ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5097/2021

Ședința publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de Evaluare nr. x/28.06.2016 întocmit în lucrarea nr. 48527/S/II/04.12.2014 și, în subsidiar, anularea dispoziției privind luarea măsurilor prevăzute de art. 25 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 176/2010.

Prin sentința civilă nr. 3513 din 6 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

La data de 14 aprilie 2021, recurentul-reclamant a depus la dosar cerere cuprinzând un nou motiv de recurs intitulat de "de ordine publică" prin care a solicitat să se constate lipsa de interes a Agenției Naționale de Integritate în confirmarea definitivă a Raportului de evaluare, având în vedere că dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 introduc un caz legal legal de înlăturare de drept a răspunderii administrative pentru fapte considerate ca formând conținutul constitutiv al conflictului de interese, în condițiile curgerii unui termen de 3 ani de la data săvârșirii lor.

Prin încheierea din 4 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2020, ca inadmisibilă.

A fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul-reclamant A..

A fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 87/2017, precum și a articolului unic pct. 4 din Legea nr. 87/2017 pentru modificarea Legii nr. 161/2003.

Împotriva încheierii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., respectiv a soluției de respingere a cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea încheierii și admiterea cererii de sesizare.

În motivarea recursului, a arătat că, printr-o verificare ce excede limitelor de analiză a admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța a considerat în mod eronat că nu este îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate între aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2020 și soluția ce urmează a fi pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Dispozițiile legale care reglementează răspunderea în cazul existenței stării de incompatibilitate sunt de ordine publică, acestea putând fi aplicate în orice moment al procesului de către instanța de judecată.

A invocat recurentul interpretările Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care au arătat că este imperios necesar a fi verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

În speța de față, a apreciat recurentul că instanța de fond a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, întrucât textul de lege introduce un caz legal de înlăturare de drept a răspunderii administrative pentru fapte considerate ca atrăgând starea de incompatibilitate, în condițiile curgerii unui termen de trei ani de la data săvârșirii lor, iar prin cererea de sesizare a Curții Constituționale a susținut că înlăturarea acestora de la aplicare în cazul faptelor reținute ca fiind săvârșite înainte de intrarea acestor dispoziții în vigoare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, dacă aceste prevederi ar fi aplicate doar pentru viitor, raportat la momentul apariției Legii nr. 54/2019.

A criticat soluția de inadmisibilitate și din perspectiva faptului că instanța nu a analizat relevanța excepției prin raportare la circumstanțele cauzei.

Totodată, a apreciat nelegală motivarea instanței în ceea ce privește faptul că recurentul ar tinde la obținerea unei decizii de aplicare a legii. Astfel, pe de o parte, nu există niciun motiv pentru care anumite dispoziții legale, într-o anumită interpretare obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu ar putea fi verificate pe calea controlului de constituționalitate, iar pe de altă parte, aceste argumente se depărtează de la condiția legăturii de cauzalitate reținută ca nefiind îndeplinită.

A concluzionat recurentul că instanța de judecată în fața căreia se ridică o excepție de neconstituționalitate nu poate respinge ca inadmisibilă o excepție prin care s-ar critica o dispoziție legală, într-o anumită interpretare, și/sau o soluție legislativă, un atare aspect putând forma obiectul verificării exclusiv de către însăși Curtea Constituțională.

Intimata-pârâtă a depus concluzii scrise la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, încheierea recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992:

"Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.", text din care rezultă, fără dubiu, că o condiție de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale o reprezintă legătura dintre textul de lege apreciat a fi neconstituțional și soluționarea cauzei.

Înalta Curte reține că legătura dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate a fost invocată cu soluționarea cauzei nu este generată de simpla tangență a acestora cu obiectul cererii, ci este necesar ca aspectele de neconstituționalitate, o dată dezlegate de Curtea Constituțională, să aibă aptitudinea de a influența soluția ce se va pronunța în cauză.

Prin urmare, dacă de textul de lege criticat nu depinde soluționarea cauzei, dacă acesta nu are o relevanță reală asupra soluției ce urmează a se pronunța, cererea de sesizare nu poate fi primită.

Astfel, se constată că pretinsa neconstituționalitate a art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 nu are o relevanță reală asupra soluției ce urmează a se pronunța, fiind dispoziții legale introduse ulterior întocmirii raportului de evaluare contestat și sesizării instanței de judecată.

Astfel cum în mod corect a apreciat prima instanță, acest articol nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată și nici nu a fost avut în vedere de instanță în raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, iar în recurs instanța de control judiciar nu poate cenzura hotărârea pronunțată în primă instanță prin raportare la norme legale care nu au avut incidență în soluționarea cauzei și nici în ceea ce privește situația de fapt dedusă judecății.

Totodată, Înalta Curte are în vedere și faptul că, prin încheierea din 4 iunie 2021, a fost respins ca inadmisibil motivul suplimentar de recurs formulat de recurentul-reclamant și în legătură cu care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

În aceste condiții, în mod corect a apreciat prima instanță că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 nu îndeplinește cerința legăturii cu cauza, analiza sa fiind făcută strict în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, nefiind întemeiate susținerile recurentei în sensul că prima instanță a făcut o verificare ce excede limitelor de analiză a admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 4 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul x/2016, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 4 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 octombrie 2021.