ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2894/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 25.03.2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/02.03.2016 emis de pârâtă și obligarea acesteia la acoperirea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestație. Prin sentința civilă nr. 5201/27.09.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 24.10.2016, sub nr. x/2016.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1491 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în urma rejudecării cauzei, admiterea contestației și anulaea Raportului de evaluare nr. x/06.07.2017 emis de Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate pentru următoarele motive de nelegalitate: - sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, care instituie o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare a recurentului-reclamant în legătură cu presupusele incompatibilități reținute prin Raportul contestat și, în consecință, se impune anularea acestuia (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.); - prin aplicarea prevederilor legale reținute la situația de fapt rezultă că, în speță, pretinsele stări de incompatibilitate au existat la datele de 01.03.2013 și 02.04.2013, înainte de sesizarea Agenției la 04.12.2014, în consecință, orice sancțiune disciplinară putea fi aplicată numai în termen de 3 ani de la încetarea cauzei de incompatibilitate, adică cel mai târziu la data de 01.03.2016, respectiv la 02.04.2016 raportat la considerentele Curții Constituționale expuse prin Decizia nr. 449/2015; - instanța a făcut o eroare procedurală și a decis tardivitatea invocării excepției raportat la termenul de 15 zile în care trebuie contestat Raportul ANI potrivit legii, analogie interzisă de art. 10 din C. proc. civ. - sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, având în vedere că aceste dispoziții nu instituie o incompatibilitate ci o interdicție, situația de fapt reținută de intimata-pârâtă ANI nenumărându-se printre situațiile care atrag starea de incompatibilitate a consilierilor locali ori județeni stabilite la art. 88 alin. (1) și art. 89 din Legea nr. 161/2003; - instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 trecând peste împrejurarea că nu recurentul-consilier local, ci o altă persoană a încheiat contractele de servicii reținute în raportul contestat, nefiind întrunită ipoteza normei legale; - contractele de servicii reținute în Raportul contestat nu au fost încheiate cu Consiliul local, nefiind astfel întrunită ipoteza normei legale de sancționare pe care se întemeiază acest raport ("nu pot încheia contracte cu autoritățile administrației publice locale din care fac parte") ci cu Primăria Comupei Nicolae Bălcescu; - sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, referitoare la respectarea dreptului la apărare a persoanei evaluate în cadrul procedurii administrative desfășurate în fața intimatei-pârâte ANI, având în vedere ignorarea completă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată, intimata - pârâtă nerespingând motivat apărările acesteia; - sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normei legale cuprinse de art. 90, alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în sensul că aceasta este afectată grav de lipsa claritate, previzibilitate și accesibilitate, neîndeplinind cerințele de calitate ale unei "legi", în sensul Constituției României și a art. 6 CEDO, neputând întemeia o formă răspundere ce atrage sancțiuni grave pentru destinatarul normei defectuoase; - sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a principiului priorității dreptului Uniunii Europene asupra dreptului românesc și a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în cauză intimata solicitând date cu caracter personal ce de la Primăria Comunei Nicolae Bălcescu, de la Oficiul Național al Registrului Comerțului și de la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (după cum se menționează în raportul contestat). - sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de legislația Uniunii Europene referitoare la efectele Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum și a legislației naționale de implementare a acestei decizii, în speță Legea nr. 176/2010; Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este caducă, lipsită de efecte începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și pe cale de consecință și legislația națională de implementare a Deciziei MCV, în speță 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice și trebuie înlăturată de la aplicare; Având în vedere multiplele erori de aplicare a legii comise de instanța de fond, care practic au condus la o lipsă de judecată asupra fondului, s-a solicitat să se constate că sentința primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul și să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanța.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea reucursului ca nefondat. A susținut intimata că prin actul contestat nu se aplică recurentului vreo sancțiune, ci doar se constată un conflict de interese, motiv pentru care aspectele referitoare la prescripția extinctivă a răspunderii administrative nu reprezintă un motiv de nulitate a raportului de evaluare. Pe toată perioada deținerii unei funcții publice - 2012-2016 - cât si pe durata a 3 ani după încetarea acestora, ANI era în termenul legal de a putea realiza activitatea de evaluare. Cu privire la pretinsa nerespectare a dreptului la apărare cu ocazia emiterii raportului de evaluare contestat, s-a arătat că Legea nr. 176/2010 nu prevede ca motiv de nulitate a raportului aspectele invocate de către reclamant, singurul motiv de nulitate prevăzut de legiuitor fiind cel referitor la informarea persoanei evaluate, care s-a efectuat la data de 16.12.2014. