ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5100/2021

Ședința publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 03.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Botoșani, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea parțială a Deciziei nr. 22 din data de 1.02.2018 emise de Curtea de Apel Suceava și emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prin sentința civilă nr. 4344 din 26 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a fost respinsă acțiunea reclamantei A. față de acest pârât.

A fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Botoșani și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

A fost anulată parțial Decizia nr. 22 din 01.02.2018 emisă de pârâta Curtea de Apel Suceava, cu privire la reclamantă și a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie cu privire la reclamantă, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Curtea de Apel Suceava, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.

În motivarea recursului, a arătat că un prim motiv de nelegalitate îl constituie respingerea excepției inadmisibilității, dat fiind faptul că reclamanta a solicitat desființarea Deciziei nr. 22/01.02.2018 fără a contesta și Hotărârea nr. 6/7 martie 2018 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Suceava prin care s-a respins contestația formulată de aceasta împotriva deciziei.

Pe fondul cauzei, a arătat recurenta că salariul de bază acordat reclamantei pentru luna decembrie 2017, majorat cu 25% este mai mic decât salariul de bază stabilit potrivit Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, astfel că salariul brut acordat reclamantei începând cu ianuarie 2018 a fost stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, majorat cu 25% și cuantumul brut al sporurilor din luna decembrie 2017, majorat cu 25%.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat că dacă salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate depășesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite și aplicate potrivit dispozițiilor legii-cadru și calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora, mergând până la maximul prevăzut de lege, 45%, singura limită impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonatorul de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

A mai arătat intimata că cuantumul total al sporurilor acordate conform dispozițiilor art. 25 din capitolul III al Legii nr. 153/2017 nu poate depăși 30 % din suma salariilor de bază, aceasta nefiind prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii, această dispoziție reprezentând norma generală, însă anexa V la lege prevede sporuri în cuantum maxim de 45 %, aceasta fiind o normă juridică specială, care se aplică prioritar față de cea generală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta, grefier arhivar în cadrul Judecătoriei Darabani, Tribunalul Darabani, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 22 din data de 1.02.2018 emise de Curtea de Apel Suceava și emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

Reclamanta susține că sporurile nu i-au fost corect stabilite, potrivit dispozițiilor Legii nr. 153/2017, pentru că nu au fost acordate în cuantum maxim de 45%, apreciind că singura limită impusă de lege este cea prevăzută de art. 25, respectiv ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonatorul de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

Instanța de fond a făcut o prezentare a succesiunii în timp a legislației în domeniul sporurilor acordate în domeniul justiției, concluzionând că cele trei sporuri nu au fost acordate la nivelul legal, ci în limita a 30% din salariul de bază, fără vreo justificare legală. A mai reținut faptul că art. 25 reprezintă norma generală în materia drepturilor salariale și că suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii. A mai avut în vedere instanța de fond că pentru Justiție, Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2014 prevede sporuri în cuantum maxim total de 45% și a apreciat că aceasta este o normă juridică specială care are prioritate față de norma generală de la art. 25.

Înalta Curte reține, în primul rând, că în vechea reglementare, gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigura de fiecare ordonator principal de credite (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 284/2010), ordonatorii principali de credite fiind cei care aveau obligația să stabilească salariile de bază, indemnizațiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură stabilite potrivit legii (art. 6 alin. (4) din Legea nr. 284/2010).

În prezent, gestiunea acestui sistem se asigură de fiecare ordonator de credite, indiferent de gradul acestuia: principal, secundar sau terțiar, legiuitorul nemaifăcând nicio distincție (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 153/2017). Ordonatorul de credite, indiferent de grad, este cel care are obligația, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, de a stabili salariile de bază, indemnizațiile de încadrare, sporurile, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

În privința sporurilor la care sunt îndreptățite persoanele salarizate din fonduri publice, atât reglementarea veche (art. 22 din Legea nr. 284/2010), cât și dispozițiile în vigoare (art. 25 din Legea nr. 153/2017), impuneau o limitare a acestora, stabilind că suma sporurilor, compensațiilor, primelor și indemnizațiilor acordate cumulat nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază sau a indemnizațiilor lunare de încadrare.

Diferența majoră dintre cele două reglementări o constituie însă ordonatorul la care se raportează această limitare.

Astfel, dacă Legea nr. 284/2010 se referă, în art. 22 alin. (1), la ordonatorul principal de credite, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 se referă la ordonatorul de credite, fără a distinge între cel principal, secundar sau terțiar. Atunci când legiuitorul a dorit să facă distincție între acești ordonatori a prevăzut expres acest lucru. Astfel, în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, se stabilește că pentru instituțiile din sistemul sanitar și de asistență socială și cele din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază a indemnizațiilor lunare, după caz.

În art. 4 și 5 din cap. VII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 se prevede că personalul similar celui din care face parte reclamanta (în speță personal auxiliar de specialitate în cadrul instanțelor) beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, și de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar. Din aceste dispoziții legale rezultă cu evidență că aceste sporuri nu sunt în cuantum fix, fiind stabilit doar maximul acestor sporuri.

Stabilirea în concret a cuantumului sporurilor pentru fiecare persoană trebuie realizată cu respectarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, respectiv cu respectarea plafonului maxim de 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor la nivelul fiecărui ordonator de credite.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 15/2021, prin care a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv și dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Astfel, chiar dacă prin legea de salarizare s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal.

Concluzionând, Înalta Curte reține că Legea nr. 153/2017 nu prevede în mod imperativ un cuantum al sporurilor, ordonatorul de credite stabilind cuantumul acestora, cu obligația să se încadreze în limita maximă stabilită de legiuitor pe fiecare spor (limita de "până la...") și cu încadrarea în procentul de 30% prevăzut la art. 25 din lege.

În ceea ce privește criticile privind soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, având în vedere că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, formulând contestație împotriva Deciziei nr. 22 din data de 01.02.2018, emisă de Curtea de Apel Suceava, fiind astfel respectate prevederile legale care prevăd cerința obligatorie a contestării deciziei de stabilire a drepturilor de salarizare în caz de nemulțumire a modului de stabilire a acestora.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Curtea de Apel Suceava împotriva sentinței civile nr. 4344 din data de 26 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca neîntemeiată. Va menține soluția în ceea ce privește excepția inadmisibilității.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Curtea de Apel Suceava împotriva sentinței civile nr. 4344 din data de 26 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Menține soluția în ceea ce privește excepția inadmisibilității.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 octombrie 2021.