ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4897/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., prin reprezentant legal, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu, anularea deciziei de solutionare a contestației administrative nr. 123/23.10.2020 și a deciziei de inipunere nr. 34/47473/20.07.2020 și a RIF nr. x/20.07.2020 prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale în cuantum de 9 405 580 RON.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 precum și a tuturor actelor subsecvente de executare inițiate în baza acestei decizii până la momentul soluționării definitive a cauzei, precizând că prin sentința civilă nr. 114/12.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus în acest sens.

La termenul din data de 18 martie 2021, instanța a rămas în pronunțare cu privire la cererea de suspendare formulată.

Prin încheierea din 29 martie 2021 a Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu, având ca obiect suspendare act administrativ și s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 emisă de pârâta AFM precum și a tuturor actelor subsecvente de executare, inițiate în baza acestei decizii, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Împotriva încheierii din 29 martie 2021 a Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că este total eronată soluția instanței de fond, având în vedere că în ceea ce privește condiția cazului bine justificat, nu orice dubiu în privința legalității actului administrativ are această semnificație, ci doar îndoielile serioase care apar cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului și care sunt determinate. Determinarea existenței cazului bine justificat nu presupune o analiză în fond a legalității actului administrativ, ci doar o analiză sumară, prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate de reclamant, fără ca aceasta să conducă la o prejudecare a fondului.

Față de cele reținute de instanța de fond, recurenta a apreciat, pe de o parte, că încheierea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material iar, pe de altă parte, această hotărâre judecătorească este parțial nemotivată și se întemeiază pe motive contradictorii.

Astfel, invocând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului, a arătat că, prin încheierea pronunțată nu se arată în niciun moment de ce argumentele autorității sunt nefondate, ci doar se preiau susținerile societății reclamante. Această modalitate de motivare a soluției pronunțate este nelegală, întrucât în motivarea unei hotărâri, instanța are obligația să analizeze susținerile părților, să le admită sau să le respingă și să motiveze soluția pronunțată, neanalizarea susținerilor părților echivalând cu nemotivarea în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcând trimitere la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României.

A mai susținut că instanța de fond a respins criticile autorității fără a menționa motivele în fapt și în drept care au format convingerea instanței, fapt ce echivalează, conform celor mai sus mentionate cu nemotivarea hotărârii, sens în care a apreciat că se impune admiterea prezentului recurs cu privire la aceste aspecte.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate prin raportare la încheierea pronunțată cu privire la cazul justificat, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să reitereze că nu orice dubiu în privința legalității actului administrativ are semnificația unui "caz bine justificat", ci doar îndoielile serioase, care apar cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, și care sunt determinate, de exemplu, de nemotivarea actului, necompetența organului emitent, invocarea în act a unor norme neconstituționale sau abrogate etc.

Determinarea existenței cazului bine justificat nu presupune analiza în fond a legalității actului administrativ, ci doar o analiză sumară a acestuia, prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate de către reclamant, analiză care nu trebuie să conducă la prejudecarea fondului, în acest sens, invocând practica judiciară a Înaltei Curte de Casație și Justiție pentru constatarea îndeplinirii acestei condiții (Deciziile nr. 442/30.01.2013 și nr. 2839/25.06.2020, pronunțate de ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal).

În opinia sa, instanta de fond, a enumerat elementele care ar determina îndoieli serioase cu privire la legalitatea actelor emise de pârâtă, prezentând susținerile societății reclamante, fără a fi analizate, ci doar concluzionându-se că "toate aceste aspecte sunt în măsură să contureze cazul bine justificat."

