ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 497/2022

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2019, în urma regulatorului de competență pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, contestatorul A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 36 din 17 ianuarie 2019 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i s-a respins cererea de transfer de la Judecătoria Constanța la Curtea Militară de Apel București.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului Consiliul Superior al Magistraturii la emiterea unei noi hotărâri prin care să aprobe transferul judecătorului de la Judecătoria Constanța la Curtea de Apel Militară București.

În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004; prin notele scrise depuse la dosar, la data de 02.10.2020, reclamantul a invocat excepția de excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în raport de prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituția României, solicitând sesizarea Curții Constituționale și suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 155/CA din 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

În baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 a sesizat Curtea Constituțională pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în raport de prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. 1, art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituția României, invocată de reclamantul A.; a respins cererea formulată de reclamant privind suspendarea judecății până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată; a respins acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 155/CA din 5 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de casare, recurentul a invocat nemotivarea hotărârii judecătorești, arătând faptul că judecătorul de primă instanță doar a enumerat criteriile legale pentru transferul judecătorilor și a preluat integral argumentele expuse în întâmpinare, fără a proceda la o analiză logică și juridică proprie a apărărilor formulate pe parcursul procesului civil, după care a concluzionat că:

"instanța de contencios administrativ nu poate obliga pârâtul la rezolvarea într-un anumit fel a cererii reclamantului, în condițiile în care are un drept de apreciere, așadar, o putere discreționară asupra situației de fapt, conferită de lege"; în opinia recurentului, soluționând cauza de această manieră și refuzând să analizeze cererea prin prisma apărărilor invocate ce se sprijină pe prevederile Regulamentului privind transferul judecătorilor și al procurorilor, întrucât intimatul are o putere discreționară asupra situației de fapt, instanța de fond de fond ar fi încălcat dreptul său de acces la justiție.

Aceasta deoarece judecătorul avea obligația de a motiva hotărârea judecătorească și de a analiza argumentele pe care titularul acțiunii le-a prezentat în cuprinsul cererii de chemare în judecată și precizările formulate pe parcursul procesului civil, prin prisma prevederilor ce reglementează transferul judecătorilor și al procurorilor.

A doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea Hotărârii nr. 36/17.01.2019, prin prisma faptului că intimatul, susține recurentul, ar fi încălcat prevederile art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor și al procurorilor întrucât soluționarea cererii de transfer s-a realizat doar prin raportare la o parte dintre criteriile regulamentare, cu toate că norma juridică impune o analiză coroborată a tuturor criteriilor legale, în vedere menținerii unui echilibru între interesul public, al bunei funcționari a instanțelor implicate în procedura de transfer și interesul personal, al persoanelor implicate într-o astfel de procedură.

Arată recurentul-reclamant că, deși intimatul menționează că gestionarea resurselor umane din sistemul judiciar este atributul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru evitarea unor grave disfuncționalități în activitatea instanțelor și a parchetelor, aspect pe care nu îl contestă, totuși puterea de apreciere a acestuia nu trebuie să fie discreționară ci, dimpotrivă, circumscrisă prevederilor legale.

În cazul concret, la cauza dedusă judecății, în afară de lipsa producerii unor grave disfuncționalități a instanțelor implicate în procedura de transfer, intimatul nu ar fi reflectat asupra aspectelor de ordin profesional și personal (precum vechimea în specializare în materie penală, efectuarea stagiului militar, dobândirea calității de ofițer în rezervă etc.) pe care le-a invocat recurentul, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și prin plângerea prealabilă formulată; încălcarea prevederilor art. 3 din Regulament i-ar fi produs o vătămare constând în aceea că soluționarea cererii de transfer s-ar fi realizat fără respectarea cerințelor legale, ci în baza unor criterii analizate în mod selectiv și de o manieră neconvingătoare.

O altă critică constă în aceea că intimatul nu ar fi analizat criteriul volumului de activitate al instanțelor implicate în procedura de transfer, cu toate că acesta constituie un criteriu obligatoriu ce trebuie avut în vedere la soluționarea cererilor de transfer, potrivit art. 3 din Regulamentul anterior invocat.

1.4. Apărările formulate de intimat

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că hotărârea instanței de fond este legală și motivată corespunzător, fiind interpretate și aplicate în mod corect toate dispozițiile incidente din materia transferului la instanțele militare, iar faptul că s-au avut în vedere o serie de argumente expuse de intimat în cuprinsul întâmpinării, nu înseamnă că instanța nu și-a motivat hotărârea, apărările Consiliului Superior al Magistraturii formând convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, ca urmare a pertinenței lor.

