ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4908/2021

Cadrul procesual Prin cererea formulată oral la termenul de judecată din 26.04.2021, în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, având ca obiect litigiul achiziții publice, reprezentantul legal al petentei A. S.R.L., a formulat cerere de recuzare a domnilor judecători B., C., D.. La data de 26.04.2021 s-au depus cererile de recuzare și în scris, formulate separat pentru cei trei membri ai completului C1 Achiziții, fiind înregistrată în dosarul asociat nr. x/2021

Hotărârea recurată Prin încheierea nr. 55 din 26 aprilie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca nefondată cererea de recuzare a domnilor judecători B., C., D. formulată de petenta A. S.R.L., în dosar nr. x/2021.

Recursul Împotriva încheierii nr. 55 din 26 aprilie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, petenta a formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei unui complet imparțial în vederea rejudecării fondului dosarului. A susținut recurenta că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Alba falia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). A arătat că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului si a calității actului de justiție, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituind o condiție a procesului echitabil. Astfel, jurisprudența relevantă a statuat următoarele: atâta timp cât în considerente instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar. (Curtea de Apel Oradea, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2333/R/CA/29.06.2015). Tocmai de aceea doctrina a considerat în mod constant că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Este adevărat că judecătorul nu este obligat să răspundă fiecărui argument ridicat de părți in hotărârea sa, critica cu privire la hotărârea recurată fiind faptul că instanța a avut o soluție prestabilită si a ignorat cu bună-știință toate argumentele contrare. Or, în opinia recurentei, hotărârea nr. 55/2021 nu respectă niciunul dintre criterii menționate. In primul rând, din cuprinsul hotărârii nu reiese o analiză completă a motivelor prezentate în cuprinsul cererilor de recuzare. întreaga motivare a instanței de judecată rezumându-se la indicarea în mod general a interpretărilor și reglementărilor imperativului imparțialității. Cu titlu de exemplu, indicând "argumentarea" motivării respingerii:"motivul de incompatibilitate prevăzut de ort. 42 pct. 13 C. proc. civ. nu este incident alunei când judecătorul a soluționat o excepție de procedură ca cea în E."; "nici faptul că in ședință publică nu s-a motivul respingere excepției nu este în măsură să nască îndoieli asupra imparțialității judecătorului". Deci, instanța de judecată a considerat că fapta membrilor completului de judecată de a respinge nemotivat excepția nelegalei constituiri a completului de judecată și de a soluționa cauza fără a cunoaște dacă acest complet a fost sau nu legal constituit, nu poate fi privită ca o lipsă de imparțialitate. O motivare reală a hotărârii recurate presupunea cel puțin o explicație a acestei afirmații dar și o raportare efectivă la argumentele noastre. Tocmai pentru a se asigura sentimentul de siguranță al justițiabilului și dreptul la un proces echitabil este nevoie ca judecata cauzei să se efectueze într-un mod transparent. Or, regula prin care legiuitorul român a înțeles să asigure acest standard este repartizarea aletorie a dosarelor prin sistemul informatic ECRIS. Garantarea implementării acestei reguli o reprezintă transparența -existenta, la dosarul cauzei, a unei dovezi privind modul în care cauza a fost repartizată, ceea ce în cauza de față nu s-a asigurat. In schimb, în opinia sa, instanța de judecată, prin hotărârea de respingere a cererilor de recuzare nefăcând decât să confirme legalitatea conduitei caracterizate prin lipsa de imparțialitate a completului de judecată fără a o motiva într-un fel. Procedând astfel, Curtea de Apel Alba-Iulia a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), respectiv dispozițiile art. 425 referitoare la conținutul hotărârii judecătorești. Transformarea unei judecăți concrete și efective într-o judecată teoretică și iluzorie doar pentru a scuza conduita lipsită de imparțialitate a colegului/colegilor de instanță reprezintă o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil care ar trebui să aibă drept efect anularea hotărârii. Procedând astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a obstrucționat recurentului accesul liber la instanță în ceea ce privește soluționarea cererii de recuzare Urmare a conduitei instanței de judecată dreptul reclamantului de a formula cerere de recuzare s-a transformat într-un drept teoretic și iluzoriu. Acest comportament se află în contradicție cu dispozițiile CEDO deoarece limitează reclamantului dreptul la instanță de un mod general, fără nicio circumstanțiere sau detaliere și fără a se justifica în vreun fel care este scopul acestei limitări. În acest sens a invocat cauza Faimblat împotriva României, cererea nr. x/02, hotărârea din data de 13 ianuarie 2009, cauza Lungoci împotriva României, cererea nr. x/00, hotărârea din 26 ianuarie 2006, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 588/07.07.2006, cauza Lupaș și alții împotriva Românie publicată în Monitorul Oficial nr. 64/10.07.2007. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimații Ministerul Apărării Naționale și F. S.R.L. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, apreciind că hotărârea recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27.07.2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă cu privire la nemotivarea hotărârii, invocate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Or, în cauză, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept, reținând că în cauză completul din care au făcut parte domnii judecători B., C., D. au soluționat incidentele procedurale ivite în soluționarea cauzei, precum și faptul că în ședința publică nu s-a motivat respingerea excepției nu este în măsură să nască îndoieli asupra imparțialității judecătorului, care este prezumată până la proba contrară, având în vedere că verificarea modului de soluționare, de către președintele completului, a excepțiilor invocate excede analizei unei cereri de recuzare. De asemenea, a apreciat prima instanță că măsura dispusă de președintele completului, respectiv reluarea cauzei după pronunțarea asupra cererilor de recuzare, nu se încadrează în prevederile art. 42 pct. 13 C. proc. civ., aceasta nu denota lipsa de imparțialitate, din moment ce în cazul formulării unei cereri de recuzare nu se prevede suspendarea sau amânarea cauzei. Totodată, a reținut că imparțialitatea judecătorilor nu poate fi analizată doar sub imperiul dispozițiilor C. proc. civ., ci trebuie privită în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este el reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Imparțialitatea obiectivă presupune că judecătorul nu are nici un motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte, fiind prezumată până la proba contrară. Criteriul obiectiv de apreciere a imparțialității presupune a se analiza dacă există fapte determinate și verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Toate aceste argumente, evidențiate rezumativ mai sus, demonstrează că instanța de fond a analizat argumentele reclamantei și probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de recuzare. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte nu poate reține nici incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva invocată de recurentă a încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Or, în cauză, potrivit considerentelor anterior expuse cu ocazia analizării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că sunt nefondate criticile formulate de recurentă din această perspectivă. În fine, nici alegațiile recurentei privind obstrucționarea accesului liber la instanță în ceea ce privește soluționarea cererii de recuzare, în sensul că urmare a conduitei instanței de judecată dreptul reclamantului de a formula cerere de recuzare s-a transformat într-un drept teoretic și iluzoriu nu pot fi primite, având în vedere că recurenta a beneficiat de dreptul de a formula cererea de recuzare, care a fost soluționată printr-o hotărâre care a fost analizată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă în calea de atac a recursului de față, fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicție, nemulțumirea recurentei față de soluția pronunțată neputând echivala cu încălcarea dreptului de acces la instanță astfel cum a fost invocat cu trimitere la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului menționată de aceasta. În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea recurată este temeinică și legală, motivele invocate de recurentă prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Având în vedere această soluție, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, care a formulat recurs privind modul de soluționare a cererii de recuzare de prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-pârâte F. S.R.L. avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și 453 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de petentă ca nefondat și va obliga recurenta la plata către intimata F. S.R.L. a sumei de 1600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.