Astfel, în ceea ce privește primul motiv, respectiv, încălcarea art. 131 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prin aceea că inspectorii fiscali nu au răspuns motivat la o mare parte dintre apărările invocate de aceasta", astfel cum recurenta a prezentat detaliat în întâmpinare depusă la fondul cauzei, rezultă clar că acest motiv este neîntemeiat, întrucât potrivit prevederilor O.U.G. nr. 196/2005, art. 3, lit. h) si lit. j) modificata de O.U.G. nr. 48/2017, aplicabila de la 01.07.2017 pana la 29.06.2018, O.U.G. nr. 196/2005, art. 3, lit. h) si lit. j), modificata de O.U.G. nr. 48/2017, aprobata prin Legea 143/2018, aplicabila de la 30.06.2018 până la 18.07.2018 si O.U.G. nr. 196/2005, art. 3, lit. h) si lit. j), modificata de O.U.G. nr. 74/2018, aplicabila de la 19.07.2018 pana la 31.12.2018, activitatea de inspectie fiscala/controale inopinate se realizeaza de organele de control A.F.M. in baza Legii 207/2015.

Pentru indeplinirea obiectivelor stabilite in avizul de inspectie fiscala initial, Administrația Fondului pentru Mediu a demarat controale inopinate/incrucisate la colectorii/valorificatorii cu care A. si celelalte OTR-uri controlate, aveau relatii comerciale si/sau contracte privind prestarea de servicii de colectare, valorificare, reciclare in numele acestora. Obiectivele controalelor inopinate s-au realizat prin constatari consemnate in procesele-verbale de control inopinat/incrucisat si anexele la acestea. Constatarile prezentate pe baza de documente financiar contabile în procesele-verbale de control inopinat prezentate in raportul de inspectie fiscala de refacere/decizia de impunere sunt mijloace de proba potrivit art. 55 alin. (1) si 2 din Legea 207/2015.

Mai mult, a arătat că procesele-verbale de constatare încheiate nu au fost contestate de către societațile comerciale verificate, în baza si termenul prevazute de art. 135, alin. (4) din Legea 207/2015. Potrivit interpretarii stricto-sensu, aceasta presupune doar sa se faca dovada documentara ca deseurile de ambalaje au fost livrate catre reciclator, ori aceasta abordare nu raspunde prevederilor legale si nici spiritului legii referitor la reciclare.

De asemenea, în opinia sa, instanța de fond a ignorat complet susținerile pârâtei referitoare la punerea în aplicare a prevederilor Deciziei de solutionare privind refacerea inspectiei fiscale la A. S.A. pentru anul 2018, organele de control ale A.F.M. respectând prevederile art. 11 din Legea 207/2015, referitoare la "secretul fiscal". Având în vedere că în documentele și situațiile anexate, apăreau și numele altor OTR-uri/parteneri ai acestora, care erau și parteneri ai A. S.A., iar cu toții sunt concurenți pe piața deșeurilor de ambalaje, această prevedere legală s-a pus în aplicare prin blurarea informațiilor clasificate ca secret fiscal.

Referitor la ignorarea de către autoritate a rectificării la autorizația de mediu emisă de către APM Timiș pentru motivul neprezentării acesteia cu prilejul controalelor inopinate/încrucișate, recurenta a reiterat faptul că nepunerea la dispozitia echipei de control inopinat a acestei autorizatii, la momentul constatarii faptice, a vizionarii instalatiilor si necontestarea procesului-verbal de control de catre B./C. S.R.L., este dovada ca la data respectiva acea autorizatie nu era emisa. Mai mult, este de neînțeles de ce o societate care ar fi în posesia unui document legal, să nu îl utilizeze in timpul unui control fiscal pentru a se apăra.

În ceea ce privește susținerile referitoare la depășirea atribuțiilor inspectoriilor AFM privind realizarea de cântăriri nedocumentate, precum și că s-au reținut în mod greșit procesele tehnologice de granulare și succesiunea în timp a acestora, recurenta a arătat că inspectorii Administrației Fondului pentru Mediu, potrivit Codul de procedură fiscală au dreptul de a solicita agentului economic verificat sa efectuezeze in prezenta sa, inventarieri, cantariri, etc. Mai mult, asupra cantaririlor avea dreptul legal sa conteste agentul economic controlat si nu A. S.A., care in acest demers se subroga obligatiilor propriului partener.

