ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4951/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13.11.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu Agenția de Administrare Fiscală prin DGRFP Craiova, Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, a solicitat anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJC-DEX1358 emisă de ANAF prin DGRFP Craiova, Administrația pentru contribuabili mijlocii Craiova în data de 03.03.2017. Prin sentința civilă nr. 241 din 26 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F - prin DGRFP Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova în favoarea Curții de Apel Craiova - sectia contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 07.02.2018 sub numărul x/2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 442/2018 din data de 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a constatat perimată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ANAF, prin DGRFP Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 442/2018 din data de 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză Nu s-a formulat întâmpinare de către intimatul-pârât ANAF, prin DGRFP Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova.

Încheierea de suspendare a judecății Prin încheierea de ședință din 26 februarie 2021, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului declarat de recurentul-reclamant A. în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă și niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii. II. Soluția instanței de recurs Examinând excepția de perimare, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 416 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.: "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță." Totodată, potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.: "(1) Judecătorul va suspenda judecata: 2. când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă". Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din data de 26 februarie 2021, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă și niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii. Încheierea de ședință din data de 26 februarie 2021 reprezintă ultimul act de procedură efectuat în cauză, de la această dată începând să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. Perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Din cuprinsul art. 416 C. proc. civ. rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, dar și ca o prezumție de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancțiune a neglijenței părții, cât și caracterul unei prezumții de desistare tacită. În consecință, Înalta Curte constată intervenită sancțiunea perimării cererii de recurs potrivit dispozițiilor art. 420 și art. 421 alin. (2) din C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,