judecată soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Uniunea Notarilor Publici din România și Ministerul Justiției și de respingere a acțiunii ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, prin aplicarea corectă a normelor de drept material și fără a încălca reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității, cu expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția dată.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 158 din 20 mai 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.