Mai mult, inspectorii Administrației Fondului pentru Mediu nu au retinut in mod gresit procesele tehnologice, atata timp cat societatea IZA S.R.L. nu a contestat rezultatele controlului si nu a prezentat documente financiar/contabile, justificative asupra unor cantitati de deseu rezultate din procesul de productie si nici inregistrarile in contabilitate ale unor eventuale pierderi tehnologice.

În ceea ce privește presupusa ignorare a declarațiilor pe propria răspundere a administratorului furnizorului de valorificare, a arătat că declaratiile pe proprie raspundere ale administratorilor operatorilor economici reciclatori/valorificatori deoarece aceste documente nu sunt documente financiar contabile prevazute de OMFP 2634/2015 - privind documentele financiar contabile, declaratiile pe proprie raspundere date sub incidenta C. pen. nu sunt prevazute ca fiind documente financiar contabile.

A reiterat susținerea în sensul că declaratia pe proprie raspundere contravine prevederilor Legii contabilitatii nr. 82/1991 si OMFP nr. 2634/2015, privind documentele financiar contabile. De asemenea, declaratia data de administrator este diferita de explicatiile solicitate de organele fiscale.

De asemenea, a învederat că la pag. 32-33 din Raportul de inspecție fiscală sunt prezentate obiectivele inspectiei fiscale, iar al doilea este "verificarea respectării prevederilor legislatiei fiscale și contabile". Sustinerea A. S.A. ca inspectorii AFM au cerut in mod abuziv prezentarea de facturi de prestari servicii de reciclare de la clientii cu care nu avea contracte de prestari servicii de reciclare si ca daca nu au fost prezentate, inspectorii tot in mod abuziv au stabilit obligatii suplimentare de plata este total eronată. Inspectorii AFM au procedat corect și legal deoarece și OTR-urile au obligatia legala sa incheie contracte cu reciclatorii.

Având în vedere cele arătate, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod greșit instanța de fond a considerat întemeiate motivele reprezentând cazul justificat invocate de societatea A. .

În ceea ce privește condiția existenței unei pagube iminente, recurenta a suținut că instanța de fond a concluzionat că "este evident că punerea în executare a deciziei contestate a dus, inevitabil, la intrarea în incapacitate de plată având în vedere suma considerabilă reținută cu titlu de obligații fiscale suplimentare", fără a se avea în vedere că acest aspect nu este suficient pentru a demonstra iminenta producerii unei pagube, făcând trimitere la Decizia nr. 2129/21.05.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speța de față, instanța de fond s-a raportat doar la cuantumul sumei, fără a proceda la verificările necesare pentru a se stabili dacă executarea deciziei de impunere ar conduce doar la o diminuare ilicită a patrimoniului sau, într-adevăr, ar aduce atingere gravă și imediată societății, situației acesteia sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere, intimata nedovedind, sub aspectul prejudiciului, intrarea în incapacitate de plată, nedepunând la dosar nici un act doveditor din care să reiasă că plata obligației stabilită prin actul atacat pe calea prezentei acțiuni i-ar produce o pagubă sau ar afecta bunul mers al activității sale.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, recurenta-pârâtă a solicitat să se rețină că, pe de o parte, la nivel de aparență, actul administrativ care se bucură de prezumtia de legalitate, a fost întocmit în conformitate cu cerințele legale, și, în același timp, că nu se creează contribuabilului un prejudiciu iremediabil prin actul contestat, așa încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune admiterea acțiunii, sens în care a solicitat admiterea prezentul recurs, casarea încheierii recurate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată formulată de intimata A. S.A.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamanta formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, în raport de data declararării menționată pe portalul instanțelor de judecată.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a arătat că recursul este declarat în termenul legal, respectiv la data de 29 aprilie 2021.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2021, Înalta Curte a luat act că intimata nu mai susține excepția tardivității recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu, anularea deciziei de solutionare a contestației administrative nr. 123/23.10.2020 și a deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 și a RIF nr. x/20.07.2020 prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale în cuantum de 9 405 580 RON.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 precum și a tuturor actelor subsecvente de executare inițiate în baza acestei decizii până la momentul soluționării definitive a cauzei.