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului priorității dispozițiilor din dreptul Europene față de normele interne, referitoare la lipsa de efecte juridice a Deciziei Europene 2006/928/CE (MCV), precum și a legislației naționale de implementare a Deciziei, în speță Legea nr. 176/2010 și la incidența Hotărârii din Cauza C- 201/14, s-a arătat că Legea nr. 176/2010 este lege specială în materia incidentelor de integritate și reprezintă "dreptul procedural" în domeniu. Legea nr. 176/2010 este un act normativ de sine stătător, cu forță juridică superioară, căruia îi este recunoscută prevalenta aplicabilității și producerii de efecte juridice, prin caracterul său special. În cauza invocată Curtea Europeană a reținut faptul că art. 10, art. 11 și art. 13 din Directiva a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere, ea neputându-se aplica în speță. Referitor la susținerile recurentului referitoare la faptul că în speță nu ar fi incidente art. 90 din Legea nr. 161/2003 s-a arătat că, în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că Legea nr. 161/2003 nu are în vedere o stare de incompatibilitate reținută prin cumul de funcții ci o situație de incompatibilitate specială, reținută urmare a încheierii unor contracte prevăzute limitativ de aceeași normă.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin raportul de evaluare nr. x/02.03.2016, s-a reținut că reclamantul A. a încălcat legislația privind regimul juridic al incompatibilităților, respectiv art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, întrucât în perioada exercitării mandatului de consilier local în cadrul Consiliului Local al Comunei Nicolae Bălcescu din Județul Bacău, respectiv 2012-2016, societatea comercială B. S.R.L., la care a deținut calitatea de asociat în perioada 02.09.2004-12.09.2013, a încheiat contracte comerciale de servicii cu Primăria Comunei Bălcescu - contractul nr. x/01.03.2013 și contractul nr. x/02.04.2013. Conform art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției: "Consilierii locali si consilierii județeni care au funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor ori alte funcții de conducere, precum si calitatea de acționar sau asociat la societățile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unități administrativ-teritoriale nu pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autoritățile administrației publice locale din care fac parte, cu instituțiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau județean respectiv ori cu societățile comerciale înființate de consiliile locale sau consiliile județene respective". Reclamantul A. a exercitat, începând cu data de 27.06.2012 funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al Comunei Nicolae Bălcescu din Județul Bacău, conform Hotărârii Consiliului Local al Comunei Nicolae Bălcescu din Județul Bacău nr. 26/27.06.2012 privind validarea mandatelor consilierilor locali. Reclamantul a deținut calitatea de asociat în perioada 02.09.2004 - 12.09.2013 si funcția de administrator în perioada 02.09.2004-25.07.2012 în cadrul S.C. B. S.R.L (x, x); În perioada exercitării de către reclamant a funcției de consilier local, între Primăria Comunei Nicolae Bălcescu din Județul Bacău și S.C. B. S.R.L. a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr. x/02.04.2013 încheiat între Comuna Nicolae Bălcescu, în calitate de achizitor și S.C. B. S.R.L., în calitate de prestator, având ca obiect "închiriere utilaje pentru amenajare teren cu destinația parc în sat N. Bălcescu, com. Nicolae Bălcescu"; contractul de prestări servicii nr. x/01.03.2013 încheiat între Comuna Nicolae Bălcescu, în calitate de achizitor și S.C. B. S.R.L., în calitate de prestator, având ca obiect "Transport al echipei de fotbal C. la meciurile jucate în deplasare". A reținut prima instanță, raportând situația de fapt la prevederile legale incidente, că reclamantul a încălcat regimul incompatibilităților, scopul reglementării fiind acela de asigurare a integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, precum și cel de prevenire a corupției, prin art. 90 alin. (1) din lege urmărindu-se înlăturarea riscului ca, în calitatea deținută, de consilier local, persoana vizată să determine autoritatea publică să încheie contracte cu societatea la care este asociat, ajungându-se astfel la un conflict între interesul privat, de a obține profit și cel public, vizând buna utilizare a banilor publici. Sub un prim aspect, verificând considerentele sentiței recurate, Inalta Curte reține că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind identificate nici contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, pentru a se reține critica recurentului privind necercetarea fondului. A criticat recurentul reclamant considerentele instanței de fond pentru care au fost respinse, ca neîntemeiate, argumentele referitoare la intervenirea prescripției răspunderii, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. Înalta Curte constată că soluția instanței de fond cu privire la motivul de nulitate a raportului de evaluare prin prisma prescripției răspunderii civile și administrative este legală și nu se impune reformarea acesteia, însă considerentele care fundamentează soluția urmează a fi înlocuite cu cele ce urmează. Astfel, instanța de fond a reținut că prescripția răspunderii nu poate fi invocată decât în cazul în care aceasta a fost invocată în termen de 15 zile, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Or, acest argument nu poate fi primit ca fiind hotărâtor în dezlegarea problemei prescripției, în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 449/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 625 din 18 august 2015, potrivit cărora, cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanța de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penală. Termenul de prescripție a răspunderii, civilă sau penală, începe să curgă, evident, de la data săvârșirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate (par. 28). În decizia menționată, instanța de contencios constituțional a mai reținut, de asemenea, că verificarea normelor referitoare la prescripția răspunderii pentru fapta în discuție va fi făcută de instanța de judecată indiferent dacă, în virtutea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, acționând în interiorul termenului pe care legea i-l acordă, Agenția Națională de Integritate a întocmit un raport de evaluare cu privire la o faptă pentru care, potrivit reglementărilor aplicabile, răspunderea nu mai putea fi angajată, fiind deja prescrisă (par. 29). În plus, prin decizia nr. 74/16 noiembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 183 din 24 februarie 2021, s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că activitatea de evaluare a Agenției Naționale de Integritate este supusă termenului general de prescripție prevăzut de art. 2523 din C. civ., cu luarea în considerare a întregului regim juridic al prescripției extinctive, termenul de prescripție fiind susceptibil de întrerupere conform art. 2537 din C. civ. (par. 56, 57). Potrivit paragrafului 63 din decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "63. Sesizarea și declanșarea cercetărilor de către Agenția Națională de Integritate, în realizarea competențelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripția dreptului Agenției la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate și evaluate fiind ștearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ.." Analizând în acest context prescripția răspunderii invocată de recurentul- reclamant cu privire la starea de incompatibilitate reținută din perspectiva art. 90 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte constată că la momentul întocmirii raportului de evaluare de către ANI (02.03.2016), nu se împlinise termenul general de prescripție de 3 ani invocat de către reclamant, raportat la contractul de prestări servicii nr. x/02.04.2013, cum corect a reținut prima instanță. Neîntemeiată este și critica formulată de recurentul - reclamant privind încălcarea dreptului la apărare, Înalta Curte constatând că dispozițiile art. 20 și următoarele din Legea nr. 176/2010 instituie doar obligația invitării reclamantului pentru a prezenta un punct de vedere, obligație îndeplinită, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/06.01.2016. Totodată, se reține că la punctul II din cuprinsul raportului de evaluare se regăsește redat punctul de vedere exprimat de reclamant. Referitor la aplicarea greșită de către instanța de fond a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost pronunțată de CJUE prin hotărârea din cauza C-201/14 Bara și alții, instanța de control judiciar reține caracterul nefondat al acestei susțineri. Astfel, recurentul reclamant nu a indicat niciuna dintre informațiile cu caracter personal obținute anterior solicitării unui punct de vedere din partea acestuia, fiind vorba despre date cu caracter public ce puteau fi solicitate anterior informării persoanei evaluate, conform art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010. Constată Înalta Curte că transmiterea de date și de informații de la instituțiile sau autoritățile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conținutul art. 15 din Legea nr. 176/2010. Situația de față este diferită față de cea expusă Curții Europene în cauza Bara și alții, care supuneau atenției o serie de norme cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorități. Totodată, față de conținutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE, a Parlamentului European și a Consiliului, Legea nr. 176/2010 conține prevederi exprese în acest sens - informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare - fiind în acord cu legislația europeană, iar, în al doilea rând, aplicabilitatea directă a normei unionale nu suportă incidență, în plan vertical, atât timp cât în legislația națională există normă expresă care să reglementeze respectiva situație. La fel apare ca fiind nepotrivit raționamentul aplicării deciziei CJUE din Cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-și aplicabilitate, având în vedere faptul că nu se poate asimila un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, cum s-a întâmplat în Cauza Bara și un act normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă, cum este cazul în prezenta speță. Așadar, se constată că, în prezenta cauză, datele cu caracter personal au fost instrumentate cu respectarea legislației interne cât și a celei internaționale. Înalta Curte reține că este nefondată și critica referitoare la încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene față de normele din legislația națională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei 2006/928/CE și a legislației naționale de implementare, Legea 176/2010. Astfel, constată instanța de control judiciar că instanța națională nu ar putea să rețină caducitatea și lipsa de efecte juridice a Legii nr. 176/2010, în condițiile în care, instituția caducității (lipsirea de efecte juridice a unui act normativ) nu are reglementare legală internă. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 6 din C. civ. art. 58 și art. 65 din Legea nr. 24/2000, rezultă că o lege este aplicabilă de la data intrării în vigoare și până la abrogare, abrogarea putând fi dispusă numai printr-un act normativ ulterior de același nivel sau de nivel superior. Având în vedere că Legea nr. 176/2010 era în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat și este în vigoare și în prezent, judecătorul național nu ar fi în măsură să constate caducitatea sau lipsa de efecte a acestui act normativ intern. În ceea ce privește criticile recurentului reclamant referitoare la aplicarea greșită a normei legale cuprinse în art. 90 alin. (1) din Legea 161/2003, în sensul că aceasta este afectată grav de lipsa de claritate, previzibilitate și accesibilitate, neîndeplinind cerințele de calitate ale unei "legi", în sensul Constituției României și a art. 6 CEDO, și deci neputând întemeia o formă de răspundere ce atrage sancțiuni grave pentru destinatarul normei defectuoase, Înalta Curte reține că în cadrul verificării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate, printr-o serie de decizii (nr. 1076/2011, 335/2017 sau 597/2021) Curtea Constituțională a reținut că textele criticate îndeplinesc cerințele mai sus menționate (..de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate), fiind norme clare, previzibile și care stabilesc precis conduita aleșilor locali. Înlăturarea incompatibilității depinde de voința celui ales, care poate opta pentru una dintre cele două calități incompatibile. Astfel, nu se poate îndeplini o funcție publică ce obligă la transparența modului de utilizare și administrare a fondurilor publice, dacă, în același timp, o persoană este angrenată și în mediul de afaceri, întrucât cumularea celor două funcții ar putea duce la afectarea intereselor generale ale comunității și a principiilor care stau la baza statului de drept. A reținut Curtea Constituțională că incompatibilitatea consilierilor locali și județeni care au funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor ori alte funcții de conducere, precum și calitatea de acționar sau asociat la societățile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unități administrativ-teritoriale de a încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autoritățile administrației publice locale din care fac parte, cu instituțiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau județean respectiv ori cu societățile comerciale înființate de consiliile locale sau consiliile județene respective a fost instituită de legiuitor ținând cont de necesitatea prevenirii conflictelor de interese ale aleșilor locali. Astfel, prevederile de lege criticate dau expresie principiilor care stau la baza acestei preveniri, și anume: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public, astfel cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 161/2003. În raport de aceste aprecieri Înalta Curte va respinge alegațiile recurentului - reclamant în ceea ce privește împrejurarea că dispozițiile art. 90 din Legea nr. 161/2003 nu instituie o incompatibilitate ci o interdicție, situația de fapt reținută de intimata-pârâtă ANI nenumărându-se printre situațiile care atrag starea de incompatibilitate a consilierilor locali ori județeni stabilite la art. 88 alin. (1) și art. 89 din Legea 161/2003, în condițiile în care instanța nu este chemată să aplice vreo sancțiune ci să constate îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de textul de lege. Revenind la situația de fapt, constată Înalta Curte că textul mai sus citat consacră în termeni imperativi, de strictă aplicare și interpretare, o stare de incompatibilitate a consilierului local, care există în orice situație în care societatea la care acesta este asociat furnizează bunuri sau prestează servicii către o societate înființată de consiliul local din care acesta face parte, care în accepțiunea Curții Constituționale (decizia nr. 774/2016) "reprezintă o măsură necesară pentru asigurarea transparenței în exercitarea funcțiilor publice și în mediul de afaceri, precum și pentru prevenirea și combaterea corupției, măsură ce are ca scop garantarea exercitării cu imparțialitate a funcțiilor publice" și că "instituirea unei astfel de reglementări este impusă de necesitatea asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcție publică de autoritate a atribuțiilor ce le revin potrivit Constituției, în deplină concordanță cu principiile imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public." Dispozițiile legale nu condiționează subzistența stării de incompatibilitate de semnarea contractului în persoană, totodată fiind evidentă împrejurarea că nu Consiliul Local este organul care încheie contractele în numele autorității locale, relevantă fiind împrejurarea că dubla calitate de consilier local și cea de asociat este de natură să denatureze exprimarea liberă a voinței părților contractante la momentul perfectării contractului. Înalta Curte constată că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare și interpretare a normelor legale incidente situației de fapt reținute, motivele invocate de recurentul-reclamant prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.