În opinia intimatului-pârât, faptul că nu s-a răspuns în detaliu tuturor aspectelor invocate de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, nu constituie un motiv de casare a sentinței recurate, în condițiile în care instanța de fond și-a expus argumentele de fapt și de drept apte de a fundamenta în concret soluția dată, de natură a explica părților hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, precum și de a permite un control judecătoresc adecvat.

Astfel, în opinia intimatului, așa cum în mod corect ar fi reținut și instanța de fond, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare privitoare la transferul judecătorilor la instanțele militare rezultă că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar, reprezintă atributul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, pentru evitarea provocării unor grave disfuncționalități în activitatea instanțelor; art. 3 din Regulamentul indicat nu prevede în mod exhaustiv criteriile avute în vedere la soluționarea cererilor de transfer și nu stabilește o ordine de prioritate a acestora în funcție de ordinea în care sunt prevăzute, revenind secției pentru judecători din cadrul CSM atribuția să evalueze aceste criterii prin prisma raportului dintre interesul individual și cel general.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se reține că, prin acțiunea introductivă, reclamantul-recurent a contestat Hotărârea nr. 36 din 17 ianuarie 2019 prin care secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea sa de transfer, de la Judecătoria Constanța la Curtea Militară de Apel București; a solicitat anularea hotărârii atacate și obligarea intimatului la emiterea unei noi hotărâri prin care să-i aprobe transferul între cele două instanțe, invocând dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

Prin sentința ce face obiectul prezentului recurs, curtea de apel a respins acțiunea introductivă, în condițiile expuse în preambulul acestei decizii.

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului din această perspectivă, pentru considerentele următoare:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie sa cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro si contra care au format, în fapt si în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile si apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanța superioară, a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate si temeinicie.

În practica instanței supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.), dar și în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediția a 5-a revizuită și adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural; dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Din considerentele sentinței analizate nu rezultă acest examen efectiv al argumentelor și probelor administrate, iar hotărârea, în întregul ei, nu corespunde exigențelor anterior descrise. Aceasta deoarece, așa cum a susținut recurentul, pe drept cuvânt, judecătorul fondului s-a limitat la a menționa faptul că îndeplinirea condițiilor pentru a avea întâietatea la transfer și de care se prevalează reclamantul nu ar fi suficientă pentru acordarea transferului solicitat, textul de lege stabilind condițiile obligatorii pentru acordarea vocației la transfer și creând doar ipoteza premisă pentru analiza oportunității acordării transferului, analiză care se impunea cu atât mai mult cu cât existau mai mulți candidați pentru același post. De asemenea, curtea de apel a menționat, în motivarea deciziei criticată, faptul că aspectul încărcăturii de dosare pe judecător nu a fost determinant în evaluarea cererii reclamantului, analiza pârâtului vizând un cumul de factori, dar fără a menționa acești factori și fără a realiza o minimă analiză a acestora sau a justeții, în concret, a aplicării lor, din perspectiva aspectelor de nelegalitate pretinse de titularul acțiunii.

În rest, partea din sentința analizată pe care curtea de apel ar fi trebuit să o afecteze redării considerentelor pe care și-a sprijinit soluția, respectiv explicitării argumentelor avute în vedere și care i-au format convingerea, este afectată, în cea mai mare parte a ei, redării unor considerente de natură teoretică despre oportunitate/legalitate și despre natura vătămării în materia contenciosului administrativ ori a conținutului unor dispoziții legale, fără ca argumentele reclamantului să fie analizate în vreun fel, decât în mică măsură.

Astfel, contrar susținerilor intimatului-pârât, este fără putere de tăgadă că judecătorul de primă instanță nu a analizat în niciun fel și, prin urmare, nu a răspuns argumentelor titularului cererii introductive referitoare la nelegalitatea hotărârii contestate, din perspectiva aspectelor semnalate de recurent și care, în opinia acestuia, reflectă excesul de putere al pârâtului și, ca urmare, nelegalitatea actului administrativ atacat.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale si procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară si nu permite exercitarea controlului judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele arătate, întrucât instanța de fond nu a realizat o reală cercetare a fondului cauzei, hotărârea fiind nemotivată sub toate aspectele evidențiate, Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în rejudecare urmând a se analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 155/CA din 5 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2022.