Prin încheierea din data de 29 martie 2021, cerere de suspendare a fost admisă, pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu formulând critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de recurenta-pârâtă.

Astfel, dispozițiile acestui text de lege sunt incidente numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Astfel, se constată că hotărârea explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat actele și probele dosarului, în raport de procedura sumară specifică cererii de suspendare, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este întemeiată cererea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte va reține că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Așadar, sentința instanței de fond nu conține o motivare sumară ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislația aplicabilă speței deduse judecății.

În consecință, Înalta Curte nu poate reține acest motiv de recurs, apreciind că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei-pârâte neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici cea de-a doua teză a acestui articol nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte observă că această teză se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, niciuna dintre aceste situații neidentificându-se în cauză, de altfel, nefiind indicată nici de recurentă ca atare.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 " În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Totodată, art. 15 din același act normativ prevede că "(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond".

Instanța de recurs observă că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Potrivit dispozițiilor legale antereferite, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

În același sens, aceeași jurisprudență a statuat cu valoare de principiu în sensul că suspendarea executării poate fi încuviințată, dacă s-a stabilit și că: a) judecătorul efectuează o evaluare comparativă a intereselor părților ("balance of interests"), în sensul că în cadrul examinării cererii de suspendare a executării unei decizii este necesar și ca instanța de contencios să analizeze în mod comparativ riscurile inerente fiecărei soluții posibile; b) acordarea suspendării este justificată la prima vedere în fapt și în drept (fumus boni juris), în sensul că motivele și argumentele reclamantului din cadrul acțiunii în anulare par a fi de natură serioasă la o examinare "prima facie".

Recent CEJ și-a reconsiderat jurisprudența, în sensul interpretării mai puțin restrictive a acestei din urmă condiții, instanța considerând îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de reclamant în susținerea acțiunii principale pare la prima vedere relevant sau atunci când argumentele pe care le susține nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată a fondului cauzei (testul fumus non mali juris).

Astfel, pentru a acorda suspendarea, instanța nu mai trebuie să își formeze convingerea că acțiunea principală va fi admisă, ci trebuie doar să ajungă la concluzia că argumentele reclamantului din acțiune sunt suficient justificate.

În cauză, în acord cu opinia primei instanțe, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, reclamanta invocând încălcarea dreptul la apărare astfel cum s-a dispus prin decizia nr. 24/1016/DJ/4.03.2020-Anexa 7 AFM, susținând că nu i-au fost puse la dispozitie toate documentele ce au stat la baza emiterii Raportului de inspecție fiscală și a deciziei contestate; încălcarea art. 131 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prin aceea că inspectorii fiscali nu au răspuns motivat la o mare parte dintre apărările invocate de aceasta, fiindu-i imputată în mod eronat răspunderea pentru acțiunile furnizorilor A. operatori autorizați tocmai de Agențiile de Protecție a Mediului de sine stătătorii, neaflați sub controlul reclamantei și care au răspundere proprie pentru eventualele nereguli sau fiind sancționată pentru neprezentare unor documente, facturi de reciclare emise de aceste societăți (D. S.R.L. către E. S.R.L., F. S.R.L. și Colligo SRL); ignorarea de AFM în mod abuziv a rectificării la autorizația de mediu emisă de către APM Timiș pentru motivul neprezentării acesteia cu prilejul controalelor inopinate/încrucișate.

De asemenea, referitor la cantitățile de deșeuri din plastic încredintate spre reciclare către B. S.R.L. prin partenerii G. și C., reclamanta a susținut că inspectorii AFM au considerat ca nereciclată cantitatea de 4.434.920 kg, întrucât procesul tehnologic utilizat nu ar reprezenta o reciclare, cu privire la acest aspect invocând adresa nr. x/20.11.2017, prin care Agentia pentru Protecția Mediului Timiș emite o rectificare la Autorizația de Mediu nr. x/21.01.2013, revizuită la data de 13.04.2017. - (Anexele 11, 12 și 13) - prin care se completcază descrierea procesului tehnologic, în sensul confirmării reciclării, considerând că, în mod cu totul abuziv, inspectorii AFM menționează în Raportul de inspecție fiscală (pagina 38 din Raport) - Anexa 2 - faptul că revizuirile Autorizației de mediu emise de către APM Timiș nu au fost puse la dispoziția organelor de inspecție cu prilejul controalelor inopinate/încrucișate, acesta fiind motivul pentru care aceste documente pur si simplu nu se iau în calcul; a mai arătat că inspectorii AFM și-au depășit atribuțiile realizând activități de cântăriri nedocumentate, cu referire concretă la cantitățile de deșeuri din sticlă încredințate spre reciclare către H. S.R.L. prin partenerul I.; ignorarea punctului de vedere al A. transmis la momentul încheierii inspecției - Anexa 10, inspectorii AFM argumentînd susținerile netemeinice din Raportul de inspecție fiscală prin același motiv al neprezentării documentelor/facturilor de reciclare emise de către H. către I.; reținerea greșită de inspectorii AFM a proceselor tehnologice de granulare precum și succesiunea în timp a acestora, cu trimitere la situația cantităților de deșeuri de ambalaje din plastic încredintate spre reciclare către Iza S.R.L., și la cantitățile de deșeuri din sticlă încredințate spre reciclare către J. S.R.L. A mai considerat reclamanta că un contract ar fi reprezentat doar asigurarea cadrului de reglementare a unei relatii comerciale intre A. S.A. si J., fără a constitui în sine o dovadă că părțile și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, pe când declarațiile pe propria răspundere semnate de reprezentantul legal al operatorului reciclator au fost date pentru a confirma îndeplinirea obligațiilor contractuale și că același lucru este dovedit și de facturile de prestare servicii de reciclare, emise de J. către Colligo-Anexa 41, predate inspectorilor AFM cu PV nr. 446/01.07.2020 și pe care aceștia nu le-au luat în considerare, în mod abuziv inspectorii fiscali considerând că declarațiile pe proprie răspundere date de administratorii societăților J. S.R.L. și Colligo S.R.L. - Anexele 38 și 39 - nu au relevanță întrucât inspectorii fiscali nu sunt organe de cercetare penale, reclamanta invocând în acest sens dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 14 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte sunt în măsură să contureze cazul bine justificat, urmând ca motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, precum și apărările formulate de pârâtă, reiterate prin memoriul de recurs de față, să fie verificate prin administrarea probatoriului complex specific acțiunii de fond, în procedura de față reclamanta învederând o serie de neregularități atât în ceea ce privește procedura de control și modul de desfășurare a inspecției fiscale, cât și în ceea ce privește constatările echipei de control și măsurile luate, depunând și o multitudine de înscrisuri în dovedirea susținerilor sale, astfel că existenta unor indicii de aparentă nelegalitate este dovedita prin argumentele reclamantei.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, instanța de control judiciar amintește că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă este definită de legiuitor ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".

Condiția pagubei iminente presupune însă producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Astfel, este evident că punerea în executare a deciziei contestate depășește o simplă pierdere materială pe care o poate încerca reclamanta, putând pune în discuție reconsiderarea întregii activități a societății, cu efecte inclusiv asupra angajaților, societăților partenere ori chiar existența acesteia.

În fine, Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentei-pârâte privitoare la argumentarea echivocă și ipotetică a prejudiciului, reținând că prezumarea unor consecințe viitoare produse de actul administrativ fiscal contestat asupra activității reclamantei nu echivalează cu o susținere ipotetică, lipsită de suport probator, raportată la o pagubă viitoare și incertă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de control judiciar apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât sentința recurată este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, motivele invocate de pârâtă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu împotriva încheierii din 29 martie 2021 